ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1085/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 26.08.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.785.390,2 RON, reprezentând daune-interese datorate în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru neîndeplinirea la timp a obligației de emitere a titlurilor de plată în baza titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, prejudiciu suportat și evaluat până la data introducerii cererii de chemare în judecată. În drept, reclamantul a invocat art. 1349 alin. (1) și alin. (2) din C. civ., art. 31 alin. (3) și art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, precum și art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 976 din 11 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 868 A din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 979/11.10.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 868 A din 17 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.. Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanța de apel a îmbrățișat teoria instanței de fond, și ar fi replicat-o ca și considerent subsidiar în susținerea soluției de respingere a cererii de apel. Potrivit acestei teorii greșite, prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 ar exclude posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale, iar totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 686/26.11.2014, s-ar fi adăugat la lege în același sens al imposibilității de atragere a răspunderii civile delictuale. Într-o atare situație, ambele instanțe ale fondului au depășit atribuțiile puterii judecătorești, printr-o erijare în atribuțiile puterii legislative. Arată că în practica instanței supreme s-a reținut că o astfel de situație se încadrează în motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., indicându-se cu titlu de jurisprudență sub acest aspect decizia nr. 1869/31.10.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Susține că, în prezenta cauză, ca și în decizia indicată cu titlu de practică judiciară, instanța a creat noi dispoziții de drept pozitiv, pe care instanța de apel le-a aplicat în mod direct, deși acestea nu există în dreptul național obiectiv. Mai exact, nicăieri în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 165/2013 nu există o dispoziție care să interzică atragerea răspunderii civile delictuale a autorităților ce au atribuții reglementate de acest text,neexistând nicio dispoziție care să recunoască respectivelor autorități publice dreptul de a amâna sine die îndeplinirea obligațiilor legale reglementate de art. 41 din Legea nr. 165/2013, sau să le recunoască dreptul de a refuza îndeplinirea respectivelor obligații. Relativ la Decizia Curții Constituționale nr. 686/26.11.2014, trebuie avut în vedere că aceasta a avut ca obiect exclusiv verificarea constituționalității prevederilor art. 21 alin. (6) și (9) din Legea nr. 165/2013, sens în care Curtea Constituțională nu a procedat sub niciun aspect la analiza constituționalității art. 41 din Legea nr. 165/2013. Or, efectele unei hotărâri ale Curții Constituționale sunt limitate doar la prevederile care formează obiectul analizei de către instanța de contencios constituțional. Susține recurentul că prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabilesc obligațiile pe care autoritățile publice le au în etapa ulterioară recunoașterii întinderii și existenței dreptului la despăgubire, precum si termenele în interiorul cărora autoritățile publice trebuie să îndeplinească respectivele obligații. Aceste prevederi nu limitează răspunderea autorităților publice față de o eventuală încălcare sau executare a obligațiilor legale cu întârziere. Mai mult decât atât, și prin efectuarea unui examen mai amănunțit a tuturor evaluărilor constituționale efectuate de Curtea Constituțională sub aspectul aplicării Legii nr. 165/2013, se observă că niciunde Curtea Constituțională nu a reținut că prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 ar limita sau exclude răspunderea autorităților publice față de modul de aducere la îndeplinire a prevederilor reglementate de acest text. Mai mult, prin Decizia Curții Constituționale nr. 287/2015 s-a reținut că mecanismul plății în cinci tranșe reprezintă o nouă formă de plafonare, de altfel constituțională, numai sub rezerva ca acest mecanism să fie efectiv respectat. Ce se desprinde din conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 287/2015 este faptul că nu s-ar putea antrena răspunderea Statului Român pentru faptul că nu se achită direct într-o singură tranșă despăgubirea la un moment concomitent cu cel al stabilirii întinderii despăgubirii, ci în cinci tranșe egale pe parcursul a 5 ani. Totuși, susține că în cauza pendinte nu ne regăsim în situații solicitării atragerii răspunderii civile delictuale față de fapta neplății simultane cu data stabilirii despăgubirii, ci în situația nerespectării termenelor de plată conform tranșelor reglementate prin prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013. Concluzionând asupra acestui motiv de casare, solicită casarea deciziei civile nr. 868A/17.09.2024 în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere aplicarea de către instanța de apel a unor prevederi edictate de către aceasta, iar nu de către legiuitor. Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din decizia civilă nr. 69A/25.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Curtea de Apel București, prin care s-a reținut în mod expres faptul că intimata nu a avut posibilitatea de a face aplicarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., precum și că data de început a intervalului plații eșalonate de către apelantă a sumei de bani către intimat este cea prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv data de 01.01.2014, perioada legală de plată eșalonată, de 5 ani, expirând la 01.01.2019 (...). În fine, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 10 C. civ., potrivit cărora "(...) legile care deroga de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplica numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege (...)". Arată recurentul că, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor, legiuitorul a procedat la plafonarea acestora la valoarea de grilă a notarilor publici, fără a se putea solicita o actualizare a despăgubirilor în raport de diferitele repere temporare avute în vedere la stabilirea despăgubirilor. O astfel de plafonare rezultă în mod expres din cuprinsul art. 21 alin. (6) și (9) din Legea nr. 165/2013, care stabilesc în mod expres și limitativ modalitatea de stabilire a despăgubirilor, modalitate ce nu include și eventuale actualizări sau dobânzi. În ciuda reglementării limitative și exprese, instanța de apel a aplicat raționamentul prevederilor art. 21 alin. (6) și (9) din Legea nr. 165/2013, prin analogie, și prevederilor art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, prevederi care nu conțin o limitare sau o exonerare a răspunderii autorităților publice de la modul de îndeplinire a obligațiilor reglementate de art. 41 alin. (1) si (3) din Legea nr. 165/2013. Cu alte cuvinte, legiuitorul a stabilit expres și limitativ o restrângere a drepturilor sub forma plafonării în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor. Cu toate acestea, legiuitorul, atunci când a edictat termenele în care aceste despăgubiri deja stabilite și plafonate se achită, nu a mai procedat la limitarea răspunderii autorităților care au atribuții efective în exercițiul dreptului deja stabilit. Or, o extindere a raționamentului care a stat la baza edictării formei de restrângere a drepturilor conform art. 21 alin. (6) și (9) di Legea nr. 165/2013 la alte situații ce nu au fost expres reglementate de Legea nr. 165/2013 reprezintă o încălcare directă a prevederilor art. 10 C. civ. Continuând șirul argumentelor, se mai arată că instanța de apel a pronunțată hotărârea atacată și cu încălcarea prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit cărora autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Or, există efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul că intimata A.N.R.P. nu putea invoca cu succes o eventuală suspendare a procedurii de emitere a titlurilor de plată în considerarea inaplicabilității prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În același sens, a susținut că există efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul faptului că A.N.R.P. avea obligația să emită titlurile de plată începând cu data de 01.01.2014 și că existența unei cercetări penale nu constituie o cauză justificativă în neexecutarea acestei obligații. În atare condiții, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ., atunci când a reținut că "(...) neemiterea titlurilor de plată se înscrie în cadrul unei conduite caracterizate prin precauție, coroborate cu o interpretare și aplicare analogică a dispozițiilor legale, în sensul extinderii soluției consacrate legislativ pentru procedura judiciară: art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (...)". Totodată, instanța a încălcat și prevederile art. 1349 alin. (1) C. civ., raportat la art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care aceste din urmă prevederi nu limitează răspunderea debitorului obligațiilor legale pentru situația nerespectării lor. Conchizând, solicită admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 868A/17.09.202, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză În data de 23 decembrie 2024, recursul a fost comunicat intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 26 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 mai 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de partea reclamantă în acest proces, în considerarea celor ce precedă. II.1. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurentul afirmă nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii civile de drept comun în răspundere delictuală, pronunțată de prima instanță a fondului și menținută de către instanța de apel (prin achiesare la considerente), cele două instanțe depășind atribuțiile puterii judecătorești și intrând în sfera de competență a puterii legislative, prin crearea și aplicarea, la circumstanțele concrete ale cauzei, a unor norme juridice care nu există în dreptul național obiectiv. În concret, se arată că nu există dispoziții legale care să limiteze ori să înlăture răspunderea civilă a autorităților publice, pentru o eventuală încălcare sau executare cu întârziere a obligației de a emite titlurile de plată la termenele reglementate prin art. 41 alin. (1) și (4) din Legea nr. 165/2013. Cu toate acestea, instanțele fondului au înlăturat răspunderea pârâtei, extinzând efectele unei decizii a Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014) la prevederi legale care nu au format obiectul controlului de constituționalitate. Acest motiv de nelegalitate este nefondat și nu poate fi primit. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătorești în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce înseamnă că a săvârșit un "exces de putere’’, printr-o intruziune nepermisă în sfera activității autorității executive sau/și a celei legislative, astfel cum a fost consacrată aceasta de Constituție sau de o lege organică. Conform jurisprudenței și doctrinei de specialitate juridică, instanța săvârșește acte care intră în atribuțiile unei alte puteri constituite în stat, decât cea judecătorească, în una din următoarele forme posibile, relevate cu valoare exemplificativă: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoarea legii, texte abrogate; contestă puterea conferită altor norme legale; critică legiuitorul; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe calea unor dispoziții generale. În speța dedusă judecății, judecătorii instanței de apel nu și-au depășit atribuțiile, nu au încălcat competențele recunoscute puterii legislative, în sensul celor susținute de recurent, dimpotrivă, au identificat și au interpretat legea incidentă, aplicând-o la circumstanțele concrete stabilite. Analiza considerentelor decisive ale instanței de apel pune în evidență, cu îndestulătoare claritate, faptul că instanța de apel, păstrând sentința, a substituit acele considerente pe care le-a apreciat a fi incorecte și le-a completat pe cele lacunare. Cu toate acestea, apelul a fost respins ca nefondat, considerându-se corect că prin exercitarea căii de atac a apelului, astfel cum aceasta a fost formulată, se tinde la schimbarea soluției cuprinse în dispozitiv, iar nu doar la o modificare a considerentelor; or, soluția primei instanțe, aceea de respingere a acțiunii, cuprinse în dispozitiv, a fost apreciată de către instanța de apel că este legală și temeinică și se impune menținerea ei. În contextul analizei acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că prin actuala cerere de chemare în judecată au fost solicitate despăgubiri bănești constând în dobânda legală penalizatoare(daune-interese moratorii), prin antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun a instituției publice debitoare, despăgubiri menite să acopere prejudiciul cauzat reclamantului prin executarea cu întârziere a obligației legale de emitere a titlurilor de plată în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (1) și alin. (4) al Legii nr. 165/2013. Prima instanță a fondului a stabilit că se verifică susținerile reclamantului referitoare la emiterea titlurilor de plată cu întârziere. Astfel, se reține că este probată existența unui titlul de despăgubire, emis în favoarea reclamantului cu nr. 27 din 27.06.2013, în valoare de 13.230.000, în conformitate cu sentința civilă nr. 67/F-CONT/22.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 5044/28.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în raport cu art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,Comisia Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligația de a achita ultima tranșă anuală în data de 1 ianuarie 2019. Titlurile de plată au fost emise mult ulterior acestei date, respectiv în 5 tranșe a câte 2.646.000 de RON fiecare, astfel: tranșa 1 la data de 29.06.2019, transa 2 la data de 02.03.2020, tranșa 3 la data de 02.03.2021, tranșa 4 la data de 28.02.2022 și tranșa 5 la data de 28.02.2022. Cu toate acestea, prima instanță a apreciat că pot fi aplicate, în cazul concret dedus judecății, considerentele decisive ale Deciziei CCR nr. 686 din 26 noiembrie 2014 (parag. 30-32), cele referitoare la plafonarea despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari și eșalonarea acestora pentru o perioadă mai lungă, chiar și în privința obligației de plată a unor dobânzi penalizatoare pentru întârziere în emiterea titlurilor de plată(cazul concret dedus judecății), fiind inerentă existența unor întârzieri, astfel că raționamentul instanței de contencios constituțional rămâne valabil și în acest caz. Pentru acest considerent decisiv, a respins acțiunea în răspundere civilă a reclamantului. Instanța de apel nu a validat raționamentul primei instanțe a fondului, reținând expres (în cuprinsul considerentelor, pp. 6-7) că pretenția concretă dedusă judecății nu vizează problema actualizării măsurilor reparatorii prin echivalent, nefiind contestată de reclamant măsura plafonării acestora. Ceea ce se solicită, în concret, este acordarea unor despăgubiri pe temei delictual, menite să acopere prejudiciul patrimonial cauzat reclamantului prin emiterea titlurilor de plată cu întârziere, cu nesocotirea termenului de 5 ani, reglementat prin art. 41 alin. (1) al Legii nr. 165/2013. În aceste limite ale învestirii sale, corect stabilite, instanța de apel a precizat că se impune examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale și a concluzionat în sensul inexistenței unei fapte ilicite. S-a considerat că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă conduită intimatei pârâte, aceea de temporizare a emiterii titlurilor de plată, ea înscriindu-se în cadrul "unei conduite caracterizate prin precauție" din moment ce se invocă o justificare pentru acest lucru, respectiv declanșarea unui proces penal în legătură cu emiterea titlului de despăgubire. De asemenea, s-a apreciat că trebuie avute în vedere toate circumstanțele care au concurat la emiterea cu întârziere a titlurilor de plată, și anume: declanșarea unui proces penal referitor la legalitatea stabilirii dreptului la despăgubiri în favoarea reclamantului, complexitatea și durata procedurii penale, valoarea considerabilă a despăgubirilor recunoscute, cu precizarea că toate aceste elemente sunt de natură să excludă caracterul ilicit al faptei omisive, ceea ce conduce la concluzia neîndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale. Astfel fiind, soluția respingerii acțiunii în răspundere civilă a fost confirmată de către instanța de apel, în mod decisiv pentru considerente ce converg către imposibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a părții pârâte în proces, în circumstanțele concrete ale cauzei; s-a apreciat că nu este îndeplinită una din condițiile legale prevăzute de art. 1349 rap. la art. 1357 din C. civ., aceea referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite. Nu au fost exprimate considerente decisive și nici decizorii referitoare la o limitare de principiu a răspunderii instituțiilor statului, în cazul neîndeplinirii obligației legale referitoare la asigurarea plăților conform tranșelor reglementate de art. 41 alin. (1) și (4) din Legea nr. 165/2013, cum se afirmă prin declarația de recurs a reclamantului, pentru a putea fi reținută o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești în forma adăugării la lege, prin crearea și aplicarea unor noi dispoziții de drept pozitiv. Prin urmare, motivul de casare analizat, astfel cum a fost formulat, se va respinge ca nefondat. II.2. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, în raport cu cele statuate definitiv prin decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel București (pronunțată în dosarul nr. x/2019), conform căreia intimata A.N.R.P. nu poate invoca cu succes suspendarea procedurii de emitere a titlurilor de plată până la soluționarea definitivă a procesului penal declanșat în legătură cu legalitatea emiterii titlului de despăgubire, fiind inaplicabile prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Intimata avea obligația de a emite titlurile de plată începând cu data de 1 ianuarie 2014, iar situația existenței unei cercetări penale nu constituie o cauză justificativă în neexecutarea acestei obligații. Or, instanța de apel reține, prin considerente decisive, menite să înlăture caracterul ilicit al omisiunii de a emite titlurile de plată la termen, aplicarea prin analogie a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în sensul extinderii soluției consacrate legislativ pentru procedura judiciară. Aceste critici formulate de recurent, care tind la a demonstra că hotărârea atacată încalcă autoritatea lucrului judecat, în ipoteza efectului pozitiv(a identității de chestiune litigioasă, dezlegată anterior într-un proces purtat între aceleași părți), pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia are a fi cercetată legalitatea hotărârii recurate. Acest caz de casare privește deopotrivă ipoteza efectului negativ, cât și pe cea a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și este incident atunci când prin hotărârea recurată se încalcă autoritatea de lucru judecat dar și în ipoteza opusă, aceea în care s-a reținut greșit incidența autorității de lucru judecat. Suntem în prezența unui motiv de casare special, reglementat printr-un text normativ distinct de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care rămâne sediul materiei pentru orice altă neregularitate procedurală, neacoperită de un caz special. În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, Înalta Curte reamintește că acesta este consacrat legislativ în cuprinsul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se atașează și considerentelor (celor decisive, dar și celor decizorii) și presupune condiția identității de părți(aceleași părți care au participat în litigiul inițial), precum și condiția identității de chestiune litigioasă între primul și al doilea proces. În considerarea acestuia, este inadmisibilă o statuare diferită asupra modului în care anterior au fost dezlegate definitiv anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți (chiar și cele deduse judecății în mod incidental și dezlegate în cadrul procesului, fără ca rezolvarea lor să se regăsească în dispozitivul hotărârii), întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul (res iudicata pro veritate habetur). Se reține că într-un proces anterior, început în anul 2019, între aceleași părți și în aceeași calitate (dosar civil nr. x/2019 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal) reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în principal, la completarea titlului de plată emis în data de 29.07.2019, până la concurența sumei de 13.230.000 RON, acordată în baza titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, iar în subsidiar, la emiterea unui titlu de plată, aferent restului valorii despăgubirii acordate și neachitate, în cuantum 10.584.000 RON. Prin sentința civilă nr. 1834 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la emiterea unui titlu de plată pentru diferența de 10.584.000 RON. Prin decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul pârâtei și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că titlul de plată ce va fi emis de pârâtă trebuie să cuprindă doar diferența ce s-a dovedit a fi neachitată reclamantului, aceea de 5.292.000 RON. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Această hotărâre a rămas definitivă, urmare a respingerii recursului părții pârâte, prin decizia civilă nr. 2454 din 8 decembrie 2022 a Inaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În cadrul acestui proces, pârâta a invocat în apărare, pe cale incidentală, incidența normelor procesual penale care instituie obligația suspendării acțiunii exercitate în fața instanței civile, în situația judecării unui dosar penal vizând fapta penală care a generat prejudiciul a cărui acoperire se solicită în fața instanței civile(art. 27 din Noul C. proc. pen.). Astfel fiind, întreaga procedură de emitere a titlurilor de plată corespunzător titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013 a fost suspendată, până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015 Instanțele fondului, judecând procesul, au considerat că prevederile procesual penale de care se prevalează pârâtă instituie în mod expres, cu caracter de cerință prealabilă pentru incidența lor, ipoteza existenței unei acțiuni exercitate în fața instanței civile, distinct de dosarul penal. Or, această ipoteză nu este îndeplinită în cauză, deoarece nici o procedură judiciară civilă vizând aceste despăgubiri nu era în curs pe parcursul suspendării factuale operate de către apelantă în cadrul procedurii administrative de emitere a titlurilor de plată. Obligând Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la executarea conformă a obligației de emitere a titlurilor de plată în favoarea reclamantului, instanțele de judecată au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, următoarele împrejurări esențiale cauzei:- nu a intervenit nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, întrucât nici o procedură judiciară civilă vizând titlul de despăgubire al reclamantului nu era în curs, pe parcursul suspendării factuale operate de pârâtă;- nu a intervenit nicio cauză de revocare sau anulare a titlului de despăgubire; -perioada legală a eșalonării legale este epuizată, termenul de emitere a titlurilor de plată pentru toate cele cinci tranșe fiind împlinit la data de 1 ianuarie 2019, conform art. 41 din Legea nr. 165/2013; - pârâta are obligația emiterii unui titlu de plată pentru întreaga sumă pe care nu a plătit-o până la scadență conform titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, care atestă o creanță certă, lichidă și exigibilă. Instanța de recurs observă că, în prezentul proces, chestiunea suspendării legale a procedurii administrative nu a fost invocată, pe cale incidentală, pentru a obliga instanțele fondului la o rezolvare care nu putea contrazice, desigur, cele statuate în procesul anterior cu autoritate de lucru judecat, sub acest aspect, al inexistenței unui caz legal de suspendare. Unica referire pe care instanța de apel o face, în cuprinsul considerentelor, la o aplicare analogică a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în sensul unei extinderi a acestei soluții consacrate legislativ pentru faza judiciară, este subsumată analizei condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale. Caracterizând conduita omisivă a pârâtei ca fiind una prudentă, caracterizată prin precauție, instanța de apel menționează că această parte a avut în vedere o posibila extindere la procedura administrativă (cu referire la procedura emiterii titlurilor de plată conform art. 41 alin. (1) din legea nr. 165/2013) a unei soluții consacrate legislativ pentru procedura judiciară (printr-o aplicare analogică a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecății), extindere menită să temporizeze procedura administrativă. Instanța de apel păstrează soluția respingerii acțiunii, în mod decisiv pentru inexistența unei fapte ilicite și inexistența vinovăției, apreciind culpa pârâtei după un criteriu obiectiv, având în vedere împrejurările concrete care au constituit circumstanțele externe în care a fost săvârșită fapta de emitere a titlurilor de plată cu întârziere, pe care le menționează expres:"existența procesului penal, complexitatea și durata procedurii penale,valoarea considerabilă a despăgubirilor recunoscute reclamanților. Curtea reține că raționamentul anterior detaliat, privind neîntrunirea cumulativă a condițiilor acestei forme de răspundere, este construit cu observarea exactă a obiectului litigiului, a temeiului juridic al acțiunii și este de natură să valorifice circumstanțele particulare ale cauzei pendinte." Prin urmare, considerentele care au fundamentat decisiv soluția instanței de apel vizează condițiile răspunderii civile delictuale și ele nu sunt de natură să contrazică cele statuate definitiv în anteriorul proces, cu referire la împlinirea termenului maxim de scadență a obligației de emitere a titlurilor de plată în absența unei cauze legale de suspendare a procedurii administrative. Argumentul referitor la posibilitatea unei aplicări prin analogie a dispozițiilor referitoare la suspendarea judecății, prezumat a fi fost avut în vedere de pârâtă într-o conduită prudentă, de temporizare a fazei administrative, nu este unicul invocat de instanță și nici cel decisiv. În consecință, Înalta Curte găsește a fi neîntemeiate toate acele critici care tind la a demonstra că hotărârea atacată încalcă autoritatea lucrului judecat, în ipoteza efectului pozitiv, astfel că motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi respins. II.3. Subsumat exclusiv cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă, în esență, atât o nesocotire a prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., conform cărora autorul faptei răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, astfel că o conduită caracterizată prin precauție de către instanța de apel nu poate fi exoneratoare de răspundere delictuală, precum și o încălcare a prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., raportat la art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, în condițiile în care acestea din urmă nu înlătură răspunderea civilă a debitorului obligației legale de emitere a titlurilor de plată, în situația nerespectării termenelor de plată. Aceste critici pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și ele sunt fondate. În esență, problema de drept conturată în cauza pendinte este legată de posibilitatea legală de atragere a răspunderii civile delictuale a instituției publice debitoare, în ipoteza nerespectării termenelor de emitere a titlurilor de plată conform tranșelor reglementate prin art. 41 al Legii nr. 165/2013, cu consecința obligării la plata daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de titularul titlului de despăgubire. În prezentul proces, reclamantul nu contestă modul de determinare a întinderii despăgubirilor prin titlul de despăgubire, acceptând că este exclusă posibilitatea actualizării sumelor de bani, la momentul executării efective a creanței, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014(publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015), în partea referitoare la verificarea conformității cu normele constituționale a articolului 21 alin. (9) al Legii nr. 165/2013. În aceste circumstanțe, Înalta Curte relevă prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit căruia: "Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014." Totodată, în raport cu art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/213, "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere." În fapt, instanțele fondului au stabilit cu certitudine, în virtutea plenitudinii de competență ce le este conferită sub acest aspect, că întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului în proces are caracter cert, fiind emis în favoarea sa titlul de despăgubire nr. 27 din 27.06.2013, cu o valoare de 13.230.000, în conformitate cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Prin urmare, scadența celei dintâi tranșe anuale s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2014, iar a ultimei tranșe la data de 1 ianuarie 2019. Titlurile de plată au fost emise în favoarea reclamantului mult ulterior termenului maxim reglementat de legiuitor pentru emiterea acestora și, implicit, pentru achitarea integrală a despăgubirilor, astfel: prima tranșă la data de 29.06.2019, transa 2 la data de 02.03.2020, tranșa 3 la data de 02.03.2021, tranșa 4 la data de 28.02.2022 și tranșa 5 la data de 28.02.2022. Se constată, așadar, în baza situației de fapt ce a fost stabilită, că toate cele cinci titluri de plată au fost emise cu întârziere, cel dintâi la un interval de peste cinci ani de la data scadenței, cu consecința amânării sine die a termenului legal de plată efectivă a despăgubirilor, în raport cu dispozițiile art. art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care reglementează obligația Ministerul Finanțelor Publice de a achita titlul de plată emis de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în cel mult 180 de zile de la emitere, termen care trebuie integrat înăuntrul termenului reglementat de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ce constituie regula (termenul maxim pentru achitarea integrală a despăgubirilor) și, totodată, premisa acestei norme. Apreciind cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 1357 alin. (1) din C. civ., instanța de apel a concluzionat în sensul că această întârziere în emiterea titlurilor de plată se înscrie în cadrul unei conduite caracterizate prin precauție, temporizarea procedurii administrative de plată a despăgubirii fiind justificată de existența unui proces penal, astfel că ea nu poate fi considerată abuzivă și exclude existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție. Înalta Curte observă că într-un proces civil anterior, purtat între aceleași părți și soluționat definitiv în anul 2022 (decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2019), s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că sunt împlinite termenele legale de scadență reglementate de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, că nu se verifică nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, chiar și în condițiile existenței procesului penal, astfel că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost obligată să emită un titlul de plată pentru întreaga sumă datorată reclamantului cu titlul de despăgubiri. În aceste circumstanțe, concluziile instanței de apel referitoare la inexistența unei fapte ilicite apar a fi expresia unei greșite aplicări a legii substanțiale incidente. Înalta Curte reamintește că instituția răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane, cea care a fundamentat pretențiile reclamantului în prezentul proces, este reglementată în art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357-1371 C. civ., cu incidența dispozițiilor art. 1381-1395 C. civ., cele care stabilesc regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condițiile răspunderii delictuale. În condițiile în care, prin art. 41 al Legii nr. 165/2013, sunt stabilite obligațiile autorităților publice în etapa care succedă recunoașterea existenței și întinderii unui drept la despăgubire, precum și termenele în care se impune îndeplinirea acestor obligații (constând în emiterea titlurilor de plată și efectuarea plății), neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligațiilor legale, amânarea sine die a îndeplinirii acestor obligații este o faptă ce îmbracă forma ilicitului civil. Prin urmare, condiția legală a existenței unei fapte ilicite este indiscutabil îndeplinită. În raport cu jurisprudența obligatorie a instanței de contencios constituțional, anterior evocată, rămâne în afara oricărei controverse juridice împrejurarea legată de plata creanțelor datorate de stat în contextul Legii nr. 165/2013. Se acceptă că aceasta a fost supusă unor măsuri de amenajare, în scopul declarat al menținerii echilibrului bugetar și apreciate jurisprudențial ca urmărind un scop de utilitate publică, precum: a)plafonarea valorii despăgubirilor stabilite în condițiile Legii nr. 165/2013 (prin excluderea reactualizării valorii acestora, la momentul executării efective, astfel că cel care suportă riscul unei devalorizări monetare este fostul proprietar); b)eșalonarea plății, înăuntrul unui termen de 5 ani. Aceste forme de plafonare, care, prin natura lor, constituie o limitare a dreptului de proprietate privată, au fost recunoscute în favoarea statului-debitor ca fiind o limitare justificată, în acord cu exigențele jurisprudenței Curții Europene, în considerarea obligațiilor patrimoniale deosebit de împovărătoare sub aspect bugetar, corelate cu contextul economic și cu natura acestor măsuri adoptate, ele având un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunțată. Astfel fiind, menținerea unui just echilibru, între interesul privat al foștilor proprietari, ale căror drepturi patrimoniale se cuvine a fi respectate, și interesul general al societății, obligă statul, în mod corelativ, să respecte mecanismul de plată instituit prin legea reparatorie și să dea dovadă de diligență în executarea obligațiilor de plată la scadență. Dacă, dincolo de plafonarea valorii despăgubirilor și plata eșalonată în timp a acestora, statul, prin instituțiile sale, amână sine die emiterea titlurilor de plată și, prin aceasta, realizarea plății despăgubirilor bănești, echilibrul între cele două interes concurente(cerințele de interes general referitoare la funcționarea sistemului de despăgubire și protecția dreptului de proprietate privată a individului)este afectat, instituția publică direct implicată în executarea obligațiilor legale fiind direct răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin această amânare și chemată la repararea acestuia. Referitor la condiția vinovăției autorului faptei ilicite, recurentul a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. art. 1357 alin. (2) C. civ., conform cărora autorul faptei ilicite răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, astfel că o conduită caracterizată prin precauție nu poate fi exoneratoare de răspundere delictuală. Critica pe care recurentul o aduce deciziei atacate este fondată, instanța de apel ignorând aceste dispoziții ale legii, în analiza condițiilor legale care, întrunite cumulativ, permit antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Mai mult decât atât, instanța de recurs observă că judecata în apel a fost realizată cu ignorarea totală și a dispozițiilor art. 219-221 C. civ., texte normative care pun în evidență un anumit specific al răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, ea fiind una obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție, în înțelesul de îndatorire a oricărei persoane juridice de garanta celorlați că organele ei de conducere și administrative nu vor săvârși fapte ilicite cauzatoare de prejudicii injuste altora. În prezentul proces, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, autoritatea publică cu personalitate juridică care avea obligația emiterii titlurilor de plată, solicitând antrenarea răspunderii acesteia pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Astfel fiind, verificarea condițiilor generale aplicabile răspunderii civile delictuale apărea necesar a se face prin corelare cu art. 219-221 C,civ., precum și cu eventuale prevederi legale care particularizează statutul acestei instituții publice și modul de funcționare/reprezentare prin organele sale. Numai în contextul unei astfel de analize, se putea concluziona dacă era sau nu era necesară condiția vinovăției persoanelor care au acționat ilicit, în calitate de organe ale persoanei juridice chemate în proces pentru a răspunde, săvârșind acte prejudiciabile sau, dimpotrivă, răspunderea pârâtei este una obiectivă și operează în afara oricărei culpe, astfel încât referirile la prudența cu care a acționat rămân fără relevanță juridică . În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, este evident că prin executarea cu o întârziere de peste cinci ani a obligației de emitere a titlurilor de plată creditorul a suferit un prejudiciu, fiind, implicit, amânată plata efectivă a despăgubirilor bănești aferente titlului de despăgubire. Or, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul acestei obligații, debitorul obligației datorează daune-interese, chiar dacă nu există rea-credință din partea sa, iar despăgubirile includ pierderea efectiv suferită și beneficiul de care acesta este lipsit, în considerarea principiului reparației integrale în materia răspunderii civile, consacrat de art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1535 C. civ.- pentru cazul obligațiilor bănești. În circumstanțele date ale cauzei, nu se poate reține că existența unui proces penal declanșat în legătură cu emiterea titlului de despăgubire ar exonera debitorul de obligația reparării integrale a prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a creanței certe, lichide și exigibile, stabilite prin titlul de despăgubire, câtă vreme s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că sunt împlinite termenele legale de scadență și nu se verifică nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, chiar și în condițiile existenței procesului penal. Mai mult decât atât, nu a fost făcută dovada intervenției unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră, cu efect exonerator de răspundere civilă, în înțelesul art. 1351 din C. civ. Față de cele ce precedă, apar a fi fondate criticile formulate de recurent referitoare la aplicarea greșită a normelor substanțiale care reglementează instituția răspunderii delictuale, care a fundamentat pretențiile concrete deduse judecății, în prezentul proces. Excluzând existența faptei ilicite, cu o motivare care vizează mai degrabă lipsa culpei, instanța de apel a omis a cerceta fondul pretențiilor deduse judecății, cele referitoare la acordarea unor despăgubiri moratorii pentru executarea culpabilă, cu o întârziere substanțială, a obligației referitoare la emiterea titlurilor de plată și efectuarea plății. Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este posibilă efectuarea unui control de legalitate asupra soluției pronunțate de instanța de apel, soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare impunându-se pe temeiul prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2), cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va statua în privința condițiilor răspunderii persoanei juridice chemate în judecată pentru a răspunde pentru fapta proprie, urmărind statuările obligatorii ale prezentei instanțe de recurs cu privire la această chestiune(art. 501 alin. (1) C. proc. civ.) și va cerceta problema referitoare la despăgubirile solicitate de reclamant din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea instituției publice chemate în judecată în calitate de pârâtă, la plata dobânzii legale penalizatoare, în privința fiecărei tranșe, având în vedere atât data scadenței, cât și data îndeplinirii efective a obligației. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamată, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.