ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2/2017

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă

și asigurări sociale, la data de 23.03.2010, reclamantul A. a chemat în

judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții

la plata sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării

sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului

2 București, precum și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului pronunțată în cauza Nițescu împotriva României.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile art. 269 C. muncii, art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

La data de 13.09.2010, pârâtul

Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului a formulat cerere de chemare

în garanție a Ministerului Sănătății.

Prin încheierea din data de

27.09.2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă

și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență

funcțională a secției a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, din cadrul Tribunalului București și a declinat

competența în favoarea Tribunalului București, spre a fi repartizată

unei secții civile.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 4218 din 22

iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, recursul a fost respins, ca nefondat.

Astfel, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2010**,

la data de 16.09.2011.

La data de 22.05.2012, reclamantul

a depus la dosar o cerere, prin care și-a modificat acțiunea, în sensul

că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Ministerul Afacerilor

Externe, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și Ministerul

Sănătății, solicitând obligarea pârâților Ministerul Finanțelor

Publice, în nume propriu, a Ministerului Sănătății, în solidar

cu ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă,

respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând

daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea sentinței civile nr.

2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București; obligarea

Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanțelor Publice, în nume

propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului

Sănătății și a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale produse ca urmare

a nerespectării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată

în cauza Nițescu contra României, de la data rămânerii definitive a hotărârii,

21.07.2009, și până în prezent.

Prin încheierea pronunțată

la data de 14.11.2012, Tribunalul București a respins excepția necompetenței

generale a instanțelor românești, excepția netimbrării acțiunii

și excepția prescrierii dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate

și, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Afacerilor

Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății

și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității depunerii

cererii modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea

Mamei și Copilului. A admis excepția lipsei calității procesuale

a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a respins cererea, așa cum

a fost modificată, formulată împotriva Ministerului Afacerilor Externe,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. A respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor

Publice. A admis în parte cererea reclamantului, așa cum a fost modificată,

și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent

lei la data pății, reprezentând daune morale, pentru nerespectarea sentinței

nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, precum

și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată

în cauza Nițescu contra României.

A respins în rest cererea principală,

ca neîntemeiată, respingând ca neîntemeiată și cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei

și Copilului împotriva Ministerului Sănătății.

În fundamentarea acestei hotărâri,

instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 2948

din 08 martie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București

(irevocabilă, prin decizia civilă nr. 773/R din 04.05.2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă) a fost admisă contestația

formulată de contestatorul A. împotriva deciziei de desfacere a contractului

de muncă nr. 144 din 28 decembrie 2000 emisă de Institutul pentru

Ocrotirea Mamei și Copilului, a fost anulată această decizie, s-a

dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior

emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite

contestatorului de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea

efectivă și la plata către contestator a sumei de 100.000.000 ROL,

reprezentând daune morale.

Reclamantul a efectuat numeroase

demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești,

însă fără nici un rezultat, demersuri care sunt evidențiate

în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată

în cauza Nițescu contra României, la data de 21.04.2009, rămasă definitivă

la data de 21.07.2009.

Tribunalul a expus considerentele

instanței europene și a concluzionat că, față de constatările

Curții Europene în cauza menționată, sunt neîntemeiate toate apărările

pârâților referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu

sau referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea

Mamei și Copilului avea obligația de a executa această hotărâre.

Tribunalul a mai reținut

că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească

internă și, ulterior, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului (în care s-a constatat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție

și a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin decizia

nr. 570 din 19 decembrie 2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

stabilindu-se plata eșalonată către reclamant a sumei de 221.022

lei în 6 tranșe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013.

Prima instanță a

apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuală

pasivă în cauză, având în vedere atribuțiile sale limitativ și

expres prevăzute de O.G. nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001

cu modificările și completările ulterioare și de H.G. nr. 868/2003.

În ceea ce privește calitatea

procesuală a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că aceasta

este justificată deoarece, deși cei doi pârâți nu au fost părți

în procesul desfășurat în fața instanțelor interne, Curtea Europeană

a reținut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea

hotărârii din data de 08.03.2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului.

Or, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune

luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor

judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul a apreciat totodată

că, prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată

de instanța internă,precum și prin neexecutarea hotărârii Curții

Europene a Drepturilor Omului, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei

și Copilului și Ministerul Sănătății au săvârșit

o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ.

În ceea ce privește cuantificarea

prejudiciului moral, prima instanță a reținut că despăgubirile

trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate între fapta

culpabilă și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea

prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau

economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000

euro, în echivalent lei la data plății, prezintă un raport rezonabil

de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în

prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului,

Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor Publice și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr. 94/A din 06.03.2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că a obligat în solidar pe pârâții Ministerul Sănătății,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor

Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului la plata sumei

de 20.000 lei daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs, reclamantul A., Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului, Ministerul Sănătății și pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr. 2311 din 22 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul

Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, de pârâtul Ministerul Sănătății,

precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 94/A

din 06 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă;

a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

În rejudecare după casare,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, sub nr. x/3/2010***.

Prin decizia civilă

nr. 204/A din 16.03.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în

nume propriu împotriva sentinței civile nr. 350 din data de 19.02.2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea

în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a menținut în rest dispozițiile

sentinței și, totodată, a respins ca nefondate celelalte apeluri

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel, în raport de art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., a reținut următoarele:

Apelul formulat de apelantul

pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu este fondat.

Astfel, instanța de apel

a reținut că prejudiciul moral ce se cere reparat față de neîndeplinirea

obligației de reintegrare în muncă a reclamantului, obligație stabilită

prin hotărâre judecătorească în contradictoriu cu angajatorul, nu

este consecința inacțiunii pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, pentru a-i fi atribuită calitatea de autor al faptei ilicite, prin

prisma dispozițiilor legale invocate, art. 998-999 C. civ.

În condițiile în care

reclamantul nu a justificat atribuțiile Ministerului Finanțelor

Publice în nume propriu cu privire la obligația de executat prin hotărârea

judecătorească, delictul nu poate fi imputat acestui pârât, angajarea

răspunderii civile delictuale presupunând obligația de reparare a prejudiciului

de persoana care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită.

Instanța de apel a apreciat

că nici din perspectiva hotărârii C.E.D.O răspunderea civilă

delictuală a Ministerului Finanțelor Publice nu este justificată,

încălcarea drepturilor prevăzute de convenție fiind consecința

inacțiunii Statului Român cu privire la executarea sentinței din 8 martie

2001, pronunțată de instanța națională, reținând,

totodată, că interesul reclamantului nu se poate realiza față

de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, întrucât acesta nu are calitate

de subiect în raportul juridic dedus judecății.

Cât privește apelul declarat

de Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, acesta a

fost respins ca, nefondat, reținându-se, în esență, referitor la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin reprezentant Ministerul

Finanțelor Publice că, în condițiile și limitele stabilite de

lege, statul român are, în principiu, orice drepturi și obligații și,

implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile

dreptului, putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi

juridice ca titular de drepturi și obligații, indiferent de ramura căreia

îi aparțin.

Spre deosebire de celelalte

persoane juridice, inclusiv unitățile sale administrativ-teritoriale care

participă la raporturile civile prin organele lor de conducere, statul își

realizează capacitatea de exercițiu prin organe specializate, învestite

cu personalitate juridică proprie, precum și cu dreptul (și obligația)

de a reprezenta statul în raporturile juridice interne și externe. Art. 25

alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii)

conține o normă de principiu statuând că “el (statul) participă

în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Instanța de apel a reținut

că, atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât și în situațiile

în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau

alt reprezentant legal) în acest scop, Ministerul Finanțelor Publice este acela

care are vocația generală de a reprezenta statul român în raporturile

juridice civile la care acesta poate participa sau participă în nume propriu.

De asemenea, în cazul unor

raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu, Statul este reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unei dispoziții care să

prevadă un alt organ de stat și, întrucât prin acțiune se invocă

neîndeplinirea unei obligații dispuse prin hotărâre judecătorească,

ca faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, calitatea Statului de persoană

obligată în raportul juridic dedus judecății este justificată

prin prisma poziției acestuia de deținător al forței publice.

S-a mai reținut că

nu poate fi valorificată apărarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice privind lipsa calității sale procesuale pasive

în raport de dispozițiile O.G. nr. 94/1999, întrucât fapta cauzatoare de prejudicii

este neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, stabilită prin

sentința din martie 2001, hotărârea C.E.D.O. având aptitudinea de a confirma

încălcarea art. 6 din convenție ca urmare a neexecutării sentinței,

determinată de lipsa de acțiune a statului, astfel că despăgubirile

solicitate nu urmează procedura prevăzută de actul normativ menționat

anterior.

Instanța de apel a apreciat

că sunt nefondate criticile ce vizează reținerea de către tribunal

a condiției vinovăției, întrucât nu au fost invocate în apărare

împrejurările care o înlătură, subliniind, totodată, că

răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă

și, indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare

a prejudiciului este integrală.

Instanța de apel a reținut

că fapta ilicită a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării

hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora.

Totodată, a reținut

că prejudiciul constă în suferința și frustrarea produse reclamantului

prin imposibilitatea în care s-a aflat acesta, pe parcursul a mai mult de 8 ani,

de a-și exercita profesia și funcția la care era îndreptățit

prin hotărâre judecătorească. Inacțiunea Statului Român, prin

omisiunea de a-și îndeplini obligația de garant al punerii în executare

a hotărârilor judecătorești, a favorizat efectul păgubitor asupra

reclamantului, având rol de cauză ce se corelează cu prejudiciul moral

invocat.

Fundamentul răspunderii

civile delictuale solidare este dat de art. 1003 C. civ, delictul fiind imputabil

în aceeași măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului

dispusă prin hotărâre judecătorească, cât și statului,

prin prisma obligațiilor acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare

a hotărârilor instanțelor.

Instanța de apel a reținut,

pentru a răspunde criticii privitoare la nemotivarea hotărârii, că

judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor

părților, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte

că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului

să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții pentru

a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând

cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluția dată în cauză.

În ceea ce privește cuantumul

daunelor morale acordate de tribunal, instanța de apel a considerat că

acesta este lăsat la aprecierea judecătorului, neputându-se reține,

așa cum susține apelanta, o culpă a reclamantului care să justifice

reducerea sumei de bani la care pârâții au fost obligați cu acest titlu.

Actul normativ din 2006, care interzice încadrarea ca medic șef

de secție a persoanelor peste 65 de ani, nu poate constitui un element care

înlătură vinovăția apelantului pârât, în condițiile în

care sentința de reintegrare este din anul 2001, fiind rezonabil a aprecia

că pârâții au avut timpul necesar pentru executare. De asemenea, instanța

de prim control judiciar a reținut că nu poate fi valorificată apărarea

privind imposibilitatea reintegrării cauzată de refuzul reclamantului

de a prezenta angajatorului anumite înscrisuri în vederea ocupării postului

și calculării sumelor de bani datorate, întrucât dispozițiile legale

în materia conflictelor de muncă nu impun asemenea condiții, cu atât mai

mult cu cât aceste documente se aflau în mod normal la angajator.

Instanța de apel a mai

reținut că plata salariilor de la concediere până la reintegrare

constituie echivalentul reparării prejudiciului material, fără consecințe

asupra prejudiciului nepatrimonial, ce se conturează din împrejurările

cauzei, stabilite pe baza probatoriul administrat.

În ceea ce privește apelul

formulat de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului instanța

de apel a reținut, în esență, că izvorul pretențiilor reclamantului

este încălcarea obligației de executare a sentinței din 2001 prin

reintegrarea în funcția de medic șef de secție și că o

analiză separată a consecințelor sentinței și a hotărârii

C.E.D.O. nu este necesară. Fapta ilicită este neîndeplinirea obligației

rezultate din sentința de reintegrare, care a produs mai mult efecte, ce se

constituie împreună într-un prejudiciu de ordin moral, la a cărui reparație

este îndreptățit reclamantul.

Instanța de apel a reținut

că plata sumei de 100.000.000 ROL, reprezentând daune morale acordate prin

sentința din 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, constituie

repararea prejudiciului moral cauzat prin desfacerea nelegală a contractului

de muncă, ce nu poate fi socotită de natură a acoperi prejudiciul

solicitat din neexecutarea obligației de reintegrare în muncă, faptele

ilicite fiind distincte.

S-a mai arătat că

cele ce s-au constatat prin hotărârea C.E.D.O. nu pot fi ignorate sau contrazise

de instanța națională în fața căreia se invocă, iar

imposibilitatea de reintegrare stabilită în anul 2010, față de poziția

Ministerului Sănătății, precum și demersurile efectuate

de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului în anii 2011 și 2012,

nu exclud vinovăția pârâtei, rezultată din pasivitatea față

de obligația ce îi revenea, de respectare a unei hotărâri judecătorești

pronunțată în anul 2001.

Demersurile în vederea reintegrării

efectuate de fostul angajator în anul 2010, după pronunțarea hotărârii

C.E.D.O., nu anihilează culpa acesteia în neexecutare hotărârii pe o perioadă

de timp ce nu poate fi considerată justificată. Invocând culpa reclamantului,

care nu a depus, la această întârziată inițiativă de reintegrare,

actele necesare în vederea reangajării, apelanta pârâtă se prevalează

de fapta victimei înseși, ca împrejurare ce înlătură vinovăția

sa. Instanța de apel a reținut că situația arătată

nu poate fi luată în considerare în sensul arătat, din moment ce, anterior,

a existat fapta ilicită a pârâtei, care a refuzat să pună în executare

o hotărâre judecătorească.

Cu privire la lipsa dovezilor

privind culpa Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, instanța

de prim control judiciar a reținut că, dat fiind caracterul subiectiv

al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce

se cere victimei să dovedească sunt elemente exterioare de comportament,

fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate

între faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc și

de timp, modul în care a acționat, comportarea anterioară și posterioară,

încălcarea unor reguli. Odată dovedite aceste împrejurări, autorul

prejudiciului este îndreptățit să prezinte dovezile contrarii privind

faptele ori împrejurările care înlătură vinovăția.

Instanța de apel a mai

reținut că nesocotirea de către pârâta Institutul pentru

Ocrotirea Mamei și Copilului a obligației dispuse printr-o hotărâre

judecătorească constituie o faptă ilicită ce a avut ca efect

prejudicierea reclamantului, a cărui demnitate și prestigiu profesional

au fost afectate prin lipsirea de posibilitatea legitimă de a-și exercita

profesia și funcția pe o perioadă de câțiva ani, acțiunile

pârâtei din anul 2010, cu scopul reîncadrării, fiind pur formale, din moment

ce reclamantul se afla deja la vârsta la care legea interzicea ocuparea funcției

de medic șef de secție. Caracterul obiectiv ilicit al faptei de nerespectare

a hotărârii judecătorești determină deducerea producerii prejudiciului

moral, a cărui probă directă este imposibilă, față

de caracterul intern, subiectiv al acestuia.

În legătură cu natura

daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și

din practica judiciară, instanța de prim control judiciar a reținut

că acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci

se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar

atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face

prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților

materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri

subiective, ce presupun cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor

sale.

În ceea ce privește despăgubirile

pentru repararea prejudiciilor morale, instanța de apel a reținut că

acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul

fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată,

trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește

întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată

potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de

împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, în cauza de față,

suma de 80.000 euro reprezintă o măsură justă prin raportare

la consecințele suportate de reclamant.

Instanța de apel a mai

reținut că sumele acordate până în acest moment de pârâta Institutul

pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, reprezentând drepturi salariale, sunt

destinate acoperirii prejudiciului material creat prin lipsirea de drepturile bănești

ce i s-ar fi cuvenit reclamantului dacă ar fi fost reintegrat și ar fi

prestat munca. Aceste sume nu au menirea de a constitui un element în aprecierea

daunelor morale, care acoperă suferința produsă prin lezarea demnității,

a reputației în domeniul profesional și împiedicarea exercitării

unei profesii dobândite prin eforturi considerabile, generate de perioade lungi

de studiu și practică.

În ceea ce privește apelul

pârâtului Ministerul Sănătății, instanța de apel a reținut,

în esență, că până la constatarea încălcării dreptului

la un proces echitabil de către C.E.D.O., acest pârât avea obligația de

a contribui la punerea în executare a sentinței civile din 2001, neexecutarea

obligației de reintegrare în muncă constituind fapta ilicită ce a

produs reclamantului prejudiciul moral, așa cum a fost arătat anterior,

în considerentele ce susțin soluționarea celorlalte apeluri.

Calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Sănătății, a mai reținut instanța de

apel, derivă din calitatea de organ de specialitate al administrației

publice centrale, ce are în subordine Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului, conform Hotărârii nr. 22 din 4 ianuarie 2001 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Sănătății și Familiei,

art. 3 pct. 14. În Anexa nr. 2 a hotărârii de guvern sunt enumerate unitățile

aflate în subordinea ministerului, printre care se află și Institutul

pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, subordonarea institutului menținându-se

și prin hotărârile de guvern ce au urmat anului 2001, având ca obiect

organizarea și funcționarea acestuia, conform anexelor la H.G. nr. 743/2003,

H.G. nr. 168/2005, H.G. nr. 862/2006, H.G. nr. 1718/2008, H.G. nr. 144/2010.

Instanța de prim control

judiciar a reținut că O.G. nr. 94/1999 nu are incidență în speță,

întrucât hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza reclamatului nu stabilește

despăgubiri, a căror plată necesită parcurgerea procedurii prevăzute

de actul normativ indicat.

Totodată, s-a mai reținut

că, refuzul constant al reclamantului de a fi reintegrat, invocat în apărare,

nu are suport probator, în condițiile în care, prima decizie de reintegrare

în fostul loc de muncă a fost emisă în 2010, după pronunțarea

de către C.E.D.O. asupra încălcării drepturilor reclamantului, hotărâre

care confirmă pasivitatea autorităților naționale față

de punerea în executare a sentinței din anul 2001. După pronunțarea

sentinței din 2001 a fost desființată secția de obstetrică

ginecologie din cadrul Spitalului x (unde, conform hotărârii, reclamantul trebuia

să-și reia funcția) demers față de care nu i se poate reproșa

acestuia că nu a acceptat un post diferit în cadrul aceluiași sau altui

spital.

Împotriva deciziei civile

nr. 204/A din 16.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul

A.,

pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și

pârâtul

Ministerul Sănătății

.

Recurentul-reclamant A. își

întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând,

în esență, admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei a deciziei

recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului Ministerului Finanțelor

Publice, și menținerea sentinței instanței de fond privind obligarea

intimatelor-apelante la plata daunelor morale în cuantum de 80.000 euro, cu obligarea

la plata cheltuielilor pe judecată.

Recurentul-reclamant susține

că decizia instanței de apel este nelegală, în ceea ce privește

admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, aceasta

fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenție,

art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și

art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție.

Susține că instanța

de apel, deși recunoaște că i s-a încălcat dreptul de acces

la justiție și dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 6

parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

probându-se săvârșirea unui fapt juridic ilicit, în mod nelegal consideră

că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă,

încălcându-se art. 10 din O.G. nr. 94/1999.

Susține că Ministerul

Finanțelor Publice are la dispoziție fonduri pentru executarea hotărârilor

C.E.D.O. și a fost chemat în calitate de pârât deoarece după pronunțarea

hotărârii C.E.D.O. nu a disponibilizat sumele reprezentând drepturile salariale,

deși în hotărârea C.E.D.O. se menționa că aceste drepturi trebuie

plătite până la reintegrarea efectivă.

Se mai arată că,

prin expunerea, în cadrul întâmpinării, a procedurii prevăzute de

art. 10 din O.G. nr. 94/1999, Ministerul Finanțelor Publice recunoaște

că îi revin atribuții în ceea ce privește plata sumelor datorate,

considerând că, sub acest aspect, trebuie să stea în proces în nume propriu.

Recurentul-reclamant susține

că, din înscrisurile depuse de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului și Ministerul Sănătății, rezultă că

Ministerului Finanțelor Publice i s-au comunicat sumele de bani pe care ar

fi trebuit să i le plătească, după pronunțarea hotărârii

C.E.D.O., însă acesta nu a luat măsuri concrete conform atribuțiilor

specifice pentru plata efectivă a banilor, ceea ce reprezintă un fapt

juridic ilicit cauzator de prejudicii morale.

Se mai arată că în

cazul Ministerului Finanțelor Publice nu a solicitat daune morale pentru faptul

că nu a fost reintegrat, ci pentru că nu a respectat dispozițiile

legale care îl obligă să achite despăgubirile stabilite prin hotărârea

C.E.D.O., prin acest refuz Ministerul Finanțelor Publice a avut o conduită

ilicită de natură să îl prejudicieze, existând o legătură

de cauzalitate între conduita ilicită și prejudiciul pe care i l-a creat.

Recurentul-reclamant consideră

că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, conform

art. 998-999 C. civ. din 1864, subliniind în acest context că instanța

de apel a încălcat aceste dispoziții legale când a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

care trebuia să îndeplinească atribuțiile care îi revin după

pronunțarea hotărârii C.E.D.O. în scopul achitării despăgubirilor

constând în plata drepturilor salariate până la reintegrarea efectivă.

În continuare, recurentul-reclamant

arată că susținerea Ministerului Finanțelor Publice în sensul

că nu-i revine nici o obligație din hotărârea C.E.D.O. și că

nici Statul Român nu are nici o obligație deoarece C.E.D.O. a emis o hotărâre

prin care constată doar încălcarea unor drepturi, fără ca aceasta

să aibă efecte juridice, este în contradicție cu art. 41și

art. 46 din Convenție.

Se mai arată că la

producerea daunelor morale au concurat toți pârâții, faptele lor ilicite

de încălcare a drepturilor sale fiind stabilite de C.E.D.O. pentru perioada

până în 2009.

Recurentul-reclamant mai susține

că instanța de apel a încălcat Protocolul adițional la Convenție,

art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din

Constituție, care prevăd expres obligativitatea executării hotărârilor

C.E.D.O. și faptul că au prioritate față de dreptul intern,

organelor Statului revenindu-le în primul rând obligația de a lua măsuri

pentru respectarea convențiilor internaționale, a hotărârilor pronunțate

de către instanțele internaționale, iar Statul Român își îndeplinește

obligațiile prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a făcut nimic

pentru executarea Hotărârii C.E.D.O. deși are atribuții stabilite

prin lege în acest sens.

Recurentul-pârât Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, își întemeiază cererea pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și prin urmare, în principal, respingerea

acțiunii în raport cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul

nr. 31/1954, a reținut faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă în cauza pendinte și că

soluția astfel adoptată este pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a prevederilor actului normativ pe care instanța

de apel și-a motivat raționamentul.

Se arată că, prin

argumentarea reținută, instanța practic schimbă/ denaturează

conținutul și înțelesul vădit neîndoielnic al dispozițiilor

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice,

din conținutul acestei reglementări fiind evident că Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, nu-și poate legitima calitatea procesuală

pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau

juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul

raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea

civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr,

s-ar fi produs un prejudiciu.

Recurentul-pârât arată

că din coroborarea art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 37 alin. (1)

din același act normativ rezultă că Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii,

atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut

expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Totodată, se mai arată

că, plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea

patrimonială a statului, consacrate de Constituția României [art. 21,

art. 44, art. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5)] și Legea nr. 554/2004,

acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și

nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât

cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii

particularilor. În acest context, subliniază că niciuna din ipotezele

legale expuse nu se regăsesc împlinite în speță, astfel că Ministerul

Finanțelor Publice nu poate răspunde în calitate de reprezentant al Statului

Român, în cazul în care alte autorități ale statului nu și-au îndeplinit

în mod corespunzător obligațiile stabilite prin lege.

Recurentul-pârât susține

că nefondat instanța de apel a respins criticile privind neîndeplinirea

în cauza pendinte, în raport cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii

civile delictuale.

Se susține că, în

mod neîntemeiat, instanța de apel a respins criticile sale vizând reținerea

în mod greșit de către Tribunal, în cuprinsul sentinței apelate,

a îndeplinirii condiției vinovăției Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, arătând că nu au fost invocate în apărare

împrejurări care o înlătură, răspunderea delictuală operând

și pentru cea mai ușoară culpă, obligația de reparare a

prejudiciului fiind astfel integrală.

Totodată, susține

că instanța de prim control judiciar reține neîntemeiat, în stabilirea

răspunderii civile delictuale a aceluiași pârât, că fapta ilicită

a acestuia constă în neîndeplinirea obligației de garantare a executării

hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora și, prin urmare

îi revine obligația de a acoperi prejudiciul suferit de reclamant ca urmare

a imposibilității de a-și exercita profesia și funcția

timp de peste 8 ani, așa cum era îndreptățit prin hotărâre judecătorească.

Recurentul-pârât susține

că întreaga argumentare este lipsită de suport legal, fiind pronunțată

cu ignorarea efectului devolutiv al apelului, precizând că în apel se poate

proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei, efectul devolutiv

fiind însă limitat la ceea ce a constituit obiectul judecății în

prima instanță și la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de

apelant activității primei instanțe.

Astfel, arată recurentul-pârât,

instanța de apel, chiar dacă constata că nu ar fi fost formulate

apărări la judecarea pricinii în fond privind fapta victimei înseși

sau fapta unui terț, invocate drept cauze exoneratoare de răspundere pentru

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, era obligată să

analizeze motivele de apel cu care a fost învestită și care vizau explicit

și aceste aspecte.

Recurentul-pârât arată

că, în cadrul motivelor de apel, a invocat în apărare atât fapta "victimei"

înseși, cât și fapta terților Institutul pentru Ocrotirea Mamei

și Copilului și Ministerul Sănătății, pentru care

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este ținut să

răspundă.

În ceea ce privește netemeinicia

reținerii faptei ilicite a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, constând în neîndeplinirea obligației de garantare a executării

hotărârilor pronunțate de instanțe, prin crearea unui arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a asigura respectarea acestora, recurentul-pârât

arată că, prin puterea legislativă, Statul și-a îndeplinit pe

deplin această obligație, atât la momentul pronunțării sentinței

civile nr. 2948 din 08 martie 2001, prin care a fost dispusă reîncadrarea reclamantului,

cât și în prezent, recurentul expunând reglementările care statuează

aceste aspecte.

Faptul că reclamantul

nu a înțeles să utilizeze toate mijloacele juridice puse la îndemână

de Statul Român prin actele normative adoptate, menite să îi garanteze aducerea

la îndeplinire a dispozițiilor hotărârii judecătorești al cărui

beneficiar este încă din anul 2001, nu poate să constituie o faptă

ilicită, cauzatoare de prejudicii, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, ci doar propria sa culpă, opinează recurentul-pârât.

Astfel, recurentul-pârât arată

că instanța de apel trebuia să constate că în raport de apelantul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu sunt întrunite condițiile

prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea

civilă delictuală și să admită apelul cu consecința

respingerii acțiunii față de acesta ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât susține

că un al treilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate îl constituie

respingerea criticilor sale privitoare la neaplicarea principiului răspunderii

solidare, menționând că în cadrul apelului formulat a arătat că,

pentru a fi în situația aplicării acestui principiu de drept, este necesar

să ne aflăm în condițiile art. 1039 și urm. C. civ., care reglementează

obligațiile solidare între debitori.

Totodată, pentru aplicarea

acestor dispoziții, cel de la care reclamantul pretinde executarea unei obligații

trebuie să aibă calitatea de debitor al acelei obligații, or în speța

de față, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a avut

și nu are calitatea de debitor al reclamantului pentru a putea fi obligat la

plata unei sume cu titlu de daune morale pentru nerespectarea unei hotărâri

judecătorești.

Recurentul-pârât arată

că instanța de apel a înlăturat aceste susțineri, considerând

neîntemeiat că solidaritatea obligației de plată s-ar impune întrucât,

potrivit prevederilor art. 1003 C. civ., „delictul este imputabil în aceeași

măsură angajatorului care a refuzat reintegrarea reclamantului, dispusa

prin hotărâre judecătorească, cât și statului, prin prisma obligațiilor

acestuia în asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărârilor judecătorești”.

Recurentul-pârât susține

că, deși în mod judicios, în motivarea respingerii apelurilor formulate

de pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și Ministerul

Sănătății, instanța de apel reține fapta ilicită

și vinovată a acestora, generatoare a prejudiciului moral suferit de reclamant,

constând în refuzul de a pune în executare o hotărâre judecătorească,

fiind întrunite față de aceștia toate condițiile prevăzute

de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în mod neîntemeiat

apreciază că nu poate fi înlăturată răspunderea Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea expusă mai sus.

La analizarea acestui motiv

de nelegalitate și la stabilirea inexistenței unui delict imputabil Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită a se avea în vedere

motivele de fapt și de drept expuse în cadrul prezentului recurs, în argumentarea

celei de a doua critici aduse hotărârii atacate.

Un ultim aspect de nelegalitate

al hotărârii pronunțate de instanța de apel privește menținerea

daunelor morale acordate de instanța de fond în cuantum de 80.000 euro.

Recurentul-pârât susține

că acest cuantum este exagerat de mare prin raportare la probele administrate

în cauză, la vătămările pretins suferite de reclamant dar și

la jurisprudența C.E.D.O.; din analizarea probatoriului administrat în cauză,

instanța ar fi trebuit să constate faptul că neîncadrarea reclamantului

în funcția deținută anterior, s-a datorat atât unei imposibilități

legale datorate depășirii vârstei maxime admise cât și culpei reclamantului

însuși.

Mai susține că instanța

trebuia să aibă în vedere că potrivit prevederilor art. 184

alin. (10) din Legea nr. 95/2006, încadrarea reclamantului ca medic șef de

secție nu mai era posibilă deoarece a depășit vârsta de 65 de

ani, iar potrivit condițiilor legale prevăzute de art. 385 alin. (3) din

aceeași, lege, reclamantul nu îndeplinea condițiile legale pentru încadrarea

ca medic.

Pe de altă parte, deși

reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a fi reîncadrat, acesta nu a dat curs

invitației de a prezenta înscrisurile solicitate de Institutul pentru

Ocrotirea Mamei și Copilului în vederea ocupării postului și realizării

calculului sumelor de bani datorate.

Mai mult decât atât, recurentul-pârât

susține că instanța trebuia să aibă în vedere în aprecierea

cuantumului daunelor morale faptul că au mai fost acordate daune morale reclamantului

din prezenta cauză.

Totodată, prin hotărârea

judecătorească din data de 8 martie 2001, prin care s-a dispus reintegrarea

în funcție a reclamantului și plata salariilor până ia reintegrarea

sa în funcție, instanța de judecată a apreciat deja asupra daunelor

morale care s-ar cuveni reclamantului, fiind acordată suma de 100.000.000 ROL

cu acest titlu iar prin hotărârea C.E.D.O. se reține expres că această

sumă a fost achitată, prejudiciul moral pretins suferit de reclamant fiind

astfel, în opinia recurentului-pârât, acoperit.

Recurentul-pârât Ministerul

Sănătății își întemeiază recursul pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată

cu aplicarea greșită a legii și solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea

acțiunii reclamantului față de Ministerul Sănătății.

În motivarea cererii de recurs,

recurentul-pârât arată că un aspect ce nu a fost analizat de către

instanțe este acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul

Colegiului Medicilor din România raportat la dispozițiile art. 50 lit. h) din

Legea nr. 53/2003 - C. muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă

se suspendă de drept de la data expirării perioadei pentru care au fost

emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea

profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu și-a reînnoit avizele,

autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul

individual de muncă încetează de drept.

Susține că aceste

dispoziții imperative nu pot fi ignorate de nicio instanță din România,

întrucât ar însemna astfel că o persoană ar putea exercita o profesie

fără a deține în mod valabil avizele, autorizațiile ori autorizările

necesare.

Mai arată că la data

pronunțării hotărârii de reintegrare, respectiv 8 martie 2001, era

în vigoare Legea nr. 10/1972 - C. muncii al R.S.R. și Legea nr. 3/1978 privind

asigurarea sănătății populației, care la art. 57 alin.

(2) prevedeau că profesiunea de medic, farmacist sau dentist se practică

numai de persoanele cu diplomă de absolvire a unui institut de învățământ

superior de specialitate și care sunt autorizate, potrivit Statutului personalului

sanitar, de Ministerul Sănătății.

Faptul că la momentul

pronunțării hotărârii de reintegrare reclamantul nu a prezentat unității

angajatoare autorizația de practică a profesiei emisă de Ministerul

Sănătății îl făcea pe acesta necorespunzător din punct

de vedere profesional.

Se susține că, la

data pronunțării hotărârii de reintegrare, angajatorul avea obligația

de reintegrare a salariatului, ulterior, în vederea desfășurării

efective a sarcinilor de serviciu avea obligația să ceară acestuia

autorizația de practică, iar în cazul în care salariatul nu era în măsură

să o prezinte, contractul individual de muncă trebuia să fie încetat.

Ori angajatorul nu a procedat în acest mod.

Mai mult, în data de 18 iulie

2003 când reclamantul sesizează C.E.D.O. cu cererea nr. 20763/03 era în vigoare

Legea nr. 53/2003 care la art. 50 lit. h) conține prevederi exprese, reglementând

cu precizie calea de urmat în situația expirării perioadei pentru care

au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea

profesiei.

Recurentul-pârât arată

că nu poate fi reținută aprecierea instanței de apel potrivit

căreia Ministerul Sănătății abia în anul 2010, prin Ordinul

nr. 96, a reînființat secția al cărui șef era reclamantul la

data concedierii, organigrama și statele de funcții ale instituțiilor

din subordinea ministerului se aprobă de acesta la propunerea motivată

a acestor instituții, potrivit prevederilor art. 14 din H.G. nr. 144/2010 privind

organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.

Ministerul Sănătății nu poate aproba ceva ce nu îi este propus

spre aprobare, de esența aprobării fiind propunerea motivată venită

din partea instituției cu personalitate juridică aflată în subordinea

ministerului.

Astfel, se arată, întreaga

răspundere pentru modificarea structurii organizatorice este în sarcina Institutului

pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, ministerul neavând niciun fel de pârghii

legale în ceea ce privește organizarea instituției cu personalitate juridică

din subordinea lui.

Recurentul-pârât susține

că Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului este singurul răspunzător

pentru punerea în executare a hotărârii de reintegrare, pe planul dreptului

intern împotriva Ministerului Sănătății neputându-se reține

nicio răspundere.

Recurentul-reclamant a depus

întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea ca neîntemeiate

a recursurilor formulate de Ministerul Sănătății și de

Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Intimatul-pârât Ministerul

Afacerilor Externe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor

de recurs formulate în cauză.

Analizând recursurile declarate

de reclamantul

A.,

pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și

pârâtul

Ministerul Sănătății

,

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse, pentru următoarele

considerente:

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

decizia recurată este nelegală, în ceea ce privește

admiterea apelului formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, aceasta

fiind dată cu încălcarea art. 998-999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenție,

art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și

art. 46 din Convenție, art. 11 și art. 20 din Constituție.

Potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Înalta Curte reține că

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor

legale aplicabile speței.

Astfel, instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., reținând

că prejudiciul moral ce se cere reparat nu este consecința inacțiunii

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, pentru a-i fi atribuită calitatea

de autor al faptei ilicite, prin prisma dispozițiilor legale invocate.

Pornind de la faptul că

angajarea răspunderii civile delictuale, prin prisma art. 998-999 C. civ.,

presupune obligația de reparare a prejudiciului de persoana care a cauzat acest

prejudiciu prin fapta sa ilicită și văzând că reclamantul nu

a justificat atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu,

în legătură cu obligația de executat stabilită prin hotărârea

judecătorească, instanța de apel a reținut în mod legal că

delictul nu poate fi imputat acestui pârât.

Totodată, având în vedere

că Statul este obligat să ia toate măsurile legale în vederea executării

hotărârilor judecătorești, Înalta Curte reține că instanța

de apel a apreciat în mod corect că încălcarea drepturilor prevăzute

de convenție este consecința inacțiunii Statului Român cu privire

la executarea sentinței din 8 martie 2001, pronunțată de instanța

națională, reținând, de asemenea, că nici din perspectiva hotărârii

Curții Europene a Drepturilor Omului răspunderea civilă delictuală

a Ministerului Finanțelor Publice nu este justificată.

În cauza pendinte, se constată

că Ministerul Finanțelor Publice nu acționează în nume propriu,

neavând nicio obligație rezultată dintr-o activitate proprie. Astfel,

legal și temeinic a reținut instanța de apel că interesul reclamantului

nu se poate realiza față de Ministerul Finanțelor Publice în nume

propriu, întrucât acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă

în raportul juridic dedus judecății.

Critica recurentului-reclamant

privind încălcarea art. 10 din O.G. nr. 94/1999 nu este pertinentă având

în vedere că acest act normativ nu are incidență în cauză, întrucât

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în

cauza reclamantului nu stabilește despăgubiri, a căror plată

necesită parcurgerea procedurii prevăzute de acest act normativ.

Este de necontestat că

art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale consacră, într-o largă accepțiune,

asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă

a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice

pe