ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 14.12.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro (echivalentul a 22.500 lei), cu titlu de decontare cheltuieli intervenție chirurgicală și tratament, transport și cazare, precum și la plata daunelor morale în valoare de 5.000 euro.

Reclamanta a formulat cerere adițională solicitând introducerea în cauză a unui nou pârât și anume Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București.

Reclamanta a precizat la primul termen de judecată obiectul cererii în sensul că înțelege să conteste refuzul de soluționare a cererii sale de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011 și nr. 2196 din 30 martie 2011.

Prin sentința civilă nr. 3669 din 7.04.2016 a Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost dispusă declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3422 din 7 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția tardivității cererii și a fost respinsă acțiunea reclamantei A., ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că, deși instanța a avut un rol activ în aprecierea stării sale de sănătate constatând că starea de sănătate a pus-o în imposibilitatea respectării termenului de prescripție, nu și-a exercitat rolul activ privind repunerea reclamantei în termen.

Susține că instanța de fond, din oficiu, putea să-i pună în vedere să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen sau să pună în discuție temeiul juridic al acțiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun.

Acțiunea fiind formulată pe calea dreptului comun, dacă ar fi considerat că nu poate fi formulată decât pe calea contenciosului administrativ trebuia să pună în discuție competența funcțională și admisibilitatea cererii și apoi să pună în discuție tardivitatea.

Contenciosul administrativ este mult mai restrictiv decât dreptul comun, dar nu îl exclude pe acesta, fiind completat de dreptul comun.

1.4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând că motivele invocate de reclamantă au fost considerate de instanța de fond ca justificând aplicarea termenului de decădere de un an și nu a termenului de prescripție de 6 luni.

Chiar și în condițiile în care competența de soluționare a acțiunii ar fi revenit instanței de drept comun, ar fi intervenit oricum prescrierea dreptului la acțiune, întrucât reclamanta a luat cunoștință de detaliile facturii privind serviciile medicale de care a beneficiat la clinica din Italia în data de 17.02.2011, iar temenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data achitării facturii.

1.5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului.

II. Procedura de soluționare a recursului

1.Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.10.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

Potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a formulat primele cereri de decontare a cheltuielilor cu tratamentul medical în străinătate la datele de 23.12.2010, respectiv 30.03.2011, cereri care au fost însă adresate Ministerului Sănătății, iar nu celor două pârâte din dosar, astfel că nu pot fi avute în vedere în aprecierea existenței unui refuz nejustificat al celor două pârâte de a da curs solicitărilor sale.

De asemenea, nici corespondența purtată ulterior cu Avocatul Poporului și Agenția Națională de Transplant nu prezintă relevanță asupra unui eventual refuz al pârâtelor CNAS și CASMB de soluționare a cererii ce le-a fost adresată, această autoritate neavând calitatea de parte în dosar.

În mod corect a reținut instanța de fond că singura cerere de decontare a cheltuielilor transmisă pârâtelor este cea înregistrată pe rolul CASMB la data de 09.05.2011, cu privire la care pârâta a comunicat răspuns prin adresa nr. 20027 din 19 mai 2011, aducând la cunoștință reclamantei că aceasta avea obligația de a se adresa anterior efectuării tratamentului în străinătate pentru obținerea Formularului E 112, precum și faptul că operația de transplant de organe și țesuturi nu este decontată de FNUASS, cu excepția grefelor de piele.

Rezultă că acesta este actul administrativ contestat de reclamantă, respectiv refuzul celor două autorități de a-i deconta cheltuielile, apreciat de ca nejustificat, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii (…)".

Întrucât data refuzului de decontare a cheltuielilor emanând de la pârâta CASMB este luna mai 2011, iar data introducerii prezentei acțiuni este 14.12.2015, se constată, așa cum a reținut și instanța de fond, că termenul de contestare de 6 luni era cu mult depășit.

Este adevărat că actele medicale depuse la dosar dovedesc faptul că starea de sănătate a reclamantei a pus-o în imposibilitatea de respectare a termenului legal de contestare de 6 luni.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Instanța constată că aceste problemele medicale constituie "motive temeinice" în sensul legii, de natură a determina aplicarea, în privința acțiunii reclamantei de contestare a refuzului nejustificat, a termenului legal de decădere de 1 an, iar nu a termenului de prescripție de 6 luni.

Dar și acest termen a fost depășit, întrucât reclamanta nu a dovedit că refuzul autorității de a-i deconta cheltuielile medicale este anterior datei de 14.12.2014, respectiv că termenul de 1 an a început să curgă cel mai devreme de la 14.12.2014.

Din probele administrate nu rezultă că în intervalul 2012 - 2014 reclamanta ar mai fi formulat vreo cerere de decontare a cheltuielilor, în afara celei adresate pârâtei CASMB la 09.05.2011 și cu privire la care a primit răspuns la 19.05.2011.

Deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a mai adresat cu adrese de decontare cheltuieli, inclusiv în cursul anilor 2012 și 2013, nu a depus dovezi în acest sens, cu toate că în acest scop i-au fost acordate mai multe termene de judecată.

Se susține în cererea de recurs că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ privind repunerea reclamantei în termen, având în vedere că, din oficiu, putea să-i pună în vedere să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., care consacră un principiu fundamental al procesului civil, cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului, (1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (…).

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.(…).

Nu se poate reține încălcarea acestor prevederi legale, în condițiile în care instanța de fond i-a acordat reclamantei mai multe termene de judecată pentru a depune cererile de decontare cheltuieli pe care a susținut că le-a formulat, inclusiv în cursul anilor 2012 și 2013, respectiv pentru a face dovada formulării acțiunii în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Mai susține recurenta că instanța de fond, în virtutea aceluiași rol activ, ar fi trebuit să pună în discuție temeiul juridic al acțiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața Tribunalului București reclamanta a precizat că înțelege să conteste refuzul de soluționare a cererii de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011, precizare în raport cu care cererea se circumscrie contenciosului administrativ și care a determinat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vedere disp. art. 10 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în condițiile art. 131 C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și-a verificat competența stabilind că îi revine competența de soluționare a cauzei în raport cu precizarea obiectului cererii de chemare în judecată pe care o făcuse reclamanta, nefiind justificată reluarea unor discuții cu privire la temeiul juridic, din moment ce precizarea anterioară era foarte clară și nu lăsa loc. unor interpretări sau nelămuriri care să impună alte precizări.

Exercitarea rolului activ în cauza de față nu presupunea ca instanța de fond să solicite reclamantei să precizeze dacă înțelege să formuleze cerere de repunere în termen și nici să facă noi precizări sub aspectul temeiului juridic al acțiunii, având în vedere că, în egală măsură, instanța este obligată să respecte și principiul egalității, consacrat de disp. art. 8 C. proc. civ. potrivit cărora în procesul civil părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări.

Or, aducând în discuție aspectele la care face referire reclamanta în cererea de recurs, instanța de fond nu ar fi asigurat exercitarea drepturilor procesuale ale tuturor părților litigiului, în mod egal și fără discriminări.

Mai mult, art. 9 C. proc. civ. consacră dreptul de dispoziție al părților statuând în alin. (2) că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile părților.

În condițiile în care reclamanta precizase în mod expres că înțelege să conteste refuzul de soluționare a cererii de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011, pentru respectarea principiului disponibilității părților nu era justificat ca instanța de fond "să pună în discuție temeiul juridic al acțiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun" așa cum opinează recurenta în cererea de recurs.

Conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Astfel, nu se poate reține că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ în sensul învederat de recurentă, instanța procedând, de fapt, la respectarea principiului disponibilității, precum și a principiului egalității sus menționate.

Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie un termen legal de decădere de 1 an pentru formularea contestației, termen care a fost la rândul său depășit, sancțiunea fiind decăderea reclamantei din dreptul de a mai formula cererea de decontare, astfel că este legală soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca tardiv formulată.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul recursului a fost invocat de către reprezentantul intimatei Casa Națională de Asigurări de Sănătate Ordinul ministrului sănătății nr. 50 din 23 ianuarie 2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, făcându-se referire la posibilitatea reclamantei de a obține de la Ministerul Sănătății decontarea cheltuielilor pentru transpalant.

Față de aceste considerente, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 3422 din 7 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.