ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 110 din 09 aprilie 2010,

Tribunalului Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei L.C., și pe fond, acțiunea acesteia.

În ce privește

excepția de ordine publică, s-a reținut că legitimarea procesuală activă este

una din condițiile instituite de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un

proces civil, iar ea presupune existența unei identități între reclamant și

titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Față de invocarea de

către reclamantă a unui drept propriu cu privire la imobilul în litigiu,

aceasta justifică legitimarea cerută de lege pentru a sesiza instanța de

judecată în vederea valorificării dreptului pretins.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, la data de 9 august 2001, reclamanta a adresat SC R. SRL

Brașov o notificare, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care

a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, situat în municipiul

Brașov, str. Lungă nr. 54.

Prin decizia nr. 265

din 19 decembrie 2003, societatea notificată a respins notificarea, reținând că

titularul notificării nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită,

iar prin sentința civilă nr. 342 din 7 mai 2004, Tribunalul Brașov a respins

contestația. Sentința a devenit irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac

instituite de lege.

Legea nr. 10/2001

reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate în

mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (atât cu titlu valabil

cât și fără titlu valabil), instituind în acest sens o procedură specială.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta nu mai poate promova în instanță o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480 – art. 481 C.

civ., după ce notificarea pe care a formulat-o a fost respinsă în mod

irevocabil, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998, sunt considerate proprietate publică sau privată

de stat, ori aparținând unităților administrativ - teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au

intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării de către stat.

Bunurile preluate de

stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența

acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat

numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor

preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun, art. 480 – art. 481

C. civ., coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi primită.

Tribunalul a reținut și

că procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita

perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a

imobilelor ce formează obiectul de reglementare al acestui act normativ.

Instituirea acestei

proceduri nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de

proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii

speciale instituită de lege, pentru stabilirea și punerea în executare a

măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate in justiție de

persoanele interesate.

Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa constantă că liberul acces la

justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește

actul de justiție. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile

de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce

rezultă din dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situații

deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și

modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces

la justiție să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu

poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu

respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a

căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la o

instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o

reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerințe,

cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu

împiedice exercițiul său efectiv.

Procedura prealabilă

obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă prevederile art. 6 alin.

(1) din C.E.D.O., întrucât această procedură are în vedere tocmai celeritatea

determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de

reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire

într-un termen rezonabil.

De asemenea, această

procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile.

De altminteri, C.E.D.O.

a decis în jurisprudența sa că statele contractante sunt îndrituite să

reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul

general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

C.E.D.O. a precizat

în jurisprudența sa că art. l din Protocolul nr. l nu poate fi interpretat în

sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de

restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice

Convenția.

De asemenea, instanța

europeană a stabilit că dispozițiile acestui text nu impun statelor

contractante nicio restricție în exercițiul libertății lor de a determina

domeniul de aplicare a legislației pe care ele pot să o adopte în materia

restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

În consecință, de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă

promovarea unei acțiuni în justiție pentru restituirea în natură sau prin

echivalent a acestor imobile, după ce titularul acțiunii a uzat și de

dispozițiile legii speciale, iar pretențiile pe care le-a formulat au fost

respinse în mod irevocabil.

Atâta timp cât

reclamanta a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu

privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate

principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu

regulile non bis in idem, electa una via și cu principul securității raporturilor

juridice, ea nu poate promova, în condițiile reglementate de dreptul comun, o

acțiune în revendicare a imobilului în litigiu.

Tribunalul a

concluzionat în sensul că reclamanta nu poate obține restituirea bunului imobil

în litigiu pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Aceste statuări au

fost făcute și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, ce a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Astfel, instanța

supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui proprietarilor inițiali

sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit, referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu valabil, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestor, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

În cazul în care

reclamantul apreciază că între legea internă și C.E.D.O. există neconcordanțe,

el poate să le invoce în cadrul unei acțiuni în revendicare, fiind însă necesar

să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În cauza dedusă

judecății, s-a constatat că aceste cerințe nu sunt îndeplinite, întrucât procedura

specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicție

cu dispozițiile C.E.D.O.

În cazul în care un

litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil

ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de

legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului

statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă

caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de

referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că

ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii

identice pentru ambele cazuri.

În situația în care

titularul acțiunii a uzat de procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001,

el suportă sancțiunea instituită de acest act normativ, în cazul în care nici

în etapa prealabilă, și nici în etapa judiciară a procedurii instituită de

acest act normativ nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită.

Instanța supremă a

stabilit în mod constat în jurisprudența sa că Legea nr. 10/2001 constituie, de

la data intrării sale în vigoare, dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, astfel că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile acestui act normativ nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun.

Prin decizia civilă nr.

159/ A din 16 noiembrie 2010, Curtea de apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost avute în vedere, în esență, aceleași considerente de

fapt și de drept reținute de prima instanță, la care a adăugat următoarele argumente:

O hotărâre contrară

celei pronunțate de către prima instanță ar veni în evidentă contradicție cu

soluția obținută pe calea legii speciale, consfințită deja printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

În aceste

circumstanțe, nu poate fi ignorată nici consecința insecurității raporturilor

juridice, principiul securității juridice constituind unul dintre elementele

fundamentale ale supremației dreptului, potrivit căruia o soluție dată de o

manieră definitivă într-un litigiu de către o instanță de judecată nu mai poate

fi repusă în discuție și contrazisă printr-o altă hotărâre.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 31 ianuarie 2011,

reclamanta C.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele

aspecte:

S-a susținut încălcarea

dreptului de proprietate, în acest sens invocând jurisprudența C.E.D.O. - Cauza

K. c/a Slovacia, respectiv considerentele acesteia.

Legea națională, Legea

nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării, prevedea în art.

2 alin. (1) că proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil sunt

considerați că nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Conform art. 2 lit. i)

din Legea nr. 10/2001, sunt considerate abuziv preluate orice imobile care au

fost preluate de stat fără titlu valabil.

Rezulta așadar că

existenta unui drept de proprietate în cazul de față este recunoscută de

legislația românească în vigoare, ceea ce exclude ipoteza ca reclamanta să

urmărească, prin acțiunea pendinte, un drept de proprietate „ipotetic” și/sau „imposibil

de realizat”.

S-a invocat totodată art.

17 din Convenție - Interzicerea abuzului de drept - respectiv că nici o

dispoziție convențională nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat,

un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a

îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților

recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor

drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.

S-a invocat și art.

18 - Limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor - conform căruia restricțiile

care, potrivit prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și

libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

S-a invocat și art. 1

- Protecția proprietății - conform căruia orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor.

Imobilul în litigiu nu

a fost confiscat de stat pentru chestiuni care țin de plata unor contribuții cu

caracter fiscal.

Limitările drepturilor

la care s-a făcut trimitere în hotărârea instanței de apel, existența unor

proceduri speciale în care dreptul de proprietate este limitat dincolo de un

interes public justificat, conduc la încălcarea nemijlocită a art. 17 și 18 din

Convenție, raportat la art. 1 paragraful 2 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.

În cauză, nu se

justifică restrângerea accesului la justiție.

Refuzul instanței de

a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului nu este

altceva decât o restrângere a accesului la justiție.

În cauza F. c/a

Romaniei, Curtea a reamintit că art. 6 paragraful 1 garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,

însă că acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor

limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de

admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa,

o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită

marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui

justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât

dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși

esența sa.

Simplul fapt că

partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface

exigențele art. 6 paragraful 1.

Recurenta-reclamantă consideră

că și un drept de proprietate vechi poate fi exercitat, câtă vreme nu a fost

stins într-un mod legitim. Chiar art. 480 – art. 481 C. civ. și Constituția

României întrețin speranța că reclamanta va fi repusă în liniștita posesie

asupra bunurilor pe care din punct de vedere juridic nu le-am pierdut niciodată

în mod valabil.

Conform principiului

tempus regit actum, caracterul legitim al unei exproprieri sau naționalizări

trebuie judecat în raport cu legislația de la momentul la care ea s-a produs.

Decretul de

expropriere, Decretul nr. 92/1950, este considerat în mod unanim de către

practica judiciară ca act ilegal și neconstituțional illo tempore.

Cât privește

protecția securității circuitului civil, doctrina reține că aceasta are două

componente: protecția statică, privind existența și opozabilitatea erga omnes a

dreptului exercitat, și protecția dinamica, referitoare la transferul

drepturilor de proprietate.

Nu este afectată

securitatea statică a circuitului civil dacă lui verus dominus i se asigură

posibilitatea redobândirii bunului de care a fost lipsit ilegal.

Limitările aduse

dreptului de proprietate au fost aplicate la fel de arbitrar de către legiuitor

atunci când acesta a instituit un termen limită pentru dovada calității de

persoană îndreptățită.

Faptul că, în mod

discriminatoriu, entitatea deținătoare s-a grăbit să profite de dificultatea sa

temporara în a-și proba drepturile nu conduce la aplicarea mai drastica a prevederilor

Legii nr. 10/2001, în comparație cu prevederile mai favorabile care se aplică

celor ce prin hazard nu și-au văzut soluționate notificările anterior

modificării art. 22 din lege.

În acest sens, s-a

invocat prevederile art. 16 din Constituția României, potrivit cărora cetățenii

sunt egali în fața legii, fără privilegii și discriminări.

Blocare accesului la

legea specială de restituire nu se datorează conduitei reclamantei, ci exclusiv

hazardului, determinat de „bunăvoința” unităților deținătoare de a soluționa

sau nu o notificare ori de modificarea repetată a regulilor procedurii

administrative și jurisdicționale în timpul exercitării acestor proceduri.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens fiind invocate

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența C.E.D.O., Cauza K. c/a Slovacia, nu poate fi primită, cât

timp reclamanta nu poate susține existenta unui bun în patrimoniul său, în

sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând

„bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de

redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect,

considerațiile instanțelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la

ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul

acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului

revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și

irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației

pendinte.

Cât timp reclamanta a

apelat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar, așa cum au reținut instanțele

fondului, nu s-a conformat prescripțiilor acesteia, hotărârea judecătorească

obținută fiindu-i astfel defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un alt

cadru procesual, la dispozițiile aceleiași legi, cu intenția vădită de reluare

a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480

– art. 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței, în cauza de față această procedură fiind deja finalizată, prin

puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin

reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate,

o limitare stabilită de însuși legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilității

circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a

acestor imobile.

S.R. a adoptat Legea nr.

10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor

comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice,

obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor

forme de despăgubiri.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu

caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a

decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în

revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O. - Cauza B. contra

României din 1997.

Accesul la justiție

și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul

procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în

condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, existența unei hotărâri

judecătorești irevocabile cu privire la situația reclamantei fiind dovada

concretă a acestei susțineri.

Concluzia ce se

impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se

aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a

fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod

expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație”.

Situația cauzei

pendinte nu poate ignora decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunțată

de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin

care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (legea nr. 10/2001)

și C.E.D.O., Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității juridice.

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația

juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie

conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de

instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității

raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea

normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind

dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii.

În cauză, nu a

existat un refuzul al instanței de a pronunța o soluție cu privire la

valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a

dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de

lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat,

a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil,

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu există suprapunere în ceea

ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, art. 480 C.

civ. și Legea nr. 10/2001, nu poate fi primit.

În cazul în care un

litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil

ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de

legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului

statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă

caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în perioada de

referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că

ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii

identice pentru ambele cazuri.

Cât privește

criticile întemeiate în mod formal pe dispozițiile art. 17 și 18 din Convenție,

referitoare la interzicerea abuzului de drept și limitarea folosirilor

restrângerilor drepturilor, Înalta Curte le privește, ca neîntemeiate, cât timp

circumstanțele cauzei pendinte nu au relevat premisele de fapt ale unei astfel

de abordări, simpla redare a conținutului acestor norme fiind irelevantă în

cauză.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 159/ Ap din 16

noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2012.