ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului civil, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 6 martie 2018, sub dosarul nr. x/2018, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanta Agenția Națională pentru Romi a solicitat atragerii răspunderii civile patrimoniale a pârâtului A. și obligarea sa la plata sumei de 12.676.539,74 RON.

Prin sentința nr. 10052 din 20 septembrie 2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția necompetenței funcționale.

La 8 noiembrie 2019, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă s-a înregistrat, sub dosarul nr. x/2019, cererea de chemare în judecată a aceleiași reclamante, solicitând obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 1.589.058,21 RON, prejudiciu și dobândă legală aferentă acestei sume.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a admis excepția litispendenței și a dispus trimiterea cauzei pentru soluționare împreună cu dosarul nr. x aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin sentința nr. 1657 din 3 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de pârât, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a obligat pe pârât la plata sumei de 12.676.539,74 RON.

Prin decizia civilă nr. 1137A din 6 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat intimata la pata către apelant a sumei de 32.592,6 RON cheltuieli reprezentând taxa de timbru.

Împotriva deciziei nr. 1137A din 6 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională pentru Romi.

Printr-o primă critică, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală, calificând raporturile juridice deduse judecații ca fiind raporturi de muncă, supuse dispozițiilor Codului Muncii.

A menționat recurenta-reclamantă că instanța de control judiciar și-a fundamentat această concluzie pe decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 și decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016, pronunțate în recurs în interesul legii, redând considerentele apreciate ca relevante.

În aprecierea sa, instanța de control judiciar trebuia și putea să observe că, în cauză, având în vedere calitatea de demnitar numit într-o funcție publică, prin decizie a primului ministru, nu se aplică reglementările speciale, având în vedere ca art. 6 lit. e) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici statuează ca prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.

În continuare, a susținut că lipsesc subordonarea specifică raporturilor de muncă, contractul individual de munca, fișa postului, prin urmare, este mai mult decât evident că normele Codului muncii nu sunt îndestulătoare. Astfel, a apreciat că este imposibil de stabilit răspunderea intimatului-pârât prin raportare la normele Codului muncii, atâta vreme cât obligațiile acestuia sunt prevăzute doar în normele legale, respectiv Legea nr. 500/2002, legea finanțelor publice.

A mai arătat că, la data săvârșirii faptei ilicite, pârâtul îndeplinea funcția de Președinte al reclamantei, Agenția Naționala pentru Romi, fiind numit în funcția de președinte cu rang de secretar de stat prin Deciziei Prim-ministrului nr. 25 din 9 ianuarie 2013, desfășurându-și activitatea în perioada 09.01.2013 - 11.11.2016. Or, dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca raporturilor dintre persoanele care ocupă funcție de demnitate publică să li se aplice raporturilor de muncă, nu le-ar fi exclus din sfera de aplicabilitate a prevederilor Legii nr. 18/1991, această reglementare fiind mai aproape de natura relației dintre demnitarul public și autoritatea pentru care exercită mandatul.

Recurenta-reclamantă a mai apreciat că aplicarea normelor civile, ca norme de drept comun, se face în raport cu dispozițiile Codului muncii, nu în mod direct, ci numai după ce, în prealabil, s-a încercat întregirea normelor din acest cod cu alte norme cuprinse în legislația muncii și numai dacă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, rezerva compatibilității fiind precizată de art. 278 alin. (1) din Codul muncii.

În opinia acesteia, mandatul demnitarului reprezintă o categorie a dreptului public, întrucât legea îi precizează drepturile și obligațiile, precum și limitele, astfel că răspunderea civilă a demnitarilor nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală. Răspunderea patrimonială a demnitarilor, pentru prejudiciile cauzate autorității sau instituției publice din care fac parte, reglementată prin actele normative enumerate, nu se suprapune cu răspunderea patrimonială reglementată de Codul Muncii, dar poate urma răspunderea delictuală prevăzută de art. 1349 din C. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că, deși instanța de control judiciar a respins excepția inadmisibilității si a reținut judecarea cauzei la instanța civilă, nu a efectuat totuși o analiză a răspunderii intimatului. Practic, instanța de control judiciar a aplicat atât normele procesuale civile, dând relevanță dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., reținând totodată ca aplicabile normele substanțiale din dreptul muncii, deși art. 266 din Codul muncii prevede că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

A mai susținut că nu are o importanță deosebită tipul de răspundere care este antrenată în sarcina intimatului, deoarece între cele două forme ale răspunderii civile nu există deosebiri de esență.

Printr-o altă critică a invocat că instanța de apel nu a mai realizat si analiza fondului dreptului.

În dezvoltarea acestei critici a susținut că fapta intimatului-pârât, care în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu a dispus măsuri pentru recuperarea prejudiciilor cauzate instituției, respectiv nu a dispus constituirea unei comisii pentru stabilirea persoanelor responsabile de cauzarea prejudiciilor constatate de către autoritățile statului, se circumscrie elementului material al laturii obiective a răspunderii civile delictuale, în această materie autorul răspunzând pentru cea mai simplă culpă.

A menționat că legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, intimatul-pârât în calitate de președinte al instituției și ordonator principal de credite nu a luat toate masurile necesare în vederea respectării legislației în vigoare, respectiv prevederile art. 52 alin. (12) din Legea nr. 500/2002. În ceea ce privește suma de 3.233.586,89 RON, reprezentând cheltuieli pentru implementarea unui proiect din fonduri structurale, care nu au fost decontate din cauza modului de realizare absolut impropriu de către instituția condusă de intimat, legătura de cauzalitate este evidentă și reiese din materialitatea faptei, intimatul având atribuții de conducere și organizare a activității instituției.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea instanței de fond prin care intimatul-pârât a fost obligat la plata contravalorii prejudiciului fiind întemeiată.

În drept, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând, în esență, următoarele argumente în combaterea criticilor recurentei-reclamante:

Intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 254, art. 255 și art. 278 din Codul muncii, calificând raportul juridic dintre părți ca fiind raport de muncă sui generis, având în vedere dezlegările date prin deciziile nr. 46/2008 și nr. 16/2016, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii.

Prin urmare, în aprecierea sa, răspunderea patrimonială a intimatului-pârât nu poate fi angajată decât în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile reglementate de Codul muncii, așa cum prevede art. 254 din Codul muncii. De asemenea, a menționat că nu există drept de opțiune între aplicarea Codului muncii, lege specială, și legea generală (răspunderea civilă delictuală), întrucât legea specială se aplică cu prioritate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 februarie 2024, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi împotriva deciziei nr. 1137A din 6 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fixat termen la 23 aprilie 2024, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare -nemotivarea hotărârii- deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței".

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecații întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale, instanța de apel în argumentarea/motivarea soluției adoptate a dezvoltat atât motivele de fapt cât și de drept ce au determinat soluția pronunțată.

Astfel, instanța de apel în raport de obiectul dedus judecații a procedat la analiza naturii juridice a litigiului și a răspunderii pârâtului în raport de faptele imputate reținând că acesta "a avut calitatea de Președinte a ANR în perioada 09.01.2013 - 11.11.2016, fiind numit prin Decizia Prim-ministrului nr. 25/2013 și, susține intimata, nu ar fi întreprins nicio măsură în vederea stabilirii persoanelor vinovate și a recuperării prejudiciilor aduse bugetului de stat prin implementarea necorespunzătoare a unor proiecte finanțate din fonduri publice, lăsând să se împlinească termenul de prescripție extinctivă".

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că prin dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 78/2004:

"se înființează Agenția Națională pentru Romi, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului [...]", iar aceasta se afla, în perioada în care funcția de președinte era ocupată de apelant, în coordonarea ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

Potrivit art. 3 din același act normativ, "Agenția Națională pentru Romi este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru (sic!), la propunerea ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului."

În raport de dispozițiile legale enunțate, instanța de apel și-a argumentat/motivat soluția adoptată, reținând că "președintele Agenției Naționale pentru Romi este o funcție de demnitate publică numită, fiind asimilat secretarului de stat și numit printr-o decizie politică de către Prim-ministru".

În argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că "prin Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a reținut că "prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale [...] persoanelor care dețin demnități publice [...]." Soluția a fost ulterior reafirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016.

În argumentarea/motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că în condițiile în care pârâtul "a fost deținătorul unei demnități publice, între părți au existat raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie un contract individual de muncă, iar răspunderea paratului pentru modul în care și-a îndeplinit sau nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi reveneau în calitate de demnitar nu poate fi angajată decât pe tărâmul dreptului muncii. În aceste condiții, cererea intimatei-reclamantei de angrenare a răspunderii civile delictuale a apelantului este neîntemeiată, întrucât, în cauză, nu este incidentă această formă de răspundere".

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat/motivat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată prin stabilirea naturii raporturilor juridice dintre părți, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și susținerile recurentei reclamante legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocat de recurentă ca temei de drept al recursului declarat în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că în condițiile în care față de calitatea pârâtului de "deținător al unei demnități publice" ce determină astfel natura juridică a raporturilor dintre părți ca fiind raporturi juridice de munca sui generis, răspunderea pârâtului pentru modul în care și-a îndeplinit sau nu și-a îndeplinit atribuțiile ce îi reveneau în calitate de demnitar nu poate fi angajată decât pe tărâmul dreptului muncii, nefiind incidentă instituția răspunderii civile delictuale invocată de reclamantă.

Din perspectiva celor expuse, cum criticile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi împotriva deciziei nr. 1137A din 6 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Romi împotriva deciziei nr. 1137A din 6 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2024.