ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2353/2019

HOTĂRÂRE

11.12.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2353/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă la 5 aprilie 2019, reclamanta Societatea Națională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul A., să oblige pârâtul la plata sumei de 13.610,24 RON reprezentând prejudiciu produs societății prin activitatea culpabilă pe care a exercitat-o în calitatea de salariat al societății reclamante.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de angajator, a fost prejudiciată din culpa pârâtului care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu.

Reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 254 alin. (1), art. 268 și pe art. 270 din Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului, precum și pe celelalte dispoziții legale și temeiuri juridice invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1523 din 21 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pe rolul căruia a fost înregistrată la 24 iulie 2019.

În pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut că, față de natura cauzei deduse judecății, în condițiile în care litigiul vizează răspunderea patrimonială a salariatului, în cauză sunt incidente normele care guvernează jurisdicția muncii. În acest context, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente, în determinarea instanței competente teritorial, prevederile art. 269 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social ce reglementează o competența teritorială exclusivă și absolută în această materie și anume cea a tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a mai avut în vedere, prin raportare și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, că art. 269 din Codul muncii nu oferă reclamantului - angajator, posibilitatea de a introduce acțiunea la sediul principal sau la sediul secundar, sediul procesual ales ori locul de muncă al angajatului.

Prin Sentința nr. 5673 din 21 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În fundamentarea acestei hotărâri cea de-a doua instanță a apreciat că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă faptul că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", texte legale care se coroborează și cu art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. prevăd următoarele:

"cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, ipoteză în care se situează prezenta cauză.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, care are legitimare procesuală.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă", rezultă că sediul reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială a salariatului și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societății reclamante Societatea Națională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej se află în județul Cluj.

Dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu Societatea Națională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej, care are sediul în Dej, indicat drept sediu al reclamantei și în acțiunea introductivă, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă teritorial.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ., nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție de sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al acestuia, în caz contrar fiind golite de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere că municipiul Dej se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Cluj, rezultă că aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze în primă instanță litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește că Tribunalul Cluj este instanța competentă teritorial.