Decizia nr. 1938/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 9627/2018 a Judecătoriei Sectorului 3

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, în data de 16 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenția Națională pentru Romi a solicitat obligarea pârâtului A., ca urmare a atragerii răspunderii civile patrimoniale rezultate în urma raporturilor civile ce au operat între părți, la plata sumei de 762.207,20 RON, reprezentând parte din prejudiciul produs, instituit în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale ce au fost produse acesteia din culpa pârâtului. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 și urm., art. 1381, art. 1386 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 9627 din 6 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 3 octombrie 2018, sub același număr de dosar, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018 a fost înaintat dosarul, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., spre soluționare unui complet din cadrul secției a VIII-a litigii de muncă și conflicte de muncă, pe rolul căreia a fost înregistrat la data de 23 octombrie 2018. Prin încheierea din 9 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței funcționale și a fost declinată cauza, în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. A fost constat ivit conflictul negativ de competență și înaintat dosarul Curții de Apel București, secția civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru soluționarea conflictului de competență. Prin sentința civilă nr. 23 din 26 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 16 mai 2019, sub același număr de dosar. La data de 17 septembrie 2019, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a învederat că fapta ilicită a pârâtului (din cadrul răspunderii civile delictuale) a constat în nerespectarea dispozițiilor art. 52 alin. (12) din Legea nr. 500/2002, respectiv în lipsa dispunerii de măsuri pentru recuperarea prejudiciilor cauzate instituției, nedispunerea constituirii unei comisii pentru stabilirea persoanelor responsabile de cauzarea prejudiciilor constatate de autoritățile statului.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2963 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Romi, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 4000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1485 din 02 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Romi, a schimbat parțial sentința, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei o sumă de 424.022,2 RON și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1485 din 02 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs principal pârâtul A. și recurs incident reclamanta Agenția Națională pentru Romi. 4.1. Recursul principal declarat de pârâtul A. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi, menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a criticat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 și art. 255 din Codul muncii, a dispozițiilor art. 1352 și art. 1357 C. civ., precum și a celorlalte dispoziții legale invocate în decizia recurată. În ceea ce privește încălcarea art. 254 și art. 255 din Codul muncii, recurentul a susținut că, în raport cu aceste dispoziții legale, acțiunea reclamantei este inadmisibilă. Astfel, a arătat că instanța de apel a analizat în mod greșit răspunderea patrimonială din perspectiva răspunderii civile delictuale, invocând, cu aplicarea greșită a normelor legale incidente în speță, regulatorul de competență pronunțat de Curtea de Apel București, care a avut ca temei inadmisibilitatea doar din perspectiva Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, nepunând în discuție regimul juridic aplicabil raporturilor juridice dintre părțile prezentei cauze. Or, raporturile juridice dintre pârât și reclamantă au fost raporturi juridice de muncă sui generis, așa cum au fost calificate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii, nr. 46/2008 și nr. 16/2016, astfel că, în opinia recurentului, răspunderea patrimonială nu poate fi angajată decât în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, așa cum prevede art. 254 din Codul muncii. În continuare, recurentul a arătat că cererea de chemare în judecată are ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia pe temei delictual, în baza art. 1349 și urm. C. civ., or, între părți au existat raporturi juridice de muncă sui generis, reținute astfel în jurisprudența pronunțată în dosarele părților, și anume dosarele nr. x/2019, nr. y/2019*, nr. x/2019*, nr. x/2019*, nr. x/2019* și nr. x/2018, în care a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a secției civile, stabilindu-se competenta secției conflicte de muncă și asigurări sociale, ori a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă. Concluzionând pe acest motiv de recurs, recurentul a susținut că răspunderea sa nu poate fi atrasă decât pe temei contractual, conform dispozițiilor art. 254 din Codul muncii, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ., recurentul a susținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reținută de curtea de apel în sarcina sa constând în neînregistrarea în contabilitate a debitului și neluarea măsurilor legale necesare pentru recuperare, deși reclamanta nu a indicat și nu descris fapta. În acest sens, instanța de apel nu avea competența de a stabili o astfel de faptă, aceasta putând doar să verifice existența faptei ilicite indicate și descrise de reclamantă, fără însă să se substituie ei. A susținut recurentul că, pentru a justifica decizia injustă de stabilire a faptei ilicite, instanța de apel a plecat de la premiza că acesta era ordonator de credite și conducea întreaga activitate, inclusiv cea contabilă, a reclamantei Agenția Națională pentru Romi, aplicând, în mod eronat, dispozițiile art. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991. A arătat că raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât din conținutul art. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991 rezultă că acesta nu se aplică pârâtului, recurentul-pârât neîndeplinind funcția de administrator, gestionar, director economic, contabil șef, neavând studii economice superioare și nici tangență cu domeniul economic, astfel cum cere textul de lege invocat. De asemenea, a susținut că înșiruirea de texte legale invocate de către instanța de apel, în motivarea sa, este una generică, pentru o categorie largă de situații și persoane, fără a fi indicat, în concret, un text de lege specific funcției de demnitar deținută de către recurent. Mai mult, instanța de apel nu s-a raportat la această calitate a pârâtului (de demnitar) și nici la raporturile juridice specifice de muncă dintre părți. Prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit textele legale ale răspunderii civile delictuale, atunci când, deși a reclamat neînregistrarea, de către pârât, în contabilitatea reclamantei a debitului, nu a verificat cine ar fi trebuit să facă această înregistrare ori dacă aceasta este, în prezent, efectuată. În ceea ce privește debitele solicitate de reclamantă, recurentul a arătat că sumele pretinse sunt cheltuieli neexigibile efectuate în perioada 2008-2012 în proiecte derulate cu mult timp înainte de venirea recurentului la conducerea instituției, aceste cheltuieli au fost efectuate de reclamantă anterior datei numirii pârâtului în funcția de președinte al reclamantei și nu au fost evidențiate în contabilitatea reclamantei până în anul 2016. De asemenea, debitele au fost identificate cu ocazia controalelor Curții de Conturi, consemnate în Decizia nr. 15/30.04.2015, iar pârâtul, după ce a luat cunoștință de existența acestor debite cu ocazia controlului Curții de Conturi, a dispus măsuri urgente și consistente pentru a clarifica obligațiile neînregistrate în evidentele contabile și pentru recuperarea acestor sume. Totodată, recurentul a arătat că prin necunoașterea și neprobarea întregului lanț cauzal al pretinsului prejudiciu, instanța de apel nu avea cum să stabilească în mod corect și direct, prin prisma dispozițiilor art. 1357 C. civ., răspunderea patrimonială a celui vinovat de cheltuirea sumelor cerute în prezenta cauză, întrucât nu se face dovada unei legături cauzale directe între debitele cerute și vreo faptă a pârâtului. Referitor la măsurile legale privind recuperarea debitului, măsuri derulate de către recurentul-pârât, acesta a susținut că, deși instanța de apel a constatat că aceste măsuri au existat și au fost consistente, a preferat să nu le analizeze prin prisma dispozițiilor art. 1357 C. civ., neținând seama de ele și apreciind, fără temei, că fapta ilicită, precum și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale au fost stabilite prin actele de control ale Curții de Conturi și prin rapoartele Comisiei interne a reclamantei privind stabilirea prejudiciilor. De asemenea, recurentul a susținut că fapta ilicită nu putea fi stabilită de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 15/2015 și nici prin procesul-verbal de constatare din martie 2015, instanța de apel reținând greșit că aceste înscrisuri dovedesc fapta ilicită a pârâtului. Concluzionând, recurentul a susținut că elementele răspunderii civile patrimoniale nu sunt probate nici de rapoartele interne ale reclamantei (raportul nr. x/06.10.2016 și raportul nr. x/2017), întrucât acestea sunt acte unilaterale ale reclamantei, fără forță juridică, în care se reiau constatările Curții de Conturi din cele două înscrisuri întocmite de aceasta și, totodată, aceste rapoarte nu-i sunt opozabile, nefiind acte administrative și neavând o procedură de comunicare și de contestare. 4.2. Recursul incident declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi Prin cererea de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată pentru întreaga sumă solicitată, respectiv cea de 762.207,2 RON. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește reținerea unui procent de culpă a pârâtului de doar 55,63%, procent în urma căreuia a fost diminuată și suma pe care a fost obligat pârâtul să o plătească reclamantei. Instanța de apel nu a indicat un mecanism clar juridic prin care a ajuns la procentul de 55,63%, proporție pe care o consideră ca fiind culpa intimatului, reținând doar că, raportat la toate circumstanțele speței, șansele recuperării debitului cauzat apelantei prin plățile nelegal efectuate s-au diminuat cu 55,63%. Or, în opinia recurentei, șansele recuperării debitului s-au diminuat cu 100%, termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată de la persoanele responsabile împlinindu-se în mandatul pârâtului, fără ca acesta să dispună vreo măsură în vederea recuperării acestora. Aceasta întrucât, prin Ordinul nr. 87/15.07.2015, pârâtul nu a dispus măsuri în vederea recuperării prejudiciului, ci doar emiterea unei adrese la Secretariatul General al Guvernului și formularea unei acțiuni având ca obiect contestație împotriva deciziei nr. 15/2015 a Curții de Conturi. Important de observat, în opinia recurentei, este existența unui titlu executoriu, respectiv procesul-verbal de constatare nr. E3S54/AZ/13.05.2010 și nota de debit în valoare totală de 605.746 RON, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a respins contestația împotriva procesului-verbal de constatare nr. E3554/AZ/13.05.2010, respectiv 18.09.2012. Decizia Curții de Conturi a venit doar să constate că nu s-au efectuat demersuri în vederea recuperării debitelor cuprinse în titlu executoriu. Așadar, la momentul în care pârâtul a luat primele măsuri în vederea stabilirii unei proceduri operaționale privind modul de lucru pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și a persoanelor responsabile, în conformitate cu constatările Curții de Conturi - Ordinul nr. 13/08.02.2016, dreptul la acțiune având ca obiect recuperarea prejudiciului era prescris, conform art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958. În concluzie, având în vedere că dreptul material la acțiune s-a prescris în timpul mandatului pârâtului, la data de 18.09.2015, înainte de adoptarea vreunei măsuri de recuperare a prejudiciului, culpa în trecerea timpului și nerecuperarea prejudiciului aparține în totalitate acestuia, nu doar în procent de 55,63%, iar chiar și în situația în care ar fi corect raționamentul instanței de fond și s-ar aprecia că responsabil este și președintele anterior, în timpul mandatului căruia a început să curgă termenul de prescripție, conform dispozițiilor art. 1443 C. civ., temei juridic reținut chiar de către instanța de apel, recurenta se putea îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi președinți.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă Agenția Națională pentru Romi a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul A., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia, arătând, în esență, că între părți nu există raporturi de muncă, astfel că răspunderea acestuia este una delictuală, cum a reținut instanța de apel și raportat la temeiul juridic indicat de reclamantă. La rândul său, recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare la recursul declarata de reclamanta Agenția Națională pentru Romi, prin care a invocat excepția nulității recursului incident pentru neîndeplinirea cerințelor de formă și pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât a depus concluzii scrise, însoțite de jurisprudență.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului incident, invocată de recurentul-pârât, și a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. și recursul incident declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi împotriva deciziei civile nr. 1485A din 02 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, stabilind termen de judecată în ședință publică, la data de 19 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limita și potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse. Printr-un prim motiv de nelegalitate din recursul principal, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât A. a invocat inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Romi. În esență, recurentul a susținut că eventuala angajare a răspunderii sale civile nu ar putea fi realizată decât pe calea specială a răspunderii patrimoniale de dreptul muncii ca formă a răspunderii contractuale, derogatorie de la răspunderea delictuală de drept comun și supusă dispozițiilor art. 254, art. 255 și art. 278 din Codul muncii, întrucât prejudiciul afirmat de reclamantă izvorăște din activitatea desfășurată de pârât în calitate de președinte cu rang de secretar de stat, funcție de demnitate publică numită, iar între părți au existat raporturi juridice de muncă sui generis, precum s-a statuat prin dezlegările obligatorii ale instanței supreme date prin deciziile RIL nr. 46/2008 și nr. 16/2016, aplicabile mutatis mutandis în cauză. Se impune, în consecință, examinarea cu prioritate a acestei chestiuni de nelegalitate, întrucât efectul spre care tinde motivul de recurs în discuție reclamă soluționarea lui înaintea celorlalte critici de nelegalitate invocate prin recursul principal și cel incident, ce vizează elementele răspunderii delictuale, așadar fondul raportului litigios. Înalta Curte are a observa că, în litigiul pendinte, prin regulatorul de competență pronunțat în soluționarea conflictului negativ de competență materială procesuală ivit între o secție civilă și una specializată în materie de conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalului, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 23/26.03.2019, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile, argumentând astfel: "În cauza de față obiectul cererii de chemare în judecată vizează obligarea pârâtului la plata sumei de 762.207,20 RON. În petitul acțiunii se face referire la angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului ca urmare a raporturilor civile care au operat între părți, aceasta fiind o formă specifică a răspunderii civile contractuale, însă din considerentele de drept expuse pe larg în paginile nr. 3-6 ale acțiunii rezultă că cererea vizează răspunderea civilă delictuală, temeiul de drept menționat la finalul cererii evidențiind intenția reclamantului de a formula o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1349 C. civ. iar nu pe prevederile Codului muncii coroborate cu cele de drept comun vizând răspunderea civilă contractuală. Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. referitor la dreptul de dispoziție al părților, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În cazul în care demersul reclamantului este neechivoc în sensul că înțelege să formuleze o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile C. civ., instanța nu poate schimba natura juridică a cererii împotriva voinței reclamantului, chiar dacă reclamantul ar fi ales o cale procesuală greșită față de natura dreptului invocat. Chiar dacă instanța poate stabili calificarea juridică a cererii în temeiul art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ., această posibilitate vizează exclusiv greșita denumire a cererii, iar nu modificarea fundamentului juridic". Așadar, răspunderea civilă delictuală de drept comun a reprezentat cauza juridică a acțiunii reclamantei, examinată pe fondul pretenției deduse judecății. Fapta ilicită, la care s-au raportat ambele instanțe de fond, este descrisă în cererea precizatoare depusă în data de 17.09.2019 la judecata în primă instanță și se referă la nedispunerea de măsuri în vederea recuperării prejudiciului de 762.207,20 RON consemnat la punctul 12 din decizia Curții de Conturi nr. 15/30.04.2015 (plăți nelegal efectuate anterior anului 2010 din fonduri primite de la bugetul de stat). În concret, instanță devolutivă a reținut că fapta ilicită afirmată de reclamantă este următoarea: "neînregistrarea în contabilitate a prejudiciului cauzat apelantei anterior, rezultat din plăți neeligibile, stabilit definitiv prin decizia instanței supreme din 18.09.2012, necalcularea și neînregistrarea dobânzilor și penalităților de întârziere sau a majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare respective nerecuperate, accesorii calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul și neluarea în calitate de președinte al instituției apelante în perioada 2013-2016, a măsurilor necesare în vederea recuperării acestui prejudiciu neacoperit în prezent". La judecata în primă instanță, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar în apel soluția a fost reformată, în sensul admiterii în parte a pretențiilor afirmate, reținându-se că fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligațiilor legale de înregistrare și recuperare a debitului cauzat prin plăți nelegal efectuate, iar prejudiciul suferit este rezultatul pierderii, în proporție de 55,63%, a șansei de recuperare a acestui debit. Prezentate fiind aceste elemente relevante ale cadrului procesual obiectiv, cu privire specială asupra cauzei juridice deduse judecății, Înalta Curte are în vedere că inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală a fost invocată direct în calea de atac a recursului, formând obiectul primului motiv de nelegalitate din recursul principal, exercitat în termen legal. Este acceptată, în plan doctrinar și jurisprudențial, fizionomia juridică specifică, cu un caracter mixt, a inadmisibilității - pe de o parte, de excepție procesuală (fie de procedură, fie de fond), prin modalitatea de invocare, iar pe de altă parte, de apărare de fond, prin consecințele juridice pe care le implică. De esența inadmisibilității rămâne, totuși, trăsătura acesteia de a constitui o modalitate de respingere a cererii sau, mai precis, efectul spre care tind unele excepții procesuale. Ca sancțiune procedurală sui generis, ce intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau al exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală, inadmisibilitatea afectează în substanța sa îndrituirea de a obține prin intermediul justiției recunoașterea, prezervarea și concretizarea unui drept subiectiv civil ori valorificarea unei situații juridice. Conturată, așadar, ca un obstacol procedural definitiv, inadmisibilitatea oprește instanța de judecată să analizeze și să tranșeze fondul pretenției deduse judecății, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim sau al impunerii executării unei obligații civile concrete pentru pârât. Privită din unghiul naturii sale de excepție procesuală, inadmisibilitatea acțiunii civile este o excepție absolută, care privește încălcarea unor norme juridice de ordine publică și, prin urmare, poate fi invocată, ca regulă, în orice stare a procesului, așadar și direct în recurs, potrivit dispozițiilor art. 247 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) și art. 488 din C. proc. civ. În cauză, inadmisibilitatea cererii introductive a format obiect al motivelor de nelegalitate dezvoltate în chiar cuprinsul cererii de recurs principal, cale de atac declarată și motivată cu respectarea termenului procedural prevăzut de lege. Ca atare, este lipsită de temei juridic apărarea intimatei-recurente, formulată la termenul de dezbatere în fond a recursurilor, privitoare la tardivitatea invocării acesteia. Împrejurarea că și în etapa procesuală de debut, mai exact în cuprinsul întâmpinării depuse de pârât la judecata în primă instanță, a fost invocată inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, nu afectează valabilitatea concluziei anterior reținute. Aceasta întrucât, excepția inadmisibilității a fost argumentată inițial prin raportare la un alt temei juridic pretins incident în cauză, respectiv răspunderea civilă specială reglementată de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, de competența jurisdicției speciale a contenciosului administrativ. Mai mult decât atât, la termenul din 17.12.2019, pârâtul a renunțat la acest mijloc de apărare, astfel că prima instanță nu a mai fost în măsură să examineze pretinsa neregularitate procedurală, pentru a i se putea reproșa mai apoi recurentului omisiunea de a-și fi valorificat eventualele nemulțumiri pe calea apelului. Așadar, inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, ce formează obiect de critică prin cererea de recurs principal, a fost invocată în termen și, pe cale de consecință, necesită a fi examinată pentru a se stabili existența sau nu a unui atare impediment în cercetarea pe fond a cauzei. În acest punct al analizei, se cuvine reamintit regimul juridic general, de drept comun, al răspunderii delictuale, precum și norma cu valoare de principiu consacrată expres în art. 1350 alin. (3) din C. civ., care nu îngăduie celui prejudiciat (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) opțiunea între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile. Or, Codul muncii reglementează, în cuprinsul art. 253-259 din capitolul III al titlului XI - "Răspunderea juridică", răspunderea patrimonială a părților raportului de muncă, ca specie a răspunderii civile contractuale. Răspunderea patrimonială a salariaților se întemeiază, cum de altfel este expres stipulat în chiar alin. (1) al art. 254, pe "normele și principiile răspunderii civile contractuale". Fiind, ca natură juridică, o varietate a răspunderii civile contractuale, această formă de răspundere este marcată de anumite particularități ce decurg din specificul raporturilor juridice de muncă, între care: este condiționată de existența raportului juridic de muncă; poate avea ca obiect numai repararea prejudiciului material produs angajatorului; nu operează, ca regulă, prezumția de culpă; răspunderea este individuală, iar în caz de răspundere plurală obligațiile de reparare sunt de regulă conjuncte, nu solidare; este o răspundere integrală, care vizează nu numai dauna efectivă, ci și foloasele nerealizate; prezintă un caracter limitat sub aspectul executării silite. Întrucât mijlocul de apărare invocat de recurentul-pârât este grefat pe existența unui pretins raport juridic de muncă sui generis, în înțelesul statuat cu valoare de principiu prin dezlegările obligatorii ale instanței supreme, indicate în cererea de recurs ca fiind aplicabile mutatis mutandis în cauză, Înalta Curte, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, va admite recursul principal și cel incident și va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecare, fiind de prisos examinarea celorlalte critici de nelegalitate invocate, ce vizează elementele răspunderii delictuale angajate pe seama pârâtului, așadar fondul raportului juridic litigios. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală (iar în caz de respingere a excepției procesuale, și asupra fondului raportului juridic litigios), ținând seama și de reperele de analiză fixate de instanța de casare, precum și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți.