ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2311/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23 martie 2010, reclamantul N.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R."și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale cauzate ca urmare a neexecutării Sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București precum și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu împotriva României.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 269 din C. Muncii, art. 998 - 999 C. civ., art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție. La data de 13 septembrie 2010, pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Sănătății. Prin încheierea din data de 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului București și a declinat soluționarea cauzei spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului București spre a fi repartizată unei secții civile.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul N.V., iar prin Decizia civilă nr. 4218 din 22 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, recursul a fost respins, ca nefondat.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 9333/3/2010**, la data de 16 septembrie 2011. La data de 22 mai 2012, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care și-a modificat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și Ministerul Sănătății, solicitând: 1. Obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, a Ministerului Sănătății, în solidar cu ceilalți pârâți menționați în acțiunea introductivă, respectiv Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R."și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale pe care i le-au cauzat prin neexecutarea Sentinței civile nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

2. Obligarea Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a Ministerului Sănătății și a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale produse ca urmare a nerespectării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Nițescu contra României, de la data rămânerii definitive a hotărârii, 21 iulie 2009, și până în prezent. Prin încheierea pronunțată la data de 14 noiembrie 2012, Tribunalul București a respins excepția necompetenței generale a instanțelor românești, excepția netimbrării acțiunii și excepția prescrierii dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate, și, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 350 din 19 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității depunerii cererii modificatoare, invocată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.". A admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și a respins cererea, așa cum a fost modificată, formulată împotriva Ministerului Afacerilor Externe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor Publice. A admis în parte cererea reclamantului, așa cum a fost modificată, și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent lei la data pății, reprezentând daune morale, pentru nerespectarea Sentinței nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sectorului 2 București, precum și a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu contra României. A respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată, și a respins, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." împotriva Ministerului Sănătății.

Tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București (irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 773R din 04 mai 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) a fost admisă contestația formulată de contestatorul N.V. împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă din 28 decembrie 2000 emisă de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", a fost anulată această decizie, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei, obligarea intimatului la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului de la data desfacerii contractului de muncă până la integrarea efectivă și la plata către contestator a sumei de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune morale.

Reclamantul a efectuat numeroase demersuri pentru punerea în executare a acestei hotărâri judecătorești, însă fără niciun rezultat, demersuri care sunt evidențiate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu contra României, la data de 21 aprilie 2009, rămasă definitivă la data de 21 iulie 2009. Prin această hotărâre, instanța europeană a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 (1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește plata drepturilor salariale până la data de 15 iunie 2001 și că a existat o încălcare a acestor dispoziții pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie 2001. Tribunalul a expus considerentele instanței europene și a concluzionat că, față de constatările Curții Europene în cauza menționată, sunt neîntemeiate toate apărările pârâților referitoare la imposibilitatea executării titlului executoriu sau referitoare la faptul că doar pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." avea obligația de a executa această hotărâre.

Tribunalul a reținut că drepturile salariale stabilite prin hotărârea judecătorească internă și, ulterior, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (în care s-a constatat o încălcare a art. 6 (1) din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1) nu au fost achitate, abia prin Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012 a Institutului pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." stabilindu-se plata eșalonată către reclamant a sumei de 221.022 lei în 6 tranșe egale, în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013. Prima instanță a apreciat că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere atribuțiile sale limitativ și expres prevăzute de O.G.

nr. 94/1999, aprobată prin Legea nr. 87/2001 cu modificările și completările ulterioare și de H.G. nr. 868/2003. În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că aceasta este justificată deoarece, deși cei doi pârâți nu au fost părți în procesul desfășurat în fața instanțelor interne, Curtea Europeană a reținut că Statul Român nu a depus toate eforturile pentru executarea hotărârii din data de 08 martie 2001, în partea referitoare la reintegrarea reclamantului. Or, statul este obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile.

Tribunalul a apreciat totodată că, prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța internă, precum și prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." și Ministerul Sănătății au săvârșit o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998 C. civ. În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, prima instanță a reținut că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate între fapta culpabilă și gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite. Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci statuând în echitate, astfel încât a apreciat că suma de 80.000 euro, în echivalent lei la data pății, prezintă un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", Ministerul Sănătății, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 94A din 06 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâții Ministerul Sănătății, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." la plata sumei de 20.000 lei daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: 1. În mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, statul fiind obligat să asigure respectarea ordinii de drept care presupune luarea tuturor măsurilor legale în vederea executării sentințelor judecătorești definitive și irevocabile. Statul era obligat să ia măsuri în vederea reintegrării efective a petentului, cu atât mai mult cu cât a fost parte în procesul desfășurat în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În aplicarea art. 41 și 46 din Convenție, statul are îndatorirea de a executa hotărârile instanței europene și prin adoptarea unor măsuri generale și individuale în ordinea sa internă pentru a înlătura consecințele încălcării Convenției.

Motivul de apel referitor la cuantumul daunelor morale acordate a fost considerat ca neîntemeiat. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuind să aibă în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării pe plan familial, profesional și social. Reclamantul se află în posesia unei hotărâri care consfințește dreptul său recunoscut irevocabil de o instanță națională, el putând să-și valorifice acest titlu conform normelor procedurale naționale.

Un criteriu semnificativ care trebuie avut în vedere în ceea ce privește stabilirea corectă a cuantumului daunelor morale este acela că cel puțin o parte din salariul datorat pentru perioada 15 iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat petentului. Prin Decizia nr. 534 din 03 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." a decis reintegrarea reclamantului începând cu această dată și a luat act că salariile cuvenite acestuia, de la data de 15 iunie 2001 și până la data de 03 decembrie 2012, se ridică la 403.359 lei. Această decizie a fost revocată patru zile mai târziu, prin Decizia nr. 535 din 07 decembrie 2012. Ulterior, prin Decizia nr. 570 din 19 decembrie 2012, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." a dispus plata eșalonată a sumei de 221.022 lei către petent în tranșe egale în perioada ianuarie 2013 - iunie 2013. S-a făcut dovada achitării acestor sume reclamantului.

Curtea de apel a reținut că nu este învestită cu un capăt de cerere având ca obiect determinarea cuantumului exact al sumei datorate, motiv pentru care nu are posibilitatea să stabilească ce sumă reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru drepturile salariale neîncasate îi este datorată petentului. Oricum, daunele morale nu pot reprezenta o modalitate de reparare a prejudiciului material, așa cum tinde a dovedi reclamantul în cauză. 2. În ceea ce privește apelul declarat de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", Curtea de apel a reținut culpa acestei părți rezultată din neexecutarea hotărârii pronunțate de instanța europeană.

Susținerile apelantului în sensul că motivul neexecutării sentinței ar fi fost neprezentarea cărții de muncă și desființarea secției la care a lucrat petentul au fost înlăturate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu motivarea că reintegrarea nu este condiționată de prezentarea vreunui înscris, respectiv că administrația nu se poate sustrage de la executare prin măsuri administrative luate după pronunțarea unei sentințe definitive. 3. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, instanța de apel a reținut că, deși Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sector 2 București nu s-a pronunțat în contradictoriu cu această parte, culpa apelantului a constat în emiterea Ordinului nr. 527/2001 prin care a schimbat denumirea secției în care a lucrat reclamantul, fără ca, în fapt, să fie vorba de o reorganizare.

Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod expres că petentului nu i se poate reproșa faptul neacceptării unui post diferit în cadrul aceluiași spital, fiind inadmisibil ca administrația să se sustragă executării unei hotărâri definitive prin invocarea desființării ulterioare a postului ocupat de către petent. De altfel, reclamantul a făcut numeroase demersuri la Ministerul Sănătății solicitând luarea măsurilor în vederea respectării hotărârii și pentru reintegrarea sa, însă această pârâtă nu a luat nicio măsură în sensul solicitat. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs, (1) reclamantul N.V., (2) Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", (3) Ministerul Sănătății și (4) pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

(1) Prin recursul declarat, reclamantul N.V. formulează următoarele critici pe care le încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998 - 999 C. civ., art. 6 (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, art. 36, art. 41 și art. 46 din Convenție, art. 11 și 20 din Constituție. Instanța de apel nu analizează consecințele suferite de reclamant, intensitatea vătămărilor suferite, consecințele acestor vătămări și modul în care i-au afectat situația familială, profesională și socială.

Motivul invocat de curtea de apel pentru a reduce cuantumul daunelor acordate - și anume acela că neexecutarea sentinței interne nu este în măsură să-l prejudicieze grav pe reclamant deoarece dispunea de un titlu pe care îl putea valorifica conform normelor procedurale naționale - contravine hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că reclamantul a făcut numeroase demersuri pentru a pune în executare sentința internă, ramase însă fără rezultat, și a condamnat Statul Român pentru că nu a asigurat accesul la un proces echitabil. În plus, reducerea daunelor morale pe considerentul că reclamantul trebuia să valorifice normele procedurale interne contravine practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul invocă cauzele Sandor împotriva Românei și Teodorescu contra României, în care instanța europeană a decis că neexecutarea unei hotărâri este de natură a provoca suferințe psihice și poate cauza daune morale. Instanța de apel a ignorat atât probele care dovedesc că, din anul 2001, reclamantul a încercat să valorifice normele procedurale interne, toate încercările sale rămânând fără rezultat și producând-i o frustrarea care persistă de atunci, cât și dispozițiile art. 11 din Constituție care prevăd expres că statul se angajează să îndeplinească obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar una din obligații este executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că s-a plătit o parte din suma datorată după 12 ani, timp în care recurentul a fost lipsit de drepturile salariale, nu este de natură să reducă prejudiciul moral provocat în aceasta perioadă de timp. Instanța de apel a aplicat în mod eronat art. 998 - 999 C. civ., deoarece nu a avut în vedere respectarea unui raport rezonabil de proporționalitate. Neexecutarea sentinței interne și a celei pronunțate de instanța europeană au afectat demnitatea umană și profesională a recurentului care a fost nevoit să-și desfășoare activitatea în alte condiții decât ar fi făcut-o în spital, iar multiplele demersuri care au rămas fără rezultat l-au supus unui puternic stres și l-au afectat emoțional. Recurentul susține că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare și de redactare a unor cărți de specialitate, în condițiile în care este titular de curs la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila.

Recurentul a ocupat postul la Spitalul Polizu ca urmare a unui concurs la care a reușit pe locul I pe țară, iar în momentul desfacerii ilegale a contractului de muncă era conferențiar doctor și avea o reputație profesională deosebită. În momentul desfacerii ilegale a contractului de muncă, avea vârsta de 58 de ani, o viață întreagă de activitate în domeniul medical, în domeniul cercetării și pregătirii unor alte cadre medicale. Recurentul nu a mai putut să acorde asistență medicală pacientelor și nici să efectueze operații care necesitau condiții de spital, a fost nevoit să scrie lucrări în domenii conexe deoarece nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării științifice, a fost afectat pe plan profesional, social și familial, fiind nevoit să lucreze ca funcționar, deși a muncit o viață întreagă pentru a deveni un bun medic ginecolog.

A sperat că după câștigarea procesului se va reintegra și, pentru a continua activitatea ca medic, a funcționat în cadrul unui cabinet medical în care însă nu putea presta activitatea ca în spital. Faptul că din anul 2001 nu a reușit să fie reintegrat, l-a afectat profund psihic și cu toate că a continuat să scrie cursuri medicale, rezultatele pe plan profesional nu au fost aceleași. Din probele administrate în cauză rezultă că toate intimatele au concurat la producerea daunelor morale, fiecare dintre ele pretinzând că cealaltă trebuie să ia măsuri pentru executarea hotărârilor judecătorești. (2) Pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." critică decizia instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. a. Instanța nu putea să menționeze în dispozitivul deciziei recurate două concluzii contradictorii, prima referitoare la admiterea apelurilor, iar cealaltă privind modificarea în parte a sentinței apelate. Hotărârea cuprinde motive contradictorii, ceea ce face ca aceasta să nu corespundă exigențelor legale și jurisprudențiale naționale și europene aplicabile. De asemenea, decizia recurată nu îndeplinește nici cerințele motivării corespunzătoare referitoare la apelul recurentului.

Astfel, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel întemeiat pe absența culpei, decurgând din imposibilitatea legală de executare a obligației de reintegrare a reclamantului pe funcția și la locul de muncă deținute anterior desfacerii contractului de muncă, lipsa de vinovăție determinată de refuzul reclamantului de a depune actele necesare exercitării profesiei de medic chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie (adeverința de malpraxis, avizul Colegiului Medicilor, cazierul, etc.) și mai ales de interdicția legală de a permite reclamantului această reintegrare, prevăzută de art. 385 alin. (2) și de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 263/2010, legea pensiilor.

b. Existența obligației statului în ceea ce privește dreptul reclamantului la un proces echitabil nu înseamnă în mod automat existența culpei recurentului, așa cum pare să rezulte din motivarea deciziei, faptul juridic ilicit în sensul art. 998 - 999 C. civ. putând fi pus, eventual, în sarcina statului dar nu și/sau în sarcina recurentului. În al doilea rând, imposibilitatea executării de către recurent a obligației de reintegrare în muncă a reclamantului, ca urmare a interdicției prevăzute de Legea nr. 95/2006 și de Legea nr. 263/2010, privitoare la depășirea vârstei în care se putea face reintegrarea, ca și conduita acestuia din urmă de a refuza să depună actele necesare exercitării profesiei de medic până la împlinirea acestei vârste, conduc la ideea inexistenței culpei recurentului.

În al treilea rând, elementele răspunderii civile delictuale pentru daune morale trebuiau stabilite în mod concret, în funcție de comportamentul și competențele legale care îi reveneau fiecărui pârât în legătură cu reintegrarea reclamantului. Din cele două hotărâri judecătorești reprezentând titluri executorii, recurentului îi reveneau două categorii de obligații: obligația de a face, constând în reintegrarea în muncă a reclamantului și obligația de plată a salariilor compensatorii pentru perioada în care putea fi reintegrat în mod legal în muncă. Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." nu-l putea reintegra pe reclamant la locul de muncă și în funcția avute anterior, decât dacă acesta îndeplinea în mod cumulativ condițiile de capacitate și autorizare profesională și dacă se încadra în limitele de vârstă prevăzute de lege.

Aflat într-o imposibilitate legală evidentă la care s-a adăugat și comportamentul de rea-credință manifestat de dl. dr. N.V., Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", nu-l putea reintegra pe acesta în muncă fără să înlocuiască un abuz cu un alt abuz, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept. Astfel, obligația de a face era imposibil de executat iar obligația de plată a fost executată. (3) Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Sănătății formulează următoarele critici pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.: Ca urmare a ignorării apărării întemeiate pe prevederile Legii nr. 95/2006 și ale Legii nr. 263/2010, respectiv a perioadei de timp în care Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." avea obligația legală de reintegrare a reclamantului pe funcția și la locul de muncă deținute anterior desfacerii contractului de muncă, instanța a omis să stabilească existența prejudiciului moral, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și conduita pretins culpabilă a pârâților, în raport de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Prin exercitarea de către angajator a unor drepturi reglementate de lege nu a fost adusă nicio atingere valorilor care definesc personalitatea reclamantului.

Pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenta unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane. Recurentul formulează critici identice cu cele susținute prin recursul declarat de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.". În plus, arată că nu poate fi reținută în sarcina Ministerului Sănătății o eventuală obligație în ceea ce privește reintegrarea reclamantului deoarece Ministerul Sănătății nu are calitate de angajator așa cum este aceasta reglementată de art. 10 C. muncii și că un alt aspect ce nu a fost analizat de către instanța de apel este acela potrivit căruia reclamantul nu a prezentat avizul Colegiului Medicilor din România raportat la dispozițiile art. 50 lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

(4) Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.: a. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. deoarece a omis să se pronunțe asupra a două dintre criticile formulate în motivarea apelului și anume: critica privind nulitatea sentinței apelate sub aspectul nemotivării acesteia raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și critica vizând neîndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale și inaplicabilitatea în speță a principiului solidarității între debitori.

Prin motivele de apel, pârâtul a susținut că tribunalul nu a motivat sentința nici sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici sub aspectul analizei îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale. De asemenea, a susținut că instanța a omis să se pronunțe și asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speță a principiului solidarității între debitori, nefiind întrunite condițiile art. 1039 și urm. C. civ. Curtea de Apel nu a analizat nici una din aceste critici. Or, unul din aspectele derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluționarea cauzei în ansamblul său, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac.

b. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel s-a rezumat să preia motivarea lacunară a tribunalului în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în privința probării săvârșirii unui fapt ilicit de către acești apelanți pârâți, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., motivarea nu se regăsește în conținutul deciziei recurate. Astfel, nu se regăsește în conținutul deciziei niciun temei legal care să fi stat la baza convingerii instanței că, în cauza dedusă judecății, Statul Român trebuie să fie reprezentat conform legii de către Ministerul Finanțelor Publice ori că Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, are legitimare procesual pasivă.

Nu se regăsesc nici argumentele de drept pentru care au fost înlăturate prevederile legale invocate de cele două pârâte în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Pe de o parte, instanța nu a procedat la analizarea îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale a apelanților pârâți Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost solicitat în cadrul motivelor de apel, pentru a se putea reține că a fost probată săvârșirea unui fapt ilicit de către acești apelanți pârâți, în sensul prevederilor art. 998 - 999 C. civ., iar pe de altă parte nici nu se arată dacă aceste critici au fost înlăturate și conform cărui raționament.

c. Decizia pronunțată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În mod greșit instanța de apel a menținut soluția tribunalului în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în cauza soluționată prin Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei Sector 2 București și, prin urmare, nu poate fi răspunzător de neexecutarea acestei hotărâri judecătorești, ci partea care este ținută să execute hotărârea judecătorească este partea intimată - Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", instituție cu personalitate juridică proprie și care poate sta în judecată în nume propriu, obligată astfel să se conformeze dispozițiilor instanței.

În ceea ce privește hotărârea Curții Europene, recurentul arată că instanța europeană, învestită cu o cerere formulată de reclamant, a constatat încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, cu privire la obligația de reintegrare a reclamantului și plata salariilor datorate pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie 2001. Față de aceste aspecte, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu instituie o obligație în sarcina Statului Român, având în vedere că reclamantul se află deja în posesia unei hotărâri judecătorești care consfințește dreptul său recunoscut irevocabil de o instanță națională, urmând să-și valorifice acest titlu conform normelor procedurale naționale.

Cu atât mai mult nu poate fi reținută o culpă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în prezenta cauză, întrucât punerea în executare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului prin care Statul Român este obligat la plata unor despăgubiri se realizează exclusiv în baza dispoziției scrise exprese a ministrului afacerilor externe. Prin hotărârea pronunțată în cauza Nițescu împotriva României, reclamantului nu i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, neexistând deci o dispoziție scrisă a ministrului afacerilor externe pentru punerea în executare a acestei hotărâri. Prin urmare, în cauza de față, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi chemat în judecată sub imperiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

al răspunderii civile delictuale pentru nerespectarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Nițescu împotriva României. Totodată, față de faptul că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., instanțele erau chemate a analiza dacă sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale. Această analiză a fost efectuată în ceea ce îi privește pe pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." și Ministerul Sănătății, instanța reținând în mod temeinic că prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța internă precum și prin neexecutarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, aceștia se fac vinovați de săvârșirea unei fapte ilicite în sensul prevederilor art. 998 C. civ., producând reclamantului un prejudiciu de ordin moral.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale și în raport de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice a fost omisă atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel. Dacă ar fi procedat la analiza la care era chemată, instanța ar fi constatat că, în raport de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, nu se poate reține ca fiind îndeplinită nici una din condițiile prevăzute cumulativ de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Un alt aspect care se impunea a fi analizat, raportat la pretențiile reclamantului, este principiul răspunderii solidare.

În acest caz, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi invocat principiul solidarității obligației între debitori, reclamantul nefăcând dovada unei creanțe existente și neonorate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sau de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, ori a unei obligații ce revine acestor pârâți, constatată printr-un titlu executoriu, raportat la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: O parte din criticile formulate prin cererile de recurs sunt comune și, de aceea, Înalta Curte le va grupa și le va analiza unitar. Neanalizarea de către instanța de apel a unor motive de apel ori nepronunțarea asupra unor cereri sunt critici care se regăsesc în toate recursurile formulate în cauză.

Sub acest aspect, reclamantul susține că plata unor drepturi salariale după 12 ani nu este de natură să reducă prejudiciul moral suferit și arată că acest prejudiciu a constat în lezarea demnității sale umane și profesionale deoarece a fost nevoit să-și desfășoare activitatea în alte condiții decât ar fi făcut-o în spital, nemaiputând să acorde asistență medicală pacientelor și nici să efectueze operații care necesitau condiții de spital. Susține că demersurile făcute pentru executarea hotărârilor judecătorești l-au supus unui puternic stres și l-au afectat emoțional, că a fost împiedicat să continue activitatea de cercetare și de redactare a unor cărți de specialitate, în condițiile în care este titular de curs la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, deoarece nu a mai dispus de cazuistica necesară cercetării științifice, că reputația sa profesională, situația familială și socială au fost profund afectate.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a întemeiat soluția de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță pe două argumente și anume: (i) "cel puțin o parte din salariul datorat pentru perioada 15 iunie 2001 - 03 decembrie 2012 a fost achitat petentului" și (ii) în procedura desfășurată în fața instanței europene, "reclamantul nu a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în baza art. 60 din Regulament, nefiind formulată în mod valabil nicio cerere de satisfacție echitabilă". În cauză, instanțele au fost învestite cu o cerere prin care reclamantul a solicitat repararea unui prejudiciu moral și a arătat în ce a constat, în opinia sa, fapta culpabilă a pârâților, care sunt valorile lezate, împrejurările din care rezultă lezarea acestor valori și consecințele încălcării lor, consecințe care se concretizează în daunele morale pretins produse, menționate în cererea de chemare în judecată și în apărările formulate pe parcursul judecării apelului.

Or, instanța de apel, a admis apelurile declarate de pârâți și a redus cuantumul daunelor morale, fără să indice care au fost, în cazul reclamantului, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susținut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la executarea parțială a unor drepturi salariale și la un aspect al procedurii desfășurate în fața instanței europene. Este adevărat că, în cauză, reclamantul a indicat drept faptă culpabilă, generatoare a prejudiciului produs, neexecutarea unor hotărâri judecătorești, dar litigiul de față nu este, așa cum de altfel a reținut și instanța de apel, unul prin care se solicită repararea unui prejudiciu material constând în drepturile salariale la care reclamantul ar fi îndreptățit.

Litigiul de față vizează repararea unui prejudiciu moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a neexecutări acelor hotărâri judecătorești și, cât timp, reclamantul a precizat în ce a constat acest prejudiciu moral, care au fost valorile morale care au fost lezate și din ce împrejurări a rezultat încălcarea acestor valori, instanța avea obligația să analizeze pretențiile reclamantului astfel cum au fost formulate. Este real că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs. Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat cuantumul daunelor morale la suma menționată în dispozitivul hotărârii, rezumându-se să afirme că achitarea unor drepturi salariale atrage diminuarea daunelor morale, în condițiile în care nu a analizat susținerile reclamantului cu privire la natura prejudiciului produs, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. Motivul de recurs constând în nepronunțarea instanței de apel asupra unor critici formulate se regăsește și în cererile de recurs formulate de pârâți.

Astfel, pârâții Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." și Ministerul Sănătății susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel întemeiat pe absența culpei, decurgând din imposibilitatea legală de executare a obligației de reintegrare a reclamantului pe funcția și la locul de muncă deținute anterior desfacerii contractului de muncă, lipsa de vinovăție determinată de refuzul reclamantului de a depune actele necesare exercitării profesiei de medic chirurg în specialitatea obstetrică ginecologie și de interdicția legală de a permite reclamantului această reintegrare, prevăzută de art. 385 alin. (2) și de art. 184 alin. (10) din Legea nr. 95/2006 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 263/2010.

La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român susține că instanța de apel nu a analizat motivele de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici sub aspectul analizei îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii delictuale, că instanța de apel a preluat motivarea lacunară a primei instanțe în privința lipsei calității procesuale pasive a acestei părți și că a omis să se pronunțe asupra criticilor vizând inaplicabilitatea în speță a principiului solidarității între debitori.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel. Înalta Curte constată că prin considerentele deciziei pronunțate, curtea de apel nu realizează o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de pârâți, deși avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Astfel, curtea de apel nu a răspuns tuturor susținerilor formulate prin motivele de apel prin care pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în reprezentarea Statului Român susținea lipsa calității sale procesuale pasive. Instanța s-a rezumat la a argumenta că această calitate își are izvorul în hotărârea instanței europene, fără a cenzura sentința primei instanțe și din perspectiva motivelor de apel prin care această parte susținea că nu are o astfel de calitate, dată fiind procedura de executare a hotărârilor instanței europene reglementată prin O.G. nr. 94/1999 și arăta în plus, că nefiind parte în litigiul finalizat prin Sentința civilă nr. 2948 din 08 martie 2001 a Judecătoriei sector 2 București nu poate fi răspunzător pentru neexecutarea acesteia.

Au rămas, de asemenea neanalizate motivele de apel vizând neîndeplinirea condiției culpei ca element al răspunderii delictuale (instanța de apel rezumându-se la a raporta culpa la hotărârea instanței europene) precum și cel întemeiat pe principiul răspunderii solidare. Tot astfel, susținerile formulate prin apelurile declarate în cauză de Ministerul Sănătății și de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R." au fost analizate numai prin raportare la hotărârea instanței europene, deși motivele de apel au vizat mai multe aspecte nu doar cel care ar rezulta din parag. 39 al hotărârii Nițescu c. României pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv acela legat de reorganizarea administrativă a secțiilor spitalului în care și-a desfășurat activitatea reclamantul.

Omisiunea instanței de apel de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune modificarea sentinței apelate în sensul celor menționate prin dispozitivul deciziei recurate, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5), Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelurilor. Față de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul N.V., de pârâtul Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului "P.D.A.R.", de pârâtul Ministerul Sănătății, precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 94 A din 06 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauze spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN