ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 984/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții P.F. și C

.

A.T., au chemat în

judecată Statul Român prin M.E.F., A.N.R.P. și C.C.S.D., solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i oblige la plata primei tranșe din

despăgubirile stabilite prin Decizia 253 din 25 februarie 2008.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că prin Decizia 253 din 25 februarie 2008 li s-a aprobat

plata despăgubirilor în cuantum de 128.042,98 lei. Cu toate că au solicitat

plata primei tranșe de despăgubire pârâții au refuzat achitarea acesteia astfel

încât dreptul de creanță devine un drept iluzoriu.

Pârâtul,

Statul Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea

acțiunii față de acest pârât, lipsa calității procesuale pasive a statului

român și lipsa calității procesuale pasive a M.F.P. În susținerea excepțiilor,

intimatul arată că Statul Român nu poate sta în judecată într-o acțiune în

contencios administrativ, întrucât Legea nr. 554/2004 prevede că are calitatea

de pârât într-o astfel de acțiune doar o autoritate publică. Aceleași argumente,

arată reclamanții, justifică și admiterea excepției lipsei calității procesuale

pasive a statului și a M.F.P.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 1299 din 16 martie 2010, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de M.F.P. și, a admis în parte acțiunea reclamanților

obligând A.N.R.P. să plătească prima tranșă din despăgubirile stabilite prin

Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008.

Totodată, a respins

acțiunea față de ceilalți pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că legea prevede posibilitatea eșalonării sumelor ce

se plătesc în condițiile în care nu există disponibilități la bugetul de stat,

însă, teza finală a articolului limitează această posibilitate la doi ai

consecutivi.

Interpretarea acestui

articol nr. 8 din Legea nr. 9/1998 nu poate fi în sensul propus de pârâtă,

respectiv în sensul că plata despăgubirilor se face doar dacă există sume

aprobate în buget, întrucât o astfel de interpretare ar fi contrară

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 9/1998 care limitează posibilitatea

eșalonării datorată lipsei fondurilor la bugetul de stat la doi ani

consecutivi. În plus, trebuie observat că această interpretare ar face ca

obligația statului de plată a despăgubirilor să devină una pur potestativă în

sensul că statul ar putea să refuze în mod arbitrar plata despăgubirilor la

nesfârșit prin nealocarea sumelor necesare pentru plata acestor despăgubiri.

În ceea ce privește

persoana obligată la efectuarea plății, art. 13

1

din cap. VII din Legea

nr. 247/2005 prevede că aceasta este A.N.R.P., care coordonează procesul de

acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative

speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi,

incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea

conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii față de Statul Român prin M.F.P., Curtea a constatat

că, într-adevăr, Statul Român nu poate sta în judecată în calitate de pârât

într-un astfel de litigiu, însă, acest lucru atrage admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive și nu a excepției inadmisibilității.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs A.N.R.P. – Serviciul

pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Recurenta a susținut,

în esență, că dreptul reclamanților la plata despăgubirilor stabilite prin

Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008, emisă de A.N.R.P. este afectat de o

condiție. Nerealizarea acesteia, în speță nealocarea unor sume pentru plata

despăgubirilor, conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul

prevăzut de art. 5 din H.G. nr. 286/2004.

La termenul de

judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte a pus în discuție motivul de ordine publică referitor la necompetența

materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, de a soluționa cauza în primă instanță.

Analizând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de

ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele care vor fi

prezentate în continuare.

Astfel, obiectul

acțiunii în cauza de față îl constituie obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata

primei tranșe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea

reclamanților prin Hotărârea nr. 2155 din 17 aprilie 2003 a Comisiei

Municipiului București prin care li s-a acordat compensații bănești de

128.042,98 lei validată prin Decizia A.N.R.P. nr. 253 din 25 februarie 2008.

Rezultă, așadar, că

ne aflăm în prezența unei acțiuni în pretenții, având drept cauză neplata în

termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte

apreciază că, pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în

litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998

privind

acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și

Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și cele ale Normelor

metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu

modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin H.G. nr. 1277/2007

.

Astfel, conform art. 7

din legea susmenționată, î

n termen de 15 zile de la

comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a

municipiului București poate face contestație la comisia centrală

(alin.

(2)), h

otărârile acestei din urmă comisii putând fi

atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios

administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul (alin. (4)).

De asemenea, potrivit

prevederilor

art. 35

2

din

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998

,

propunerile de invalidare a hotărârii comisiei județene

sau a municipiului București, precum și propunerile de plată se transmit de

către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreședintelui A.N.R.P. (alin.

(1)) care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar

prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia (alin.

(5)).

Totodată,

conform alin. (6) al aceluiași articol, „Deciziile se comunică petenților și

comisiilor județene sau a municipiului București și pot fi atacate în termen de

30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază petentul”.

În același timp,

potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din același act normativ: „Plata despăgubirilor solicitate în

baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcția economică.

Rezultă, așadar, din

cuprinsul textelor legale și normative sus menționate, că actele administrative

emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanța

de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a

tribunalului”.

Cum, în speță, ne

aflăm în prezența unei acțiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în

temeiul

Legii nr. 9/1998 iar competentă

să

facă această plată este – conform art. 38 alin. (1) din

Normele metodologice pentru aplicarea legii respective, aprobate prin H.G. nr. 753/1998,

cu modificările și completările ulterioare –

pârâta

A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluționarea litigiului

este, raportat la prevederile legale amintite și pentru identitate de rațiune,

de competența

tribunalului, ca instanță de fond.

Sunt incidente, deci,

dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că necompetența este de

ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt

grad, în contextul în care cauza de față a fost judecată, în primă instanță, de

către o curte de apel.

Înalta Curte reține

că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței

instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004,

ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, și care,

având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia

generalibus derogant.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art.

312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza,

spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios

administrativ,

în raza căruia domiciliază petentul

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.R.P. împotriva Sentinței civile nr. 1299 din 16 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.