ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 11 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Agenția Națională pentru Romi a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 258.188 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs Agenției Naționale pentru Romi ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale rezultate în urma raporturilor civile ce au operat între părți; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 258.188 RON calculate de la data formulării cererii de chemare în judecata și până la plata despăgubirii, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauză. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1351 și urm. C. civ., art. 14, art. 22 și art. 50 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, precum și art. 6 din Regulamentul de Organizare și Funcționare ANR.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1458 din 27 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Romi, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1502A din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Romi, împotriva sentinței civile nr. 1458/27.10.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Agenția Națională pentru Romi, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a criticat argumentele instanței de apel potrivit cu care reclamanta nu putea pretinde că acțiunea de față este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar cea care ar fi trebuit promovată împotriva unei persoane cu aceeași funcție s-ar întemeia pe răspunderea materială a salariaților, astfel încât dispozițiile referitoare la prescripție să fie cele prevăzute de Codul Muncii și Legea nr. 62/2011. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului care nu a luat măsurile necesare în vederea stabilirii persoanelor responsabile de crearea prejudiciului în cuantum de 258.188 RON, adus bugetului statului, prin concedierea celor trei salariați în mod nelegal. Astfel, recurenta a arătat că nu a învederat că persoana responsabilă pentru concedierea celor trei salariați este fostul său președinte, B., astfel încât să se poată aprecia că o eventuală acțiune îndreptată împotriva persoanelor responsabile ar fi fundamentată pe răspunderea civilă delictuală. Recurenta a susținut că răspunderea pârâtului este o răspundere subsecventă, răspunderea principală fiind a salariaților instituției care au emis ordinele de concedire a celor trei salariați. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că persoana vinovată de concedierea celor trei salariați este fostul președinte, B.. Răspunderea principală care ar fi trebuit demarată de către pârât împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului este una întemeiată pe prevederile Codului Muncii, persoanele care au semnat ordinele de concediere fiind salariați ai instituției. Instanțele de fond au apreciat eronat că nu se poate calcula termenul de prescripție conform art. 2528 alin. (1) C. civ., deoarece reclamanta nu cunoaște persoanele responsabile pentru crearea prejudiciului, fără să observe că în cauză sunt incidente dispozițiile Codului muncii, lege specială (art. 268), Legea dialogului social (art. 211 lit. c) și ale Decretului nr. 167/1958, persoanele responabile fiind salariați ai instituției. Or, cauza, temeiul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă tocmai acest aspect, respectiv faptul că pârâtul nu a identificat și nu a întreprins măsuri împotriva persoanelor responsabile de producerea prejudiciului. A mai arătat recurenta că instanța de apel a reținut că, în lipsa unor litigii între reclamantă și persoanele responsabile de producerea prejudiciilor, nu se poate stabili natura raporturilor juridice dintre acestea și nici legea aplicabilă prescripției extinctive, respectiv regimul de ordine publică sau privată al acesteia, redând un extras din hotărârea nr. 40/2023 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019. Având în vedere vechea reglementare (art. 18 din Decretul nr. 167/1958), recurenta a opinat că instanța de judecată era obligată să verifice din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris, nefiind o instituție de ordine privată, ci una de ordine publică, astfel încât orice demers întreprins de reclamantă împotriva salariaților responsabili ar fi fost pur formal, fară o efectivitate juridică. Recurenta a susținut că prescripția dreptului material la acțiune împotriva persoanelor responsabile de concedierea celor trei salariați a început să curgă în anul 2011, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., iar prescripțiile începute sub imperiul vechii reglementări rămân supuse aceleaiși legi, motivarea instanței de fond fiind eronată, întrucât doar răspunderea subsecventă a pârâtului, ce face obiectul prezentei cauze, se circumscrie prevederilor noului C. civ. cu privire la prescripție. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susținut că instanțele de fond au apreciat că pârâtului nu i se putea imputa decât partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, având în vedere că ordinele de reintegrare au fost emise în timpul fostului președinte B., căruia instanța a apreciat că i se poate reține o culpă concurentă în temeiul art. 1371 alin. (1) C. civ. În acest sens, recurenta a susținut că art. 1371 alin. (1) C. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât acest text legal reglementează culpa concurentă între victimă și autor, nicidecum culpa concurentă a unor eventuali coautori. Instanța de apel, dorind să valideze hotărârea primei instanțe, a făcut trimitere la un alt temei legal, respectiv art. 1371 alin. (2) C. civ., în condițiile în care prescripția s-a împlinit în mandatul pârâtului-intimat, nu "al terțului". Deși recurenta a invocat prevederile art. 1443 C. civ. care reglementează solidaritatea pasivă, instanța de apel a reținut că aceste susțineri nu pot fi primite, fără să indice textul legal care obliga reclamanta să se îndrepte împotriva ambilor președinți. Faptul că reclamanta a înțeles să nu îl cheme în judecată și pe președintele B. nu este de natură a considera neîntemeiată acțiunea, cu atât mai mult cu cât instanța lasă a se înțelege că ambii președinți sunt culpabili în mod concurent. Recurenta a mai susținut că instanțele de fond au reținut că pârâtul a întreprins demersuri pentru stabilirea prejudiciului și a persoanelor responsabile, iar până la acest moment, deși au trecut 5 ani de la încetarea mandatului pârâtului, reclamanta nu întreprins demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile și recuperarea prejudiciului, nefiind îndeplinite din această perspectivă condițiile răspunderii civile delictuale. Ordinele la care face referire instanța de fond, deși sunt acte administrative prin care s-au dispus măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor Curții de Conturi, nu sunt de natură a exonera pârâtul-intimat, deoarece au fost emise după momentul intervenirii prescripției dreptului material la acțiune care s-a împlinit în anul 2013. Recurenta a făcut referire la Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii republicată, cu modificările si completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Concluzionând, recurenta a susținut că, la momentul la care pârâtul a luat primele măsuri în vederea stabilirii unei proceduri operaționale privind modul de lucru pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și a persoanelor responsabile în conformitate cu constatările Curții de Conturi (Ordinul nr. 13/08.02.2016), dreptul de la acțiune având ca obiect recuperarea prejudiciului era prescris, conform art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, act normativ aplicabil.

Apărările formulate în cauză În data de 17 iunie 2024, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat în cauză, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., îi sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru că acesta conține, în mod esențial, critici care se referă la nerespectarea unor norme de drept material, fără a conține critici cu privire la motivarea instanței de apel. Astfel, recurentul nu a învederat motive străine sau contradictorii și nici nu a prezentat de ce pretinde că hotărârea recurată ar fi nemotivată, sens în care se reține că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost formal invocat, nefiind suficientă pentru analizarea sa doar simpla indicare, ci este necesar a fi dezvoltate critici concrete de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi subsumate cazului de casare menționat. Examinând cererea de recurs dedusă judecății, se observă că printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că este greșit argumentul instanței de apel în sensul că nu se poate calcula termenul de prescripție conform art. 2528 alin. (1) C. civ. pe motiv că reclamanta nu cunoaște persoanele responsabile de crearea prejudiciului, fără a observa incidența în cauză a dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, a art. 211 lit. c) din Legea dialogului social și a Decretului nr. 167/1958. Critica este nefondată. În analiza acestei critici, este necesar a se sublinia că procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și publicității dezbaterilor, precum și de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanții procesuale ale părților litigante. Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Încălcarea principiilor enunțate și neexaminarea integrală a capetelor de cerere și a temeiurilor juridice distincte care le justifică și cu care o instanță a fost învestită semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal, cu consecința producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate și reluarea judecății. Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reține că în litigiul dedus judecății, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat de pârât, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pentru neluarea măsurilor necesare, în interiorul termenului de prescripție, în vederea identificării prejudiciului și a persoanelor responsabile care l-au cauzat prin desfacerea nelegală a contractelor de muncă a trei salariați, ulterior reintegrați în baza unor hotărâri judecătorești. Chiar dacă, în principiu, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea sa în dezbaterea contradictorie a părților, cu respectarea dreptului la apărare, în absența unei asemenea recalificări, instanța nu ar putea să procedeze la soluționarea cauzei fără a analiza aceste temeiuri și a le da un răspuns adecvat. În acest punct al analizei, Înalta Curte consideră necesar să sublinieze că, deși între aceleași părți din litigiul pendinte au mai existat alte dosare pe rolul instanțelor judecătorești întemeiate pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea patrimonială, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze a fost fundamentată de către reclamant pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și a fost judecată ca atare. Prima instanță, prin încheierea din 24 iunie 2020, a reținut în motivarea excepției necompetenței materiale procesuale, invocată de pârât prin întâmpinare, pe de o parte, că temeiul cererii de chemare în judecată îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte că raporturile dintre reclamantă și pârât nu sunt guvernate de Codul muncii, întrucât acesta din urmă nu a fost salariat cu contract individual de muncă în cadrul reclamantei. Cum această încheiere interlocutorie nu a fost apelată de către reclamantă, obiectul apelului fiind reprezentat exclusiv de sentința pronunțată de prima instanță, a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ. În acest context, instanța de apel a soluționat cauza examinând temeiurile cererii cu care a fost învestită și, pe cale de consecință, cu respectarea principiilor de drept ce guvernează procesul civil, indicate în considerentele anterioare, a menținut soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată. În ceea ce privește critica privind neobservarea de către instanța de apel a incidenței în cauză a dispozițiilor speciale din Codul muncii, Legea dialogului social și Decretul nr. 167/1958, se reține că a fost invocată și în fața instanței de apel, care a constatat că aceste argumente nu au afirmate în fața primei instanțe, care, în raport de prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., nu putea întemeia hotărârea pe motive de fapt și de drept care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii. În concret, instanța de apel a respectat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cadrul procesual cu privire la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată trebuie să rămână același pe tot parcursul procesului, și în etapele succesive, ca să reflecte principiul contradictorialității. Cum nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, iar reclamantul nu și-a modificat, în termen legal, cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă pentru fapta proprie, într-o acțiune în răspundere patrimonială, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. În egală măsură, referitor la interpretarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. ce reglementează termenul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, instanțele de fond au apreciat corect că nu se poate statua, în acest cadru procesual, dacă dreptul la acțiunea pentru recuperarea prejudiciului produs prin concedierea nelegală s-a stins prin prescripție, deoarece această chestiune nu poate fi tranșată decât în cadrul unei acțiuni fundamentate pe raportul juridic stabilit între reclamantă și persoanele vinovate de concedierea nelegală. Or, starea de fapt conturată în speță, care nu poate fi reapreciată în recurs, relevă că reclamanta nu a indicat în concret care sunt persoanele vinovate de concedierea nelegală, iar determinarea acestora și stabilirea naturii juridice a raporturilor existente între acestea și autoritatea reclamantă nu fac obiectul prezentei cauze, care urmărește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie. Prin urmare, contrar celor susținute de recurent, instanța de apel nu avea obligația să verifice, din oficiu, dacă dreptul la acțiune al reclamantei împotriva salariaților responsabili era prescris, întrucât această chestiune, alături de cea privind natura raporturilor juridice dintre reclamantă și persoanele vinovate de producerea prejudiciului ca urmare a emiterii deciziilor de concediere nelegale, reprezintă aspecte care trebuiau lămurite în cadrul unor eventuale litigii între reclamantă și persoanele vinovate de producerea prejudiciului, litigii care însă nu sunt pe rolul instanțelor. Cadrul procesual a fost conturat de către reclamant, în temeiul art. 9 C. proc. civ., împotriva pârâtului A. care, în calitate de președinte al Agenției Naționale pentru Romi, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu ar fi dispus măsuri pentru stabilirea persoanelor responsabile și pentru recuperarea prejudiciilor cauzate instituției, pretențiile reclamantei fiind fundamentate pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 1349 si urm. din C. civ., iar nu pe dispozițiile referitoare la răspunderea patrimonială, reglementată de Codul Muncii și Legea nr. 62/2011. Așadar, criticile recurentei analizate în cele ce precedă sunt nefondate în ansamblul lor, iar în ceea ce privește referirea recurentului la decizia nr. 40/2023 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, invocată cu titlu de practică judiciară, în privința căreia nu se poate reține efectul pozitiv al lucrului judecat în raport cu litigiul pendinte, Înalta Curte reține că fiecare decizie de speță trebuie înțeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt apreciate de instanțele respective. Analizând în continuare cererea de recurs, printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea a susținut că art. 1371 alin. (1) C. civ., invocat de prima instanță, nu este aplicabil în prezenta cauză, după cum nu este nici alin. (2) al aceluiași articol, invocat de instanța de apel în încercarea de a lămuri raționamentul primei instanțe, întrucât prescripția s-a împlinit în mandatul intimatului-pârât, iar nu în cel al terțului. Recurenta, invocând prevederile art. 1443 C. civ. care reglementează solidaritatea pasivă, a dorit să sublinieze că oricare dintre debitori poate fi ținut pentru întreaga prestație, iar împrejurarea că nu l-a urmărit și pe fostul președinte B. nu este de natură să determine respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Această critică, formulată și prin cererea de apel în exact aceeași manieră, este, de asemenea, nefondată și a primit o judicioasă dezlegare din partea instanței de prim control judiciar, al cărei raționament nu a fost contestat de către recurentă prin critici concrete de nelegalitate. Astfel, s-a reținut că fapta ilicită ce se impută pârâtului este aceea că, în calitatea sa de președinte al reclamantei, nu a dispus măsuri în interiorul termenului de prescripție, pentru recuperarea prejudiciilor cauzate reclamantei ca urmare a desfacerii nelegale a unor contracte de muncă, cu consecința reintegrării salariaților disponibilizați și a plății despăgubirilor către aceștia. În completarea raționamentului primei instanțe care a reținut incidența art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de apel, răspunzând criticii formulate de parte, a apreciat că alin. (2) al art. 1371 C. civ. face trimitere la textul alin. (1), iar ceea ce a avut în vedere tribunalul nu a fost ipoteza culpei concurente a victimei, cum a înțeles reclamanta, ci fapta terțului pentru care pârâtul nu este ținut să răspundă, adică a fostului președinte B., în funcție la data emiterii celor trei ordine anulate prin sentința civilă nr. 918/2010 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia nr. 2173/2012 a Curții de Apel Ploiești. Prin urmare, ceea ce a dorit instanța de apel să sublinieze prin referirea la art. 1371 alin. (2) C. civ., a fost aceea că pârâtul, în ipoteza când care ar fi întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, nu ar putea fi obligat să răspundă pentru fapta terțului, împotriva căruia nu este formulată nicio acțiune în justiție. Nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 1443 C. civ., invocate de recurentă, care vizează solidaritatea dintre debitori în cazul în care toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare dintre ei să poată fi ținut pentru întreg, iar executarea obligației de către unul dintre codebitori să-i libereze și pe ceilalți în raport cu creditorul. Acest text de lege enunțat se referă la structura obligației (aceeași prestație), modalitatea de executare (fiecare dintre codebitori să fie ținut pentru întreg, astfel încât creditorul să aibă un drept de opțiune, conform propriilor interese, între debitorul sau debitorii de la care intenționează să obțină satisfacerea creanței) și la efectul executării (plata făcută de unul dintre ei liberează pe ceilalți față de creditor) și implică, deci, o pluralitate de codebitori, care se află în raporturi juridice principale cu cealaltă parte raportat la întreaga prestație. Totodată, dispozițiile art. 1443 C. civ. trebuie coroborate cu art. 1445, neputând fi înțelese cu ignorarea acestui din urmă text de lege, care limitează izvoarele solidarității. În alți termeni, indiferent de ceea ce semnifică instituția solidarității în condițiile art. 1443 C. civ., solidaritatea trebuie să fie prevăzută, în mod expres, în contractul încheiat între părți sau să fie reglementată de lege, principiul fiind cel al divizibilității obligației la care sunt ținuți codebitorii plurali, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel. Contrar susținerilor recurentei, nu există nicio prestație la care să se fi obligat pârâtul și terțul, pentru a se putea pune problema incidenței art. 1443 C. civ., și nici nu s-a stabilit în sarcina acestora că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, împotriva terțului nefiind declanșată nicio procedură. În acest sens, instanța de apel a apreciat corect că nu sunt incidente dispozițiile art. 1443 C. civ., întrucât pârâtul și terțul, în măsura în care ar fi fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ar fi putut răspunde doar fiecare pentru partea din prejudiciul pe care l-a provocat. În fine, nici această ultima critică dezvoltată de recurentă nu este una fondată, ci este formulată întocmai ca și în cuprinsul cererii de apel și vizează considerentele prin care s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamanta însăși nu a efectuat demersuri pentru stabilirea persoanelor responsabile și recuperarea prejudiciului. Recurentul a argumentat în sensul că cele trei ordine la care face referire instanța de fond nu îl exonerează pe pârât pentru că au fost emise după momentul intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, care s-a împlinit în anul 2013, iar potrivit Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție. Este adevărat că raportul Curții de Conturi nu determină începutul termenului de prescripție, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 19/2019 invocată de recurentă, însă în cauză, nefiind stabilită natura raporturilor dintre părți, nu s-a putut aprecia asupra cursului prescripției extinctive și nici dacă acesta se suprapune cu perioada în care pârâtul a exercitat funcția de președinte al autorității reclamante. Pentru aceste considerente, reținând că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.