ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2373/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții B. și C. S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 200.000 eur (900.000 ron) cu titlu de daune morale și la plata sumei de 31.000 eur (139.500 ron) daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1373 Noul C. civ., art. 253 alin. (1) Codul Muncii, Legea nr. 319/2006.

Prin sentința civilă nr. 7511/25.10.2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială și în temeiul art. 132 alin. (1) si 3 C. proc. civ. raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011 precum și art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., și SC. C. S.A., în favoarea Tribunalului Ilfov, secția Conflicte de Muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 06.12.2017 sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2021 din 27 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B. și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta S.C C. S.A., ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu S.C C. S.A și obligată această pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă cererea reclamantei A. privind daunele materiale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanta A. și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A., respectiv de către apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2201/27.06.2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, pe care a schimbat-o în parte, numai în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a fondului cauzei și rejudecând: a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. S.A. și B.. A obligat pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumei de 190 RON cu titlu de daune materiale și 80.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, recurenții-pârâți C. S.A. și B. au formulat, fiecare, câte o cerere de recurs.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de apel a calificat litigiul dintre părți ca fiind unul cu o natură juridică pur civilă, or, fiind vorba despre un litigiu pur civil, apreciază că acesta trebuia judecat în apel de un complet format din doi judecători specializați în materie civilă.

Menționează că în acest sens, sunt și prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și cele ale 35 alin. (2) din aceeași lege.

La nivelul Curții de Apel București cauzele pur civile sunt soluționate în apel de completuri formate din doi judecători specializați în drept civil din cadrul secțiilor civile ale acestei instanțe.

Or, în pricina de față, nu a fost respectată această regulă imperativă de organizare judecătorească, instanța de apel fiind alcătuită din doi judecători specializați în materia litigiilor de munca și asigurări sociale, judecători ce se regăsesc în componența secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București.

Trebuie avut în vedere și faptul că prima instanță din prezentul proces a fost constituită dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, adică un complet de judecată de la Tribunalul Ilfov constituit cu respectarea dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 304/2004. Aceasta înseamnă că litigiul a fost calificat în fond ca fiind unul specific dreptului muncii, iar nu unul pur civil.

Prin urmare, consideră ca fiind întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța care a pronunțat decizia recurată nefiind alcătuită cu respectarea dispozițiilor legale.

În măsura în care instanța de apel a stabilit că procesul este unul de drept civil, a susținut recurenta, aceasta era obligată să observe că litigiul nu poate fi soluționat în fond de un complet constituit conform art. 55 din Legea nr. 304/2004, respectiv unul format dintr-un judecător și doi asistenți judiciari. In această situație, ținând seama de prevederile art. 480 alin. (2)-(4) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la tribunal de un complet format dintr-un singur judecător specializat în materie civilă.

Recurenta a mai susținut că nu poate fi concepută și admisă situația în care un proces este soluționat în primă instanță ca fiind unul din materia conflictelor de muncă, iar în apel să fie calificat ca unul pur civil, fără însă a se lua în considerare că el trebuia rezolvat de un complet format din judecători specializați în drept civil; aceasta cu atât mai mult cu cât în motivarea apelului său s-a adus în discuție și problematica necompetenței funcționale a instanței de fond.

În context, trebuie subliniat și faptul că prin Decizia în Interesul Legii nr. 17/2018 a instanței supreme, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16/10/2018 s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304 2004, necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică".

În opinia recurentei, este incident și motivul prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

În acest sens recurenta a susținut că, fără a pune în discuția părților chestiunea esențială a calificării naturii juridice a pretențiilor deduse judecății, în contextul în care prima instanță stabilise caracterul de conflict de muncă al litigiului, instanța de apel a concluzionat în sensul că este învestită cu un proces pur civil.

Din acest motiv a și indicat în dispozitivul deciziei pronunțate împrejurarea că aceasta poate fi atacată cu recurs în 30 zile de la comunicare, deși art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prevede că nu pot fi recurate hotărârile pronunțate în materie de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Consideră că instanța a încălcat reguli esențiale de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Aceste reguli sunt principiile fundamentale ce guvernează desfășurarea procesului civil, principii ce sunt stabilite prin dispoziții legale cu caracter imperativ și de ordine publică.

Este vorba despre dispozițiile art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) și ale art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului).

Subsumat motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare dispozițiilor art. 1349 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531-1533 din același cod, ce sunt relevante în materia evaluării prejudiciului în caz de răspundere civilă delictuală.

In acest context, apreciază necesar a sublinia că suma de 80.000 de Euro acordată ca daune morale este nejustificat (disproporționat) de mare în raport cu vătămarea cauzată apelantei-persoane fizice.

Suma respectivă, susține recurenta, a fost determinată în considerarea faptului că instanța s-a raportat strict la cuantumul cifrei de afaceri și la valoarea patrimoniului C. S.A., care este titulara în România a dreptului exclusiv de a utiliza franciza D..

In același timp, a arătat recurenta, chiar dacă nu se poate nega existența leziunilor corporale suferite de reclamantă și neajunsurile de ordin fizic sau psihic generate de o asemenea situație, suma acordată ca despăgubiri este foarte mare ori disproporționată în raport de situația de fapt, în condițiile în care în apel reclamant nu a administrat dovezi concludente pe baza cărora să se poată stabili gravitatea vătămărilor sale corporale.

Nu se poate concepe și accepta situația în care se stabilesc daune morale în valoare de 80.000 Euro, dar nu s-au depus acte medicale din care să reiasă valoarea medicamentelor, tratamentului medical, etc, adică a tuturor cheltuielilor efectuate cu îngrijirile necesare vindecării rănilor pretins grave suferite de apelanta-reclamantă.

Mai mult, pe baza documentelor ce au fost înregistrate, potrivit legii la ITM București, nu se poate reține existența vreunei culpe a recurentei cât privește vătămarea corporală a apelantei-persoană fizică. Acesta este un alt element ce ar fi trebuit să prevaleze în analiza făcută de instanță și să o determine să fixeze o sumă mult mai mică cu titlu de daune morale.

Recurenta a mai subliniat și că suma de 80.000 de Euro acordată ca daune morale este nejustificat (disproporționat) de mare în raport cu vătămarea cauzată apelantei-persoane fizice, ce a constat din arsuri de gradul I, II și III pe o întindere de aproximativ 20% din suprafața corpului, mai ales că nu s-a demonstrat în vreun mod împrejurarea că aceeastă vătămare ar fi pus viața victimei în pericol iminent sau major.

Nu se neagă dreptul instanței de a stabili valoarea daunelor morale, dar prin intermediul acestei opearațiuni nu trebuie să se ajungă la îmbogățirea fără justă cauză a unei persoane în detrimentul alteia, s-a mai susținut.

Recurentul-pârât B. a invocat prin cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și rejudecând în fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale a pârâtului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunea promovată de reclamanta E., ca neîntemeiată.

În argumentarea recursului, a susținut, în esență, că decizia atacată este rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept material în ceea ce privește interpretarea dispoziției prevăzute de art. 253 din Codul Muncii privind răspunderea patrimonială a angajatorului și cele privind răspunderea civilă delictuală.

In opinia recurentului, instanța a apreciat în mod greșit că în cauză nu sunt incidentele dispozițiile art. 253 din Codul muncii, ci dispozițiile art. 1373 din C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Apreciază că instanța de apel a omis a se raporta la întregul material probator administrat în cauză, reținând strict apărările formulate de pârâta S.C. C. S.A., concluzionând astfel că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Contrar celor susținute de pârâta C. S.A. și reținute de instanța de apel, se arată că aparatul prezintă disfuncționalități tehnice, aspect reliefat și de martorul F. și recunoscut indirect chiar de către societatea pârâtă prin faptul că, la câteva zile de la producerea evenimentului, a procedat la instalarea unor piciorușe aparatului, astfel încât să poată fi întrebuințat în condiții de siguranță.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul B..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; totodată, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. și a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu prioritar, în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât B., Înalta Curte îl va anula ca netimbrat, având în vedere considerentele reținute în încheierea din 22 septembrie 2021, pronunțată în complet de filtru, prin care a fost admisă excepția netimbrării recursului declarat de recurentul-pârât.

În ceea ce privește recursul pârâtei C. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;"

Situația evocată de recurentă în cererea de recurs este una care reclamă o necompetență materială procesuală a secției specializate a tribunalului (reiterată pe calea apelului), precum și o necompetența materială procesuală a completului care a pronunțat hotărârea recurată, excepții de ordine publică, reglementate de art. 130 C. proc. civ.

În acest context trebuie avut în vedere regimul invocării excepției de ordine publică, regim prevăzut în mod expres de art. 130 alin. (1) și (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Totodată, trebuie ținut cont și de faptul că, potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Din aceste dispoziții legale rezultă că invocarea unei excepții absolute de ordine publică este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de fond, fie de către părți, fie de către instanță din oficiu, în termenele de decădere prevăzute. Evident, pentru a justifica interesul exercitării apelului/recursului pentru acest motiv, este necesar ca instanța să fi respins excepția invocată sau să fi omis să se pronunțe asupra ei.

În speță, se constată că, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, constituit inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pârâta a invocat excepția necompetenței funcționale a instanței (în realitate fiind vorba de excepția necompetenței materiale procesuale), iar, ulterior (după ce dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă), la termenul din 21.02.2018, conform încheierii de la acea dată, când a fost pusă în discuție excepția respectivă, pârâta, prin avocat, a arătat că nu o mai susține, iar Tribunalul Ilfov, verificându-și competența conform art. 131 C. proc. civ., a reținut că este competent general, material și teritorial să soluționeze pricina.

Totodată, se constată că această excepție a fost reiterată în apel, instanța de prim control judiciar reținând, în mod corect, că nu poate fi primită în acest cadru procesual excepția respectivă, în condițiile în care înaintea primei instanțe ea nu a mai fost susținută, iar art. 130 C. proc. civ. se opune invocării unei asemenea excepții în apel.

Din această perspectivă nu este fondată nici susținerea recurentei, prin care se arată că, în măsura în care instanța de apel a stabilit că procesul este unul de drept civil, aceasta era obligată să observe că litigiul nu poate fi soluționat în fond de un complet constituit conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 (format dintr-un judecător și doi asistenți judiciari), astfel că trebuia să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la tribunal de un complet format dintr-un singur judecător specializat în materie civilă.

În acest context trebuie menționat și că, prin decizia nr. 18/17.10.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competența materială procesuală a instanței care a judecat litigiul în fond (par. 164)."

Înalta Curte, văzând că în calea extraordinară de atac a recursului, recurenta înțelege să invoce ca motiv de recurs și excepția necompetenței materiale procesuale a completului specializat care a pronunțat decizia recurată, reamintește că, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 17/2018, necompetența materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, prin urmare această excepție referitoare la completul specializat al curții de apel poate fi invocată numai în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în speță, se constată că, în aplicarea acestui text de lege, excepția necompetenței materiale procesuale a completului specializat care a pronunțat decizia recurată nu mai poate fi repusă în discuție în această fază procesuală.

Cum în fața instanței de apel, recurenta nu a invocat necompetența materială procesuală a completului specializat care a soluționat cauza, aceasta nu o poate invoca direct în recurs, ca motiv de casare.

Oricum, în condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost soluționată de către o secție specializată în judecarea unor litigii de muncă și excepția necompetenței materiale procesuale nu a fost invocată în condițiile procedurale impuse de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac fiind soluționată de un complet specializat al secției corespunzătoare a instanței de apel, nefiind invocată în acest cadru, conform legii, vreo excepție de necompetență, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea poate fi casată atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

În cauză, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) și ale art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului) din perspectiva faptului că instanța de apel, fără a pune în discuția părților chestiunea esențială a calificării naturii juridice a pretențiilor deduse judecății, în contextul în care prima instanță stabilise caracterul de conflict de muncă al litigiului, a concluzionat în sensul că este învestită cu un proces pur civil.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reține că prevederile art. 22 C. proc. civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale.

Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanța, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, explicații sau lămuriri, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Alin. (7) al art. 22 C. proc. civ. obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Astfel, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

Înalta Curte constată că temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată sunt cele specifice răspunderii comitentului pentru prepus (art. 1373 Noul C. civ.), respectiv răspunderii patrimoniale a angajatorului față de salariat (art. 253 din Codul muncii), reclamanta fixând astfel cadrul procesual, iar instanța fiind obligată să se pronunțe în limitele învestirii, conform principiului disponibilității; în raport de această situație pârâta apărându-se susținând că nu poate fi angajată răspunderea sa față de reclamantă.

Ținând seama de conținutul concret al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, că temeiurile juridice ale cererii introductive se află într-un raport de subsidiaritate și că, întrucât cerințele angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului conform art. 253 din Codul muncii (răspundere contractuală) nu sunt întrunite, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului, potrivit art. 1373 C. civ.

Așadar, această statuare a instanței de apel nu este de natură a duce la concluzia că s-a soluționat cauza fără a pune în discuția părților chestiunea calificării naturii juridice a pretențiilor deduse judecății, de vreme ce reclamanta a fixat cadrul procesual, indicând temeiurile juridice ale cererii (art. 1373 Noul C. civ., respectiv art. 253 din Codul muncii), pârâta a formulat întâmpinări în ambele faze procesuale, iar instanța era obligată să se pronunțe în limitele învestirii, conform principiului disponibilității.

Mai mult decât atât, chiar și apelanta-pârâtă, prin motivele de apel, a invocat existența celor două temeiuri de drept indicate în cererea de chemare în judecată.

Față de această împrejurare, deși conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, se constată că, în speță, pretențiile deduse judecății erau fără echivoc expuse în cererea introductivă fiind grefate pe dispozițiile art. 1373 Noul C. civ., respectiv art. 253 din Codul muncii.

Astfel, față de circumstanțele factuale ale speței și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța de apel a soluționat cauza ținând cont de temeiurile juridice indicate în cererea de chemare în judecată și de apărările pârâtei.

Prin urmare, nu poate fi reținută critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) și ale art. 22 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare dispozițiilor art. 1349 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531-1533 din același cod, ce sunt relevante în materia evaluării prejudiciului în caz de răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Potrivit art. 1349 alin. (1) și (2) C. proc. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În cauză, văzând temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată, instanța de apel corect a reținut că, în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului și, analizând cu rigurozitate condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, a statuat că sunt întrunite cumulativ condițiile acestui tip de răspundere.

Astfel, în speță s-a reținut că există o faptă ilicită, respectiv fapta pârâtului B. care nu a respectat procedura de filtrare a uleiului; vinovăția rezultă din împrejurarea că pârâtul a acționat contrar procedurilor interne de lucru; există prejudiciu, care se materializează în primul rând în afectarea semnificativă a stării de sănătate și a integrității fizice a reclamantei, cu consecințe subsecvente atât pe planul prejudiciului estetic, dar mai ales al suferințelor morale; legătura de cauzalitate rezultă implicit, în condițiile în care rezultatul prejudiciabil este consecința directă a faptei ilicite a pârâtului.

Pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, precum și condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și cea a săvârșirii faptei în funcțiile încredințate.

În speță, între prepus (intimatul-pârât B.) și comitent (intimata-pârâtă C.) există raporturi de subordonare stabilite în baza contractului de muncă, raporturi care permit comitentului să direcționeze, să supravegheze și să controleze activitatea prepusului în exercitarea funcției conferite pentru realizarea interesului comitentului.

Prin urmare, obligarea comitentului la plata daunelor este pe deplin admisibilă în virtutea art. 1373 C. civ., în contextul existenței raportului de prepușenie între cei doi pârâți, decurgând din existența contractului individual de muncă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, în argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta aduce și o serie de critici care vizează situația de fapt și modul de apreciere a probatoriului, fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate (spre exemplu: considerentele deciziei atacate, prin care s-a reținut că suma de 80.000 EUR constituie o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă, nu au la bază niciun element factual obiectiv; suma acordată ca despăgubiri este foarte mare ori disproporționată, în raport de situația de fapt, în condițiile în care reclamanta nu a administrat dovezi concludente; pe baza documentelor ce au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă nu se poate reține existența vreunei culpe a pârâtei).

Or, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel de argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele în stabilirea daunelor morale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin majoritatea criticilor formulate în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, deși acest cuantum, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2021.