ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1902/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 16.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul A. să-i achite suma de 7.816,33 RON, pârâtul B. să-i achite suma de 4.792,74 RON, pârâtul C. să-i plătească suma de 8.277,18 RON, pârâta D. să-i achite suma de 1.977,22 RON și pârâta E. să-i plătească suma de 136,53 RON, cu titlu de prejudiciu.

Prin încheierea din 27.03.2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cauza cu privire la pârâții B. și A. și a format un nou dosar, înregistrat sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1729/27.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea secția a VI-a Civilă din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 1650/06.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sector 6 București.

Prin sentința civilă nr. 6328/27.09.2019, Judecătoria Sector 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Curții de Apel București, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 52/15.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2025/30.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentat și a anulat acțiunea pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 2.499,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 887A/20.05.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei, pentru ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, apreciind că textul legal nu vizează exclusiv aceeași situație cu cea de la alin. (4) și (5) din același articol.

Recurenta a mai afirmat că, instanța de apel în mod greșit a apreciat că sunt incidente prevederile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, având în vedere ca pârâtul nu a avut niciodată calitatea de administrator.

Subliniind că Legea nr. 31/1990 reglementează și stabilește efecte diferite ale deciziei de exercitare a acțiunii în răspundere împotriva unora sau altora dintre membrii organelor de conducere și supraveghere a societății pe acțiuni, recurenta a afirmată că în cazul acționării în instanță a directorului general, sancțiunea suspendării de drept din funcție a directorului general, stabilită la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, operează până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Astfel, potrivit recurentei, pentru a opera încetarea de drept sau suspendarea de drept a oricărui mandat, înainte de toate acesta trebuie să fie în vigoare, să fie valabil.

Totodată, a mai relevat că, dacă legiuitorul s-ar fi raportat în cuprinsul prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, atât la mandatele în vigoare, cât și la cele încetate anterior introducerii acțiunii în instanță, nu ar mai fi folosit în cuprinsul art. 155 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990 sintagmele "încetarea de drept" și "suspendarea de drept".

În continuare, a arătat că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 enumeră organele de conducere ale unei societăți împotriva cărora se poate formula acțiune în răspundere pentru daunele cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor față de societate, precum și organul statutar care va decide cu privire la demararea acțiunii împotriva acestora.

A mai subliniat că, pentru o parte din categoria organelor de conducere enumerate la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a prevăzut la alin. (7) din același articol posibilitatea exercitării acțiunii în răspundere împotriva membrilor directoratului și de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuși. Prin urmare, din dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 rezultă că aprobarea exercitării acțiunii în răspundere produce o serie de efecte complementare, diferite în raport de subiectul răspunderii.

Concluzionând, a arătat că instanțele de fond au dat o interpretare extensivă a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adăugând la lege o situație pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere, întrucât în cauză nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a mai afirmat că, dreptul de reprezentare al directorului general care a semnat acțiunea rezultă din art. 24.1 alin. (4) din actul constitutiv, care prevede că "Directorul general reprezintă societatea în relațiile cu terții și în justiție".

În acest context, a susținut că, pentru ipoteza în care nu este desemnată persoana însărcinată care să exercite acțiunea în justiție îndreptată împotriva altor persoane decât cele având drept de reprezentare a societății, acțiunea se introduce de către societate, prin reprezentantul său legal de la data introducerii acțiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societății.

Sub acest aspect, a arătat că o astfel de calitate aparține directorului general, conform competențelor delegate de către consiliul de administrație și prevederilor legale aplicabile, în speță art. 143 din Legea nr. 31/1990 și art. 24.1 din actul constitutiv al societății recurente, care a semnat în mod legal acțiunea introductivă.

În continuare, recurenta a evocat art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și a invocat excepția autorității de lucru judecat, cu referire la sentințele civile nr. 2999/17.10.2019 și nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului București, secția a VI-a civilă, purtate între reclamantă și B., având același obiect (atragerea răspunderii contractuale) și aceeași cauză (îndeplinirea defectuoasă a contractului de mandat), în care au fost invocate aceleași excepții și care au fost respinse.

Totodată, recurenta a relevat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea regulilor de interpretare sistematică a art. 155 alin. (1), rap. la alin. (4) din același articol, fiind evident că ipoteza de la alin. (1) are în vedere tot un contract de mandat în curs, nicidecum unul încetat, cum este în speță.

Un alt set de critici vizează interpretarea greșită a art. 82 alin. (1) teza I și a art. 200 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin prisma cărora recurenta a afirmat că instanța de fond trebuia să-i acorde un termen pentru a acoperi sau nu lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele societății. Neprocedând astfel, instanța de fond a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, cu referire la dreptul la apărare și cel la un proces echitabil.

La 24.08.2021 intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 09.09.2021 recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08.06.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum s-a menționat în expunerea rezumativă a istoricului cauzei, prima instanță a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și a anulat, pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, acțiunea în răspunderea directorilor, formulată de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Pentru a dezlega excepția lipsei calității de reprezentant, instanțele devolutive au reținut că directorul general nu are calitatea de a reprezenta societatea în cadrul acțiunii reglementate de art. 155 din Legea nr. 31/1990, în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acționarilor.

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluționată, de prima instanță - al cărei raționament a fost confirmat în apel -, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, recurenta invocând încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sens în care a afirmat că acest text legal este incident doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exercițiul mandatului, nu și a fostului director.

Modalitatea în care a fost soluționată excepția nu relevă o greșită aplicare a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar criticile nu aduc în dezbatere o reală aplicare eronată a textului de lege, ci reflectă, mai degrabă, nemulțumirea autoarei căii de atac cu privire la menținerea hotărârii atacate, care a reiterat aceleași afirmații făcute și în fața instanțelor devolutive.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la motivele pentru care aceasta și-a însușit considerentele reținute de prima instanță cu privire la lipsa calității de reprezentant a reclamantei.

Potrivit textului normativ menționat, acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112 (majoritatea voturilor exprimate). Adunarea generală desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Înalta Curte notează, astfel cum a reținut și instanța de apel, art. 155 din Legea nr. 31/1990 conține reglementarea unor condiții în care acțiunea în răspundere poate fi demarată, în enumerarea căruia nu există o distincție între directori în funcție și foști directori.

Totodată, se cuvine notat că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu cele ale alin. (5) din același articol, se desprinde concluzia că declanșarea acțiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

În acest sens, dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală pentru toți directorii societății, aflați în funcție sau nu, în timp ce art. 155 alin. (5) din aceeași lege reglementează efectele juridice produse de demararea acțiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcție.

Or, reclamanta a demarat prezenta acțiune prin directorul general al societății, în baza calității acestuia de reprezentant, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acțiunii.

Prin urmare, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, corect au reținut instanțele de fond că formulării generale a textului cu privire la acțiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincții ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică se referă la incidența art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin care recurenta a invocat excepția autorității de lucru judecat a considerentelor cuprinse în sentințele civile nr. 2999/17.10.2019 și nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu referire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant în ceea ce privește acțiunile îndreptate împotriva pârâtului B..

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Autoritatea de lucru judecat se poate manifesta atât sub forma unui efect negativ, cât și a unuia pozitiv.

Dacă în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat se manifestă sub forma efectului negativ, legea pretinde cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, atunci când se manifestă pozitiv, identitatea trebuie să vizeze doar părțile.

Această concluzie rezultă din analiza art. 431 alin. (1) C. proc. civ., pentru cerința triplei identități, respectiv din examinarea art. 435 C. proc. civ., pentru cerința identității de părți. În acest din urmă caz, instanța supremă notează că, atât timp cât autoritatea de lucru judecat constituie un efect al hotărârii judecătorești, caracterul acesteia, de a fi obligatorie și producătoare de efecte, se manifestă numai între părți și succesorii lor; față de terți, hotărârea nu produce decât un efect de opozabilitate.

Înalta Curte notează că nu există triplă identitate între prezentul litigiu și cele două procese soluționate prin sentințele civile nr. 2999/17.10.2019 și nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în care au figurat ca părți SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A., în calitate de reclamantă și B., în calitate de pârât, de vreme ce în prezentul litigiu calitatea de pârât o are și A., alături de cel arătat.

Constatările reținute de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reținute în sentințele civile nr. 2999/17.10.2019 și nr. 2602/19.09.2019, de care recurenta se prevalează nu pot fi opuse în prezentul litigiu nici din perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, și anume ca prezumție, mijloc de probă care ar trebui să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți.

Aceasta deoarece raporturile juridice deduse judecății sunt total distincte, vizează antrenarea răspunderii directorului general pentru fapte diferite săvârșite în exercițiul mandatului, motiv pentru care modul de tranșare a problemei lipsei calității de reprezentant pentru introducerea acțiunii, raportat la lipsa convocării anterioare a adunării generale a acționarilor pentru a decide promovarea acțiunii, în cele două dosare nr. x/2019 și nr. y/2019, este lipsit de orice efect asupra raportului juridic din prezenta cauză.

O ultimă critică invocată se referă la greșita interpretare a dispozițiilor art. 82 alin. (1) teza I și ale art. 200 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin prisma căreia recurenta afirmă că prima instanță trebuia să-i acorde un termen pentru complinirea neregularităților constatate în cauză, cu privire la lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele societății.

Înalta Curte notează că recurenta pleacă de la premisă greșită, întrucât anularea acțiunii nu a fost fundamentată pe o neregularitate procedurală care putea fi complinită în condițiile art. 82 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci pentru nerespectarea cerinței instituite de art. 155 din Legea nr. 31/1990 care impunea existența unei hotărâri a adunării generale prin care să fie exprimată voința societății pentru declanșarea acțiunii de atragere a răspunderii pârâților, în calitate de foști directori.

De aceea, nici această critică a recurentei nu poate fi primită.

Față de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. împotriva deciziei civile nr. 887A/20.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.