ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de

23 martie 2010, reclamantul N.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R."și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 250.000 euro

reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării Sentinței civile nr.

2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București precum și a

hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu

împotriva României.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 269 din C. Muncii, art. 998 - 999 C. civ., art. 6

parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

La data de 13

septembrie 2010, pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R." a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Sănătății.

Prin încheierea din

data de 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență funcțională a

secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului

București și a declinat soluționarea cauzei spre competentă soluționare în

favoarea Tribunalului București spre a fi repartizată unei secții civile.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs reclamantul N.V., iar prin Decizia civilă nr. 4218

din 22 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

recursul a fost respins, ca nefondat.

Astfel, cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

9333/3/2010**, la data de 16 septembrie 2011.

La data de 22 mai

2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care și-a modificat acțiunea,

în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Ministerul Afacerilor

Externe, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și Ministerul

Sănătății, solicitând:

pârâților Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, a Ministerului

Sănătății, în solidar cu ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă,

respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R."și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000

euro, reprezentând daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea

Sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2

București.

Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanțelor Publice, în nume

propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului

Sănătății și a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R." la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale

produse ca urmare a nerespectării hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului, pronunțată în cauza Nițescu contra României, de la data rămânerii

definitive a hotărârii, 21 iulie 2009, și până în prezent.

Prin încheierea

pronunțată la data de 14 noiembrie 2012, Tribunalul București a respins

excepția necompetenței generale a instanțelor românești, excepția netimbrării

acțiunii și excepția prescrierii dreptului material la acțiune, ca

neîntemeiate, și, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a unit cu fondul

cauzei excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul

Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității depunerii cererii

modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R.".

A admis excepția

lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a

respins cererea, așa cum a fost modificată, formulată împotriva Ministerului

Afacerilor Externe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A respins ca

neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul

Finanțelor Publice.

A admis în parte

cererea reclamantului, așa cum a fost modificată, și a obligat pârâții, în

solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la data pății,

reprezentând daune morale, pentru nerespectarea Sentinței nr. 2948 din 08

martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, precum și a hotărârii Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu contra României.

A respins în rest

cererea principală, ca neîntemeiată, și a respins, ca neîntemeiată, și cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei

și Copilului "P.D.A.R." împotriva Ministerului Sănătății.

Tribunalul a reținut

că, prin Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București (irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 773R din 04 mai

2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) a fost admisă contestația

formulată de contestatorul N.V. împotriva deciziei de desfacere a contractului

de muncă din 28 decembrie 2000 emisă de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R.", a fost anulată această decizie, s-a dispus

reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei,

obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului

de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea efectivă și la

plata către contestator a sumei de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune

morale.

Reclamantul a

efectuat numeroase demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri

judecătorești, însă fără niciun rezultat, demersuri care sunt evidențiate în

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu

contra României, la data de 21 aprilie 2009, rămasă definitivă la data de 21

iulie 2009.

Prin această

hotărâre, instanța europeană a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6

(1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește plata

drepturilor salariale până la data de 15 iunie 2001 și că a existat o încălcare

a acestor dispoziții pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie 2001.

Tribunalul a expus

considerentele instanței europene și a concluzionat că, față de constatările

Curții Europene în cauza menționată, sunt neîntemeiate toate apărările

pârâților referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu sau

referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R." avea obligația de a executa această hotărâre.

Tribunalul a reținut

că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească internă și,

ulterior, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (în care s-a

constatat o încălcare a art. 6 (1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr.

1) nu au fost achitate, abia prin Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012 a

Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R."

stabilindu-se plata eșalonată către reclamant a sumei de 221.022 lei în 6

tranșe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013.

Prima instanță a

apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate

procesuală pasivă în cauză, având în vedere atribuțiile sale limitativ și

expres prevăzute de O.G. nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001 cu

modificările și completările ulterioare și de H.G. nr. 868/2003.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că aceasta este

justificată deoarece, deși cei doi pârâți nu au fost părți în procesul

desfășurat în fața instanțelor interne, Curtea Europeană a reținut că Statul

Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din data de 08

martie 2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul

este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea

tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești

definitive și irevocabile.

Tribunalul a apreciat

totodată că, prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța

internă, precum și prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R." și Ministerul Sănătății au săvârșit o faptă ilicită, în

sensul dispozițiilor art. 998 C. civ.

În ceea ce privește

cuantificarea prejudiciului moral, prima instanță a reținut că despăgubirile

trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate între fapta

culpabilă și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea

prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau

economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000

euro, în echivalent lei la data pății, prezintă un raport rezonabil de

proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta

cauză.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R.", Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor

Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 94A din 06 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că

a obligat în solidar pe pârâții Ministerul Sănătății, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Institutul

pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." la plata sumei de

20.000 lei daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, statul fiind obligat să asigure respectarea

ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea

executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile. Statul era obligat

să ia măsuri în vederea reintegrării efective a petentului, cu atât mai mult cu

cât a fost parte în procesul desfășurat în fața Curții Europene a Drepturilor

Omului. În aplicarea art. 41 și 46 din Convenție, statul are îndatorirea de a

executa hotărârile instanței europene și prin adoptarea unor măsuri generale și

individuale în ordinea sa internă pentru a înlătura consecințele încălcării

Convenției.

Motivul de apel

referitor la cuantumul daunelor morale acordate a fost considerat ca

neîntemeiat.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuind să aibă în vedere consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării pe plan familial, profesional și social.

Reclamantul se află

în posesia unei hotărâri care consfințește dreptul său recunoscut irevocabil de

o instanță națională, el putând să-și valorifice acest titlu conform normelor

procedurale naționale.

Un criteriu

semnificativ care trebuie avut în vedere în ceea ce privește stabilirea corectă

a cuantumului daunelor morale este acela că cel puțin o parte din salariul

datorat pentru perioada 15 iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat

petentului.

Prin Decizia nr. 534

din 03 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R." a decis reintegrarea reclamantului începând cu această

dată și a luat act că salariile cuvenite acestuia, de la data de 15 iunie 2001

și până la data de 03 decembrie 2012, se ridică la 403.359 lei. Această decizie

a fost revocată patru zile mai târziu, prin Decizia nr. 535 din 07 decembrie

2012.

Ulterior, prin

Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R." a dispus plata eșalonată a sumei de 221.022 lei

către petent în tranșe egale în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013. S-a făcut

dovada achitării acestor sume reclamantului.

Curtea de apel a

reținut că nu este învestită cu un capăt de cerere având ca obiect determinarea

cuantumului exact al sumei datorate, motiv pentru care nu are posibilitatea să

stabilească ce sumă reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru drepturile

salariale neîncasate îi este datorată petentului.

Oricum, daunele

morale nu pot reprezenta o modalitate de reparare a prejudiciului material, așa

cum tinde a dovedi reclamantul în cauză.

privește apelul declarat de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R.", Curtea de apel a reținut culpa acestei părți rezultată

din neexecutarea hotărârii pronunțate de instanța europeană.

Susținerile

apelantului în sensul că motivul neexecutării sentinței ar fi fost

neprezentarea cărții de muncă și desființarea secției la care a lucrat petentul

au fost înlăturate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu motivarea

că reintegrarea nu este condiționată de prezentarea vreunui înscris, respectiv

că administrația nu se poate sustrage de la executare prin măsuri

administrative luate după pronunțarea unei sentințe definitive.

privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, instanța de apel a

reținut că, deși Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei

Sector 2 București nu s-a pronunțat în contradictoriu cu această parte, culpa

apelantului a constat în emiterea Ordinului nr. 527/2001 prin care a schimbat

denumirea secției în care a lucrat reclamantul, fără ca, în fapt, să fie vorba

de o reorganizare.

Prin hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod expres că petentului nu i se

poate reproșa faptul neacceptării unui post diferit în cadrul aceluiași spital,

fiind inadmisibil ca administrația să se sustragă executării unei hotărâri

definitive prin invocarea desființării ulterioare a postului ocupat de către

petent.

De altfel,

reclamantul a făcut numeroase demersuri la Ministerul Sănătății solicitând

luarea măsurilor în vederea respectării hotărârii și pentru reintegrarea sa,

însă această pârâtă nu a luat nicio măsură în sensul solicitat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs, (1) reclamantul N.V.,

(2) Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", (3)

Ministerul Sănătății și (4) pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

(1) Prin recursul

declarat, reclamantul N.V. formulează următoarele critici pe care le încadrează

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998 - 999 C.

civ., art. 6 (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art.

36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și 20 din Constituție.

Instanța de apel nu

analizează consecințele suferite de reclamant, intensitatea vătămărilor

suferite, consecințele acestor vătămări și modul în care i-au afectat situația

familială, profesională și socială.

Motivul invocat de

curtea de apel pentru a reduce cuantumul daunelor acordate - și anume acela că

neexecutarea sentinței interne nu este în măsură să-l prejudicieze grav pe

reclamant deoarece dispunea de un titlu pe care îl putea valorifica conform

normelor procedurale naționale - contravine hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a reținut că reclamantul a făcut numeroase demersuri

pentru a pune în executare sentința internă, ramase însă fără rezultat, și a

condamnat Statul Român pentru că nu a asigurat accesul la un proces echitabil.

În plus, reducerea

daunelor morale pe considerentul că reclamantul trebuia să valorifice normele

procedurale interne contravine practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul invocă cauzele Sandor împotriva Românei și Teodorescu

contra României, în care instanța europeană a decis că neexecutarea unei

hotărâri este de natură a provoca suferințe psihice și poate cauza daune

morale.

Instanța de apel a

ignorat atât probele care dovedesc că, din anul 2001, reclamantul a încercat să

valorifice normele procedurale interne, toate încercările sale rămânând fără

rezultat și producând-i o frustrarea care persistă de atunci, cât și

dispozițiile art. 11 din Constituție care prevăd expres că statul se angajează

să îndeplinească obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar

una din obligații este executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Faptul că s-a plătit

o parte din suma datorată după 12 ani, timp în care recurentul a fost lipsit de

drepturile salariale, nu este de natură să reducă prejudiciul moral provocat în

aceasta perioadă de timp.

Instanța de apel a

aplicat în mod eronat art. 998 - 999 C. civ., deoarece nu a avut în vedere

respectarea unui raport rezonabil de proporționalitate. Neexecutarea sentinței

interne și a celei pronunțate de instanța europeană au afectat demnitatea umană

și profesională a recurentului care a fost nevoit să-și desfășoare activitatea

în alte condiții decât ar fi făcut-o în spital, iar multiplele demersuri care

au rămas fără rezultat l-au supus unui puternic stres și l-au afectat emoțional.

Recurentul susține că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare și

de redactare a unor cărți de specialitate, în condițiile în care este titular

de curs la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila.

Recurentul a ocupat

postul la Spitalul Polizu ca urmare a unui concurs la care a reușit pe locul I

pe țară, iar în momentul desfacerii ilegale a contractului de muncă era

conferențiar doctor și avea o reputație profesională deosebită. În momentul

desfacerii ilegale a contractului de muncă, avea vârsta de 58 de ani, o viață

întreagă de activitate în domeniul medical, în domeniul cercetării și

pregătirii unor alte cadre medicale.

Recurentul nu a mai

putut să acorde asistență medicală pacientelor și nici să efectueze operații

care necesitau condiții de spital, a fost nevoit să scrie lucrări în domenii

conexe deoarece nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării științifice,

a fost afectat pe plan profesional, social și familial, fiind nevoit să lucreze

ca funcționar, deși a muncit o viață întreagă pentru a deveni un bun medic

ginecolog. A sperat că după câștigarea procesului se va reintegra și, pentru a

continua activitatea ca medic, a funcționat în cadrul unui cabinet medical în

care însă nu putea presta activitatea ca în spital. Faptul că din anul 2001 nu

a reușit să fie reintegrat, l-a afectat profund psihic și cu toate că a

continuat să scrie cursuri medicale, rezultatele pe plan profesional nu au fost

aceleași.

Din probele

administrate în cauză rezultă că toate intimatele au concurat la producerea

daunelor morale, fiecare dintre ele pretinzând că cealaltă trebuie să ia măsuri

pentru executarea hotărârilor judecătorești.

(2) Pârâtul

Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." critică

decizia instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

a. Instanța nu putea

să menționeze în dispozitivul deciziei recurate două concluzii contradictorii,

prima referitoare la admiterea apelurilor, iar cealaltă privind modificarea în

parte a sentinței apelate.

Hotărârea cuprinde

motive contradictorii, ceea ce face ca aceasta să nu corespundă exigențelor

legale și jurisprudențiale naționale și europene aplicabile.

De asemenea, decizia

recurată nu îndeplinește nici cerințele motivării corespunzătoare referitoare

la apelul recurentului.

Astfel, instanța de

apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel întemeiat pe absența

culpei, decurgând din imposibilitatea legală de executare a obligației de

reintegrare a reclamantului pe funcția și la locul de muncă deținute anterior

desfacerii contractului de muncă, lipsa de vinovăție determinată de refuzul

reclamantului de a depune actele necesare exercitării profesiei de medic

chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie (adeverința de malpraxis,

avizul Colegiului Medicilor, cazierul, etc.) și mai ales de interdicția legală

de a permite reclamantului această reintegrare, prevăzută de art. 385 alin. (2)

și de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 263/2010, legea pensiilor.

b. Existența

obligației statului în ceea ce privește dreptul reclamantului la un proces

echitabil nu înseamnă în mod automat existența culpei recurentului, așa cum

pare să rezulte din motivarea deciziei, faptul juridic ilicit în sensul art.

998 - 999 C. civ. putând fi pus, eventual, în sarcina statului dar nu și/sau în

sarcina recurentului.

În al doilea rând,

imposibilitatea executării de către recurent a obligației de reintegrare în

muncă a reclamantului, ca urmare a interdicției prevăzute de Legea nr. 95/2006

și de Legea nr. 263/2010, privitoare la depășirea vârstei în care se putea face

reintegrarea, ca și conduita acestuia din urmă de a refuza să depună actele

necesare exercitării profesiei de medic până la împlinirea acestei vârste, conduc

la ideea inexistenței culpei recurentului.

În al treilea rând,

elementele răspunderii civile delictuale pentru daune morale trebuiau stabilite

în mod concret, în funcție de comportamentul și competențele legale care îi

reveneau fiecărui pârât în legătură cu reintegrarea reclamantului.

Din cele două

hotărâri judecătorești reprezentând titluri executorii, recurentului îi

reveneau două categorii de obligații: obligația de a face, constând în

reintegrarea în muncă a reclamantului și obligația de plată a salariilor

compensatorii pentru perioada în care putea fi reintegrat în mod legal în

muncă.

Institutul pentru

Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." nu-l putea reintegra pe

reclamant la locul de muncă și în funcția avute anterior, decât dacă acesta

îndeplinea în mod cumulativ condițiile de capacitate și autorizare profesională

și dacă se încadra în limitele de vârstă prevăzute de lege. Aflat într-o

imposibilitate legală evidentă la care s-a adăugat și comportamentul de

rea-credință manifestat de dl. dr. N.V., Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R.", nu-l putea reintegra pe acesta în muncă fără să

înlocuiască un abuz cu un alt abuz, ceea ce este inadmisibil într-un stat de

drept.

Astfel, obligația de

a face era imposibil de executat iar obligația de plată a fost executată.

(3) Prin recursul

declarat, pârâtul Ministerul Sănătății formulează următoarele critici pe care

le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Ca urmare a ignorării

apărării întemeiate pe prevederile Legii nr. 95/2006 și ale Legii nr. 263/2010,

respectiv a perioadei de timp în care Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R." avea obligația legală de reintegrare a

reclamantului pe funcția și la locul de muncă deținute anterior desfacerii

contractului de muncă, instanța a omis să stabilească existența prejudiciului

moral, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și conduita

pretins culpabilă a pârâților, în raport de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Prin exercitarea de

către angajator a unor drepturi reglementate de lege nu a fost adusă nicio

atingere valorilor care definesc personalitatea reclamantului.

Pentru acordarea

daunelor morale este nevoie de existenta unor elemente probatorii adecvate, de

natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii

acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de

percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Recurentul formulează

critici identice cu cele susținute prin recursul declarat de Institutul pentru

Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.".

În plus, arată că nu

poate fi reținută în sarcina Ministerului Sănătății o eventuală obligație în

ceea ce privește reintegrarea reclamantului deoarece Ministerul Sănătății nu

are calitate de angajator așa cum este aceasta reglementată de art. 10 C.

muncii și că un alt aspect ce nu a fost analizat de către instanța de apel este

acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor

din România raportat la dispozițiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 -

Codul muncii.

(4) Ministerul

Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român critică

decizia instanței de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.:

a. Prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. deoarece a omis să se pronunțe

asupra a două dintre criticile formulate în motivarea apelului și anume: critica

privind nulitatea sentinței apelate sub aspectul nemotivării acesteia raportat

la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și critica vizând neîndeplinirea

cumulativă a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale și

inaplicabilitatea în speță a principiului solidarității între debitori.

Prin motivele de

apel, pârâtul a susținut că tribunalul nu a motivat sentința nici sub aspectul

soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici

sub aspectul analizei îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru

angajarea răspunderii delictuale. De asemenea, a susținut că instanța a omis să

se pronunțe și asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speță a

principiului solidarității între debitori, nefiind întrunite condițiile art.

1039 și urm. C. civ.

Curtea de Apel nu a

analizat nici una din aceste critici. Or, unul din aspectele derulării unui

proces echitabil îl reprezintă soluționarea cauzei în ansamblul său, instanța

având obligația de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept

puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac.

b. Hotărârea

pronunțată de Curtea de Apel București, nu cuprinde motivele pe care se

sprijină.

Instanța de apel s-a

rezumat să preia motivarea lacunară a tribunalului în ceea ce privește

soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar

în privința probării săvârșirii unui fapt ilicit de către acești apelanți

pârâți, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., motivarea nu se

regăsește în conținutul deciziei recurate.

Astfel, nu se

regăsește în conținutul deciziei niciun temei legal care să fi stat la baza

convingerii instanței că, în cauza dedusă judecății, Statul Român trebuie să

fie reprezentat conform legii de către Ministerul Finanțelor Publice ori că

Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, are legitimare procesual

pasivă.

Nu se regăsesc nici

argumentele de drept pentru care au fost înlăturate prevederile legale invocate

de cele două pârâte în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Pe de o parte,

instanța nu a procedat la analizarea îndeplinirii cumulative a condițiilor

necesare pentru angajarea răspunderii delictuale a apelanților pârâți

Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, așa cum a fost solicitat în cadrul motivelor de apel, pentru a se putea

reține că a fost probată săvârșirea unui fapt ilicit de către acești apelanți

pârâți, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte

nici nu se arată dacă aceste critici au fost înlăturate și conform cărui

raționament.

c. Decizia pronunțată

este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În mod greșit

instanța de apel a menținut soluția tribunalului în sensul respingerii

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în cauza soluționată prin

Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sector 2 București

și, prin urmare, nu poate fi răspunzător de neexecutarea acestei hotărâri

judecătorești, ci partea care este ținută să execute hotărârea judecătorească

este partea intimată - Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului

"P.D.A.R.", instituție cu personalitate juridică proprie și care

poate sta în judecată în nume propriu, obligată astfel să se conformeze

dispozițiilor instanței.

În ceea ce privește

hotărârea Curții Europene, recurentul arată că instanța europeană, învestită cu

o cerere formulată de reclamant, a constatat încălcarea art. 6 din Convenție și

art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, cu privire la obligația de

reintegrare a reclamantului și plata salariilor datorate pentru perioada

ulterioară datei de 15 iunie 2001.

Față de aceste

aspecte, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu instituie o

obligație în sarcina Statului Român, având în vedere că reclamantul se află

deja în posesia unei hotărâri judecătorești care consfințește dreptul său

recunoscut irevocabil de o instanță națională, urmând să-și valorifice acest titlu

conform normelor procedurale naționale.

Cu atât mai mult nu

poate fi reținută o culpă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice în prezenta cauză, întrucât punerea în executare a hotărârilor Curții

Europene a Drepturilor Omului prin care Statul Român este obligat la plata unor

despăgubiri se realizează exclusiv în baza dispoziției scrise exprese a

ministrului afacerilor externe. Prin hotărârea pronunțată în cauza Nițescu

împotriva României, reclamantului nu i-a fost acordată o sumă cu titlu de

despăgubire, neexistând deci o dispoziție scrisă a ministrului afacerilor

externe pentru punerea în executare a acestei hotărâri.

Prin urmare, în cauza

de față, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi chemat în

judecată sub imperiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. al răspunderii

civile delictuale pentru nerespectarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului pronunțată în cauza Nițescu împotriva României.

Totodată, față de

faptul că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C. civ.,

instanțele erau chemate a analiza dacă sunt întrunite elementele constitutive

ale răspunderii civile delictuale. Această analiză a fost efectuată în ceea ce

îi privește pe pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R."

și Ministerul Sănătății, instanța reținând în mod temeinic că prin neexecutarea

hotărârii judecătorești pronunțate de instanța internă precum și prin

neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia se fac

vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite în sensul prevederilor art. 998 C.

civ., producând reclamantului un prejudiciu de ordin moral.

Analiza îndeplinirii

cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale și în

raport de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice a fost omisă atât de către instanța de fond cât și de către

instanța de apel.

Dacă ar fi procedat

la analiza la care era chemată, instanța ar fi constatat că, în raport de

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice, nu se poate reține ca fiind îndeplinită nici una din

condițiile prevăzute cumulativ de lege pentru angajarea răspunderii civile

delictuale.

Un alt aspect care se

impunea a fi analizat, raportat la pretențiile reclamantului, este principiul

răspunderii solidare.

În acest caz, nu sunt

îndeplinite condițiile pentru a fi invocat principiul solidarității obligației

între debitori, reclamantul nefăcând dovada unei creanțe existente și neonorate

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sau de Ministerul Finanțelor

Publice în nume propriu, ori a unei obligații ce revine acestor pârâți,

constatată printr-un titlu executoriu, raportat la dispozițiile art. 998 - 999

C. civ.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține

următoarele:

O parte din criticile

formulate prin cererile de recurs sunt comune și, de aceea, Înalta Curte le va

grupa și le va analiza unitar.

Neanalizarea de către

instanța de apel a unor motive de apel ori nepronunțarea asupra unor cereri

sunt critici care se regăsesc în toate recursurile formulate în cauză.

Sub acest aspect,

reclamantul susține că plata unor drepturi salariale după 12 ani nu este de

natură să reducă prejudiciul moral suferit și arată că acest prejudiciu a

constat în lezarea demnității sale umane și profesionale deoarece a fost nevoit

să-și desfășoare activitatea în alte condiții decât ar fi făcut-o în spital,

nemaiputând să acorde asistență medicală pacientelor și nici să efectueze

operații care necesitau condiții de spital. Susține că demersurile făcute

pentru executarea hotărârilor judecătorești l-au supus unui puternic stres și

l-au afectat emoțional, că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare

și de redactare a unor cărți de specialitate, în condițiile în care este

titular de curs la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, deoarece

nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării științifice, că reputația sa

profesională, situația familială și socială au fost profund afectate.

Verificând decizia

recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a întemeiat soluția de

reducere a daunelor morale acordate de prima instanță pe două argumente și

anume: (i) "cel puțin o parte din salariul datorat pentru perioada 15

iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat petentului" și (ii) în

procedura desfășurată în fața instanței europene, "reclamantul nu a

îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în baza art. 60 din Regulament, nefiind

formulată în mod valabil nicio cerere de satisfacție echitabilă".

În cauză, instanțele

au fost învestite cu o cerere prin care reclamantul a solicitat repararea unui

prejudiciu moral și a arătat în ce a constat, în opinia sa, fapta culpabilă a

pârâților, care sunt valorile lezate, împrejurările din care rezultă lezarea

acestor valori și consecințele încălcării lor, consecințe care se concretizează

în daunele morale pretins produse, menționate în cererea de chemare în judecată

și în apărările formulate pe parcursul judecării apelului.

Or, instanța de apel,

a admis apelurile declarate de pârâți și a redus cuantumul daunelor morale,

fără să indice care au fost, în cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale

lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au

susținut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la

executarea parțială a unor drepturi salariale și la un aspect al procedurii

desfășurate în fața instanței europene.

Este adevărat că, în

cauză, reclamantul a indicat drept faptă culpabilă, generatoare a prejudiciului

produs, neexecutarea unor hotărâri judecătorești, dar litigiul de față nu este,

așa cum de altfel a reținut și instanța de apel, unul prin care se solicită

repararea unui prejudiciu material constând în drepturile salariale la care

reclamantul ar fi îndreptățit. Litigiul de față vizează repararea unui

prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a

neexecutări acelor hotărâri judecătorești și, cât timp, reclamantul a precizat

în ce a constat acest prejudiciu moral, care au fost valorile morale care au

fost lezate și din ce împrejurări a rezultat încălcarea acestor valori,

instanța avea obligația să analizeze pretențiile reclamantului astfel cum au

fost formulate.

Este real că, în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte

între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar

trebui să-l repare.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și

care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului

moral produs.

Omisiunea instanței

de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la

suma menționată în dispozitivul hotărârii, rezumându-se să afirme că achitarea

unor drepturi salariale atrage diminuarea daunelor morale, în condițiile în

care nu a analizat susținerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului

produs, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru

instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Motivul de recurs

constând în nepronunțarea instanței de apel asupra unor critici formulate se

regăsește și în cererile de recurs formulate de pârâți.

Astfel, pârâții

Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." și

Ministerul Sănătății susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la

motivul de apel întemeiat pe absența culpei, decurgând din imposibilitatea

legală de executare a obligației de reintegrare a reclamantului pe funcția și

la locul de muncă deținute anterior desfacerii contractului de muncă, lipsa de

vinovăție determinată de refuzul reclamantului de a depune actele necesare

exercitării profesiei de medic chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie

și de interdicția legală de a permite reclamantului această reintegrare,

prevăzută de art. 385 alin. (2) și de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006

coroborate cu dispozițiile Legii nr. 263/2010.

La rândul său,

Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului

Român susține că instanța de apel nu a analizat motivele de apel vizând

nemotivarea hotărârii primei instanțe sub aspectul soluționării excepției

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici sub aspectul analizei

îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii

delictuale, că instanța de apel a preluat motivarea lacunară a primei instanțe

în privința lipsei calității procesuale pasive a acestei părți și că a omis să

se pronunțe asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speță a principiului

solidarității între debitori.

Art. 261 pct. 5 C.

proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor

dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub

aspectul fiecărui capăt de cerere.

Tot astfel, din

perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ.,

este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile

formulate prin motivele de apel.

Înalta Curte constată

că prin considerentele deciziei pronunțate, curtea de apel nu realizează o

analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de pârâți, deși avea

obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de

tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Astfel, curtea de

apel nu a răspuns tuturor susținerilor formulate prin motivele de apel prin

care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea

Statului Român susținea lipsa calității sale procesuale pasive. Instanța s-a

rezumat la a argumenta că această calitate își are izvorul în hotărârea

instanței europene, fără a cenzura sentința primei instanțe și din perspectiva

motivelor de apel prin care această parte susținea că nu are o astfel de

calitate, dată fiind procedura de executare a hotărârilor instanței europene

reglementată prin O.G. nr. 94/1999 și arăta în plus, că nefiind parte în

litigiul finalizat prin Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a

Judecătoriei sector 2 București nu poate fi răspunzător pentru neexecutarea

acesteia. Au rămas, de asemenea neanalizate motivele de apel vizând

neîndeplinirea condiției culpei ca element al răspunderii delictuale (instanța

de apel rezumându-se la a raporta culpa la hotărârea instanței europene) precum

și cel întemeiat pe principiul răspunderii solidare.

Tot astfel,

susținerile formulate prin apelurile declarate în cauză de Ministerul Sănătății

și de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." au

fost analizate numai prin raportare la hotărârea instanței europene, deși

motivele de apel au vizat mai multe aspecte nu doar cel care ar rezulta din

parag. 39 al hotărârii Nițescu c. României pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, respectiv acela legat de reorganizarea administrativă a

secțiilor spitalului în care și-a desfășurat activitatea reclamantul.

Omisiunea instanței

de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a

arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt

considerentele pentru care a apreciat că se impune modificarea sentinței

apelate în sensul celor menționate prin dispozitivul deciziei recurate,

echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța

de recurs exercitarea controlului judiciar.

Prin urmare, în

temeiul art. 312 alin. (3) și (5), Înalta Curte va admite recursurile

declarate, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel,

spre rejudecarea apelurilor.

Față de

considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea

hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte

critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul N.V., de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și

Copilului "P.D.A.R.", de pârâtul Ministerul Sănătății, precum și de

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 06 martie 2014 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauze spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN