ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2554/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2554/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2554/2015

După deliberare, asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Prahova la data de 27 octombrie 2011, sub nr. x/105/2011,

reclamanta SC A. SA, în contradictoriu

cu pârâtul B., a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la restituirea

sumei de 2.303 lei, actualizată la data plății efective în raport cu indicele

de inflație, sumă reprezentând drepturi bănești încasate fără drept cu titlu de

prime de Paști și Crăciun.

În

motivarea în fapt a cererii,

reclamanta a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 1725/2008

pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/105/2008 a fost admisă

acțiunea formulată de pârât și societatea a fost obligată să îi plătească

drepturi salariale cu titlu de prime de Paști și de Crăciun în sumă de 8.S00 lei

brut Ulterior, prin Decizia civilă nr. 2156 din 24 octombrie 2008 a Curții de

Apel Ploiești, s-a dispus reducerea sumelor acordate la suma de 5.781 lei brut.

Reclamanta

a pus în executare voluntară sentința instanței de fond, achitând pârâtului

suma de 6.937 lei, la data de 20 august 2008.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 404

1

alin. (3) C.

proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 189S din 21 martie 2012, Tribunalul Prahova

a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că, prin Decizia

nr. 5 din 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., publicată

în M. Of. al României nr. 251 din 13 aprilie 2012, s~a statuat că judecătoria

este instanța competentă sa judece cererea privind întoarcerea executării

silite, iar instanța de executare nu ar putea fi decât judecătoria în raza

căreia s-a realizat plata prin raportare la dispozițiile art. 1104 alin. (3) C.

civ. de la 1865. în lipsa imei convenții între părți în acest sens, respectiv

la sediul societății debitoare, aflat în raza de competență a Judecătoriei sectorului

1 București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 19 aprilie

2012, subnr. x/299/2012.

La termenul

din data de 19 iulie 2012, reclamanta a precizat că înțelege să își modifice

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, indicând art. 256 C. muncii.

Prin sentința

civilă nr. 17932 din 11 octombrie 2012, Judecătoria sectorului 1 București

a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări

sociale, în raport de prevederile art. 266 C. muncii.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunaiuiui București, secția a VlIl-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, la data de 21 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012.

Printr-o

nouă cerere precizatoare depusă la dosar la 10 martie 2014, reclamanta a

precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că temeiul de drept al

acțiunii este art. 404 C. proc. civ., menționând că această precizare se impune

în lumina Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție date în recursul în

interesul Legii nr. 5 din 12 martie 2012, precum și a practicii judiciare a

instanței supreme (invocând în acest sens Decizia nr. 6725 din 01 noiembrie 2012

pronunțată în Dosarul nr. x/299/2012).

Totodată,

reclamanta a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului

București, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

La termenul de

judecată de la 10 martie 2014, Tribunalul București a pus în vedere

reclamantei, prin apărător, să depună la dosar dovada locului plății voluntare

a cărei restituire o solicită, în vederea soluționării excepției de

necompetență materială invocată.

Prin cererea

depusă la dosar la data de 03 aprilie 2014 reclamanta a solicitat să se ia act

că pârâtului i s-a achitat în mod voluntar suma de 6.937 lei în contul pe care

acesta îl avea deschis la SC C. SA, cu sediul în București, sector 5.

Prin

încheierea din data de 07 aprilie 2014, Tribunalul București, constatând lipsa

de procedură cu pârâtul, în temeiul dispozițiilor art. 85 raportat la art 107 C.

proc. civ., a dispus amânarea cauzei pentru citarea acestuia la adresa indicată

în dosarul Judecătoriei sectorului 1, cu copie a înscrisurilor depuse de

reclamantă și cu mențiunea de a face dovada locului plății voluntare.

Prin

încheierea din 19 mai 2014, constatând că deși reclamanta a fost citată eu

mențiunea de a face dovada locului plății voluntare, nu s~a conformat

dispozițiilor instanței stabilite prin încheierea din data de 07 aprilie 2014,

respectiv de a face dovada locului plății voluntare, Tribunalul București a

dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 155

1

C. proc.

civ.

Împotriva încheierilor

din 07 aprilie 2014 și 19 mai 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a

VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2012, la

data de 17 iunie 2014, reclamanta SC A. SA a declarat recurs, în termen legal,

înregistrat pe rolul Curții de Apel București

,

secția

a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la 01

iulie 2014.

Prin Decizia civilă

nr. 5192 din 5 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursul formulat de

recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva încheierii din 19 mai 2014 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatul-pârât Toma

Tudor, a casat încheierea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru

continuarea judecății. A respins, ca inadmisibil, recursul formulat de

recurenta-reclamantă împotriva încheierii din data de 07 aprilie 2014 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. x/3/2012.

Cauza a

fost reînregîstraiă pe rohd Tribunalului București la data de 13 februarie 2015

și prin sentința civilă nr. 3346 din 06 aprilie 2015, Tribunalul București

,

secția a VIII-a

a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, în raport de Decizia

nr. nr. 5 din 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) din C. proc. civ. și de

faptul că executarea voluntară s-a făcut prin virarea sumei în contul pârâtului

pe care acesta ÎI avea deschis la SC C. SA, cu sediul în sectorul 5.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 3

august 2015, sub același nr. x/3/2012.

Prin

sentința civilă nr. 6411 din 17 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 5

București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea. Judecătoriei sectorului

1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență a trimis

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a decide,

Pentru a

pronunța această sentință, Judecătoria sectorului 5 București a reținut

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1725 din 10 iunie 2008 pronunțată în Dosarul nr. x/105/2008,

Tribunalul Prahova a dispus, printre altele, obligarea reclamantei din prezenta

cauză la plata unor drepturi salariale, cu titlu de prime de Paște și de Crăciun,

în sumă de câte 8.800 lei brut pentru fiecare dintre reclamanții angajați ai

acesteia, între aceștia figurând și pârâtul din prezenta cauză. Ulterior, în

recurs, prin Decizia civilă nr. 2156 din 24.10,2008 pronunțată în Dosarul nr.

x/105/2008 (filele 6-8, Dosar Tribunalul Prahova nr. x/105/2011), Curtea de

Apel Ploiești a dispus modificarea sentinței menționate, în sensul că a redus reducerea

sumei acordate de la suma de 8.800 lei brut la suma de 5.781 lei brut.

Așa cum

rezultă din statele de plată depuse la dosar (fila 16, Dosar Tribunalul Prahova

nr. x/105/2011), precum șt din precizările formulate la data de 3 aprilie 2014

(fila 20, Dosar Tribunalul București nr. x/3/2012), în luna august 2008,

reclamanta a achitat în mod voluntar pârâtului suma de 6.937 lei în contul pe

care acesta îl avea deschis la SC C. SA, cu sediul în București, sectorul 5,

obiectul prezentei cauze constând în suma de 2.303 lei reprezentând diferența

dintre suma achitată în mod voluntar în luna august 2008 și cea stabilită în

mod irevocabil la data de 24 octombrie 2008, prin Decizia civilă nr. 2156 din

24 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/105/2008.

Față de

această situație de fapt prezentată, s~a apreciat că, din punct material,

competența de soluționare a prezentei cauze nu poate aparține decât

judecătoriei, întrucât suma de bani solicitată a-i fi restituită a fost plătită

de reclamantă în executarea unei hotărâri judecătorești, astfel că suntem în

prezența unei cereri de întoarcere a executării întemeiată pe dispozițiile art.

404

1

- art. 404

3

C. proc. civ. Temeiul acestei

argumentații îl constituie modalitatea de reglementare a instituției

întoarcerii executării, care face obiectul Secțiunii a VI-a - „întoarcerea

executării" (art. 404 - art. 404

1

) și care se află poziționată

în C. proc. civ. în Cartea a V-a - „Despre executarea silită", cap. I -

„Dispoziții generale". Astfel, potrivit primului articol al acestui

capitol (art. 371

1

alin. (1)), „Obligația stabilită prin hotărârea

unei instanțe sau printr-un alt. titlu se aduce la îndeplinire de

bunăvoie", iar potrivit art. 379

1

, „în cazul în care s-a

desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza

acestuia sunt desființate de drept Dispozițiile art 404

1

- 404

3

sunt aplicabile", ceea ce înseamnă că indiferent de modalitatea aleasă de

debitor de aducere Ia îndeplinire a obligațiilor stabilite printr-o hotărâre

judecătorească sau printr-un ait titlu executoriu, fie printr-o executare de

bunăvoie, fie printr-o executare silită, restituirea sumelor achitate în plus

în baza unor astfel de titluri se realizează pe calea întoarcerii executării ce

constituie, deci, sediul materiei.

Apoi,

Judecătoria sectorului 5 București a reținut că, din punct teritorial,

competența de soluționare a prezentei cauze este stabilită prin dispozițiile art.

373 alin. (2) C. proc. civ. („instanța de executare este judecătoria în

circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune

altfel"), or, în cauză, efectuându-se către debitor o plată benevolă prin

virament bancar, nu prezintă relevanță locul instituției bancare îa care

pârâtul-creditor deține cotitul aferent, care se află, într-adevăr, în sectorul

5, ci locul unde reclamanta - debitoare a efectuat plata menționată, adică la

sediul acesteia, respectiv în București, sectorul 1, acolo unde de aitfel s-ar

fi realizat plata și în condițiile existenței uneî executări silite care să fi

fost pornita împotriva acesteia.

Pe cale

de consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a prezentei

acțiuni în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Examinând

conflictul de competență, Înalta Curte va reține că,

în cauză, competența soluționării

cererii deduse judecății revine Judecătoriei sectorului 1 București, pentru

considerentele ce succed:

Obiectul

litigiului dedus judecății constă în întoarcerea executării sentinței civile nr.

1725 din 10 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Prahova, și restabilirea

situației anterioare, prin obligarea pârâtului la restituirea sumei de 2.303

lei, actualizată cu indicele de inflație, ca urmare a executării voluntare la

care a procedat reclamanta în data de 20 august 2008.

Prin Decizia

nr. 2156 din 24 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția conflicte

de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/105/2008, a fost admis recursul

declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 1725 din 10 iunie 2008,

pronunțată de Tribunalul Prahova, care a fost modificată, în sensul reducerii

sumei acordate de prima instanță reclamantului Toma Tudor și alții,de la 8.800

lei la 5,871 lei brut, tara a se dispune și restabilirea situației anterioare.

Potrivit

dispozițiilor art. 404

1

alin. (1) C. proc. civ., m toate cazurile în

care se desființează titlul executoriu, persoana interesată are dreptul la

întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare.

Totodată,

conform prevederilor art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., în situația

în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare în condițiile alin. (1)

și alin. (2) al textului de lege menționat, persoana interesată o va putea

solicita instanței judecătorești competente potrivit legii, pe calea unei

acțiuni separate.

Prin Decizia

nr. 5 din 12 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., publicată în M. Of.

al României nr. 251 din 13 aprilie 2012, s-a statuat că judecătoria este

instanța competentă să judece cererea privind întoarcerea executării silite,

reținându-se că, în aplicarea art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., cel

interesat solicită restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie, ci

pe calea unui proces distinct. Or „în condițiile în care sediul materiei este

cuprins în cartea a V-a "Despre executarea silită", secțiunea a Vll-a

"întoarcerea executării", se apreciază că natura juridică a

întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât și în

literatura de specialitate, dar și în practica judiciară - "de executare

silită în sens invers" determină și instanța competentă pentru

soluționarea ei în acest caz, și anume instanța de executare - judecătoria, așa

cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Sub un prim

aspect, Înalta Curte menționează că Decizia nr. 5 din 12 martie 2012,

pronunțată în recurs în interesul legii, statuează care este instanța

competentă să soluționeze cererea, de întoarcere a executării silite prin

restabilirea situației anterioare, din perspectiva competenței materiale,

respectiv judecătoria.

Or, în

speță, se pune și problema determinării judecătoriei competente teritorial să

soluționeze o asemenea cerere.

Astfel,

se constată că, în funcție de ipotezele reglementate de art. 404

2

C.

proc. civ., judecătoria competentă din punct de vedere teritorial se determină,

în mod concret, prin aplicarea dispozițiilor art. 373 alin. (2) din aceiași act

normativ.

În

speță, întoarcerea executării silite nu a fost dispusă prin hotărârea

judecătorească ce a desființat titlul executoriu, astfel că se solicita,

într-un proces distinct, dispunerea acestei măsuri.

Or,

instanța de executare, din perspectiva art. 404

2

alin. (3) C. proc.

civ. este judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază reclamanta-debitoare

inițială.

În acest

sens, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 5 din 12 martie 2012, pronunțată

în recurs în interesul legii s-a mai statuat că întoarcerea executării

reprezintă o modalitate de "reluare a drumului executării", o

"contestație specială la executare" și, respectiv, o modalitate de

realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desființarea titlului

executoriu.

Potrivit

art. 371

1

alin. (1) C. proc. civ., „obligația stabilită prin

hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de

bunăvoie."

Alin. (2)

al aceluiași articol dispune că „în cazul în care debitorul nu execută de

bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită,

potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel."

Art 371

1

face parte din Secțiunea I ("Scopul și obiectul executării silite"), cap.

I ("Dispoziții generale"), Cartea a V-a ("Despre executarea

silită").

După cura se

observă, prima ipoteză pe care legiuitorul a avut-o în vedere în materia punerii

in executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii este

aceea a executării benevole de către debitorul în sarcina căruia s-a instituit

o anumită obligație, executarea silită fiind tratată ca o ipoteză subsidiară,

în care creditorul se vede nevoit să apeleze la forța de constrângere a

statului.

Raportând

dispozițiile art. 371

1

alin. (1) și (2) C. proc. civ. la art. 404

1

-404

2

C. proc. civ., se constată că debitorul care și-a executat voluntar obligația

beneficiază de același mijloc procesual, precum debitorul care a fost supus

executării silite în situația în care debitul devine creanță, iar raportul

juridic obligațional se inversează ca urmare a desființării titlului executoriu

sau a actelor de executare.

De altfel,

legiuitorul a creat instituția întoarcerii executării silite tocmai pentru a

pune la dispoziția fostului debitor, devenit creditor, un mijloc mai facil, cu

o procedură de judecată ce presupune celeritate, pentru ca acesta să nu fie

nevoit a apela la procedura mai anevoioasă a unei acțiuni pe dreptul comun în

scopul restabilirii situației anterioare și al recuperării prestației efectuate

către creditorul devenit, la rândul său, debitor.

Însă, în cazul

întoarcerii executării ca urmare a plații efectuate benevol de către debitorul

inițial, competența de soluționare a unei astfel de cauze se stabilește în

funcție de calitatea părților din raportul juridic obligațional inițial,

deoarece declanșarea executării benevole de către debitorul în sarcina căruia

s-a instituit o anumită obligație dă naștere unui raport juridic procesual

între creditorul urmăritor, în speță pârâtul Toma Tudor, și debitorul urmărit,

respectiv reclamanta SC A. SA, care nu se stinge decât în momentul în care, cu

respectarea legalității, se restabilesc drepturile încălcate.

Cura, în

speță, debitoarea inițială SC A. SA, devenită creditoare, nu deține, formal, im

titlu executoriu pentru obținerea restituirii sumelor poprite, ci trebuie să

și-l constituie în procesul pendinte, rezultă că instanța competentă teritorial,

conform art. 373 alin. (2) și art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ. este

Judecătoria sectorului 1 București, ca instanță în a cărei circumscripție își

are sediul debitoarea inițială din litigiul pendinte.

Față de

argumentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare în fond a

litigiului dedus judecății în răvoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2015.