ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1234/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 20 decembrie 2018 sub nr. x/2019, reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F. și G. a solicitat obligarea, în solidar a acestora, la plata sumei de 28.000 RON reprezentând prejudiciu adus societății prin activitatea culpabilă pe care au desfășurat-o în calitate de director general și salariați. Suma solicitată fiind repartizată astfel: A. - 5.064,5 RON, B. - 5.360,70 RON, C. - 3.847,17 RON, D. - 4.064,10 RON, E. - 4.500,42 RON, F. - 2.725,46 RON, G. - 2.438,19 RON.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2602 din 19 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția inadmisibilității cererii.

A fost admisă excepția prescripției extinctive, fiind respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. împotriva pârâtului A., reclamanta fiind obligată la plata către pârât a sumei de 2.499,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., prin care s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1655A din 26 noiembrie 2020 a admis apelul formulat de reclamanta Societatea Națională a Sării S.A. împotriva sentinței civile nr. 2602 din 19 septembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât A..

A anulat în parte sentința apelată, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la pretențiile formulate de apelanta reclamantă împotriva pârâtului raportate la plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/23.12.2015.

A trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecata pe fond a cererii având ca obiect pretențiile formulate de reclamantă împotriva pârâtului raportate la plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/23.12.2015, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâtul A. a declarat recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În prealabil, recurentul prezintă evoluția cauzei, reiterând obiectul cererii de chemare în judecată și considerentele relevante ale hotărârilor pronunțate în cauză.

În ceea ce privește argumentele în sprijinul recursului, recurentul apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1532 alin. (1)

1

, art. 2523

2

și art. 2528 alin. (1)

3

C. civ.

Din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, raționamentul corect este cel al Tribunalului București, care a evidențiat că prezintă relevanță juridică emiterea deciziei nr. 284/2015, angajarea unor cheltuieli în valoare de 28.000 RON cu servicii de consultanță, prin încheierea contractului nr. x/2015, precum și momentul obiectiv la care reclamanta ar fi trebuit să verifice și să cunoască comiterea unei presupuse fapte ilicite, respectiv cu ocazia exercitării de către consiliul de administrație a atribuției sale de supraveghere a activității directorilor - 16 decembrie 2015.

În concret, se arată că acestea sunt faptele pretins ilicite pe care reclamanta consideră că le-a săvârșit A., atât autorul cât și prejudiciul trebuiau să fie cunoscute cel mai târziu la data de 16 decembrie 2015, indiferent că plata s-a făcut sau nu la acel moment.

Prin decizia de a încheia contractul și semnarea acestuia, reclamanta s-a angajat să achite contravaloarea serviciilor, astfel încât, din perspectiva termenului de prescripție, nu contează dacă plata s-a făcut sau nu chiar la acel moment. Mai exact, în condițiile în care se apreciază că încheierea contractului reprezintă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prejudiciul constă în prețul contractului, suntem în prezența unei pagube certe și viitoare. Din această perspectivă, termenul va începe să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască situația de fapt generatoare de prejudiciu, moment care coincide cu ședința imediat următoare a Consiliului de Administrație, organ care trebuia să exercite atribuțiile de supraveghere.

Nu se poate admite că paguba a devenit certă doar în ziua plății, iar până atunci era doar eventuală, din moment ce atât obligația de plată, dar și cuantumul erau deja cunoscute.

Potrivit art. 1352 C. civ., în cauză este evident că vorbim despre un prejudiciu viitor și sigur, deoarece chiar dacă nu s-a produs efectiv decât la data debitării contului SNS, doar atunci devenind eventual, prejudiciul era sigur că se va produce, putând fi stabilit cuantumul pe baza unui element obiectiv, respectiv contravaloarea contractului.

Interpretarea instanței de apel nu are justificare legală, în condițiile în care termenele de prescripție, inclusiv din perspectiva momentului de la care încep să curgă, trebuie să aibă natură obiectivă, fără ca părțile să poată interveni asupra lor.

Totodată, dispozițiile art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ. nu fac nicio trimitere la noțiunea de prejudiciu actual, astfel încât și în eventualitatea unui prejudiciu viitor și cert trebuie aplicate aceleași reguli ale prescripției și anume că termenul începe să curgă din momentul în care ar fi trebuit să fie cunoscută paguba și persoana responsabilă de producerea ei.

În consecință, apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., impunându-se astfel casarea decizie atacate.

Recurentul a mai invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de raționamentul instanței de apel care este în legătură cu pretenții care nu-l vizează pe pârât, astfel cum se observă din precizările reclamantei.

În concret, argumentele instanței de apel pentru care a fost admis apelul SNS au avut în vedere momentele diferite în care s-a făcut plata de către reclamantă prin ordinul de plată nr. x/2015 sau 1989/2015 apreciind că termenul de prescripție ar fi împlinit pentru suma achitată prin primul, în timp ce pentru al doilea soluția ar fi greșită. Tocmai stabilirea cu exactitate a momentului debitării contului cu suma imputată a fost scopul întrebării privind pretențiile formulate împotriva pârâtului, răspunsul SNS fiind în sensul că vizează plata efectuată prin ordinul de plată nr. x/2015, într-o asemenea ipoteză.

Recurentul apreciază în consecință că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Pentru toate aceste considerente, recurentul se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă, la 12 mai 2021, intimata-reclamantă Societatea Națională a Sării S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-pârât A. este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1532 alin. (1)

1

, art. 2523

2

și art. 2528 alin. (1)

3

C. civ., context în care apreciază că din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, raționamentul corect este cel al Tribunalului București, care a evidențiat că prezintă relevanță juridică emiterea deciziei nr. 284/2015, angajarea unor cheltuieli în valoare de 28.000 RON cu servicii de consultanță, prin încheierea contractului nr. x/2015, precum și momentul obiectiv la care reclamanta ar fi trebuit să verifice și să cunoască comiterea unei presupuse fapte ilicite, respectiv cu ocazia exercitării de către consiliul de administrație a atribuției sale de supraveghere a activității directorilor - 16 decembrie 2015.

Tot în acest sens, se susține că interpretarea instanței de apel nu are justificare legală, în condițiile în care termenele de prescripție, inclusiv din perspectiva momentului de la care încep să curgă, trebuie să aibă natură obiectivă, fără ca părțile să poată interveni asupra lor.

Aceste susțineri sunt nefondate, având în vedere că instanța de apel în mod corect a constatat că termenul de prescripție aferent plății efectuate la data de 23 decembrie 2015, în baza facturii emise de H. S.R.L. nr. 045 din 23 decembrie 2015, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2500 alin. (1) C. civ. "dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar alin. (2) definește și noțiunea de "drept la acțiune", ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, potrivit art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune, spre deosebire de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabileau ca moment de început data nașterii dreptului la acțiune.

Astfel, dispozițiile art. 2523 C. civ. nu se aplică în situațiile în care legiuitorul a prevăzut reguli speciale - în cazul executării prestațiilor succesive, context în care prescripția începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă. In acest caz, termenul de prescripție începe să curgă de la data efectuării de către reclamantă a plăților nedatorate constatate de către auditorii Curții de Conturi a României - 18 decembrie 2015 și respectiv 23 decembrie 2015.

Prin urmare, orice prejudiciu trebuie să îndeplinească următoarele condiții, respectiv să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim, iar prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert; ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

Astfel, raportat la prezentul litigiu, izvorul obligației debitorului îl constituie actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată în cererea de chemare în judecată, în cuantum de 28.000 RON, ce reprezenta prejudiciul cauzat prin activitatea culpabilă din litigiul de față.

In acest context, se reține că instanța de apel, în mod corect a apreciat că data săvârșirii faptei ilicite nu este întotdeauna echivalentă cu data producerii prejudiciului, respectiv a cunoașterii prejudiciului, așa încât, pentru a se naște dreptul la acțiune prejudiciul trebuie să fie cert, or acesta a căpătat acest caracter în momentul efectuării plăților către H. S.R.L..

Din această perspectivă, nu poate fi reținută apărarea recurentului, în sensul că prejudiciul avea caracter cert anterior datei de 16 decembrie 2015, întrucât așa cum a reținut și instanța de apel, prejudiciul nu a devenit cert decât la data plăților ce au diminuat patrimoniul reclamantei, până la acel moment prejudiciul având caracterul unui prejudiciu viitor eventual.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 2523 C. civ., termenul de prescripție al dreptului material la acțiune începe să curgă de la data efectuării fiecărei plăți, respectiv 18 decembrie 2015 pentru plata efectuată prin OP nr. x/18.12.2015 și 23 decembrie 2015 pentru plata efectuată prin OP nr. x/23.12.2015.

În acest context, se reține că patrimoniul reclamantei a fost diminuat prin două plăți distincte, iar pentru recuperarea sumelor plătite curge un termen de prescripție distinct, așa încât, pentru recuperarea sumei plătite la 18 decembrie 2015, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 18 decembrie 2018, iar pentru suma plătită la 23 decembrie 2015, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 23 decembrie 2018.

Prin urmare, raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru recuperarea sumei achitate de reclamantă la data de 23 decembrie 2015 nu se împlinise, astfel încât din această perspectivă decizia atacată este legală și temeinică.

Prin memoriul de recurs formulat de recurent a fost invocat și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii" în cadrul căruia, recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura pricinii, față de raționamentul instanței de apel care este în legătură cu pretenții care nu-l vizează pe pârât, astfel cum se observă din precizările reclamantei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul își întemeiază critica pe considerentul că reprezentantul societății a afirmat în fața instanței de apel că suma pe care a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, în cuantum de 5064,05 RON, se referă la ordinul de plată nr. x/18.12.2015.

Această susținere nu poate fi primită, având în vedere că așa cum rezultă din consemnările încheierii de amânare a pronunțării din apel, reprezentantul reclamantei a arătat că a intrat pentru prima dată în acest dosar, astfel că nu poate preciza cu siguranță aceste aspecte, context în care se apreciază că aceste afirmații reprezintă rezultatul unor erori, sens în care se constată că această chestiune nu poate constitui motiv de casare a deciziei atacate, în condițiile în care nici în cererea de chemare în judecată și nici motivele de apel nu s-a precizat acest aspect.

Totodată, se reține că nici în considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu a menționat care a fost valoarea plăților efectuate, ci doar a făcut trimitere la înscrisurile depuse la dosarul cauzei în susținerea caracterului cert al prejudiciului și anume facturile emise de H. S.R.L. și ordinele de plată, precum și extrasele de cont din care rezulta plățile efectuate de reclamantă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 1655 A din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ A SĂRII S.A. (SNS SA).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2022.