ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2032/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială

nr. 1731/LC, pronunțată la data de 14 decembrie 2009, Secția comercială și de

contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC S. SA Satu Mare împotriva pârâtei SC F.G.S. SRL Satu Mare, cu

consecința obligării acesteia să predea reclamantei imobilul ce a făcut

obiectul contractului de leasing imobiliar nr. 956 din 22 aprilie 1998, expirat

la data de 1 mai 2003, și să plătească acesteia suma de 7.007 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel,

tribunalul a făcut aplicarea art. 969 și art. 1436 alin. (1) C. civ., reținând

că, la data de 1 mai 2003, a expirat valabilitatea contractului de leasing

imobiliar nr. 956 din 22 aprilie 1998, încheiat între părți, având ca obiect

imobilul Magazin desfacere legume – fructe nr. 23, situat în Satu Mare, ceea ce

face ca proprietatea acestui imobilul să revină reclamantei, pe deplin,

inclusiv sub aspectul folosinței.

Prima instanță a

înlăturat apărarea pârâtei, în sensul că pretențiile reclamantei nu țin seama

de valoarea de circulație a pieții imobiliare, considerând că operează

autoritatea de lucru judecat cu privire la valoarea reziduală, componentă a

prețului, stabilită prin sentința comercială a Tribunalului Satu Mare nr. 1732/LC/2007,

pe care pârâta nu a plătit-o, deși s-a angajat să o plătească.

Pârâta a formulat

apel împotriva sentinței tribunalului, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând excepția inadmisibilității acțiunii și excepția

autorității de lucru judecat, în raport cu sentința comercială nr. 1732/LC din 13

noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Prin decizia nr. 82,

pronunțată la data de 14 septembrie 2010, Secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea a respins excepția inadmisibilității

acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, invocate de apelantă; a

respins apelul, ca nefondat și a obligat pe apelantă să plătească intimatei

cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de control judiciar a reținut, în principal, cu

referire la excepțiile invocate de apelantă, că excepția inadmisibilității nu

poate fi primită, întrucât reclamanta a acționat în calitatea sa de locator în

contractul de leasing imobiliar, având și calitatea de proprietar al imobilului

ce a făcut obiectul contractului de leasing, având posibilitatea de a cere

restituirea lucrului, fie printr-o acțiune personală –

ex contractu

, fie

printr-o acțiune în revendicare, iar, în ce privește excepția autorității

lucrului judecat, a considerat că nu există identitate de cauză, întrucât prin

cererea ce face obiectul prezentei judecăți, reclamanta solicită predarea

imobilului deoarece pârâta a refuzat plata valorii reziduale, astfel cum a fost

stabilită în baza sentinței nr. 1732 din 13 noiembrie 2007, invocând, așadar, o

situație juridică născută ulterior pronunțării hotărârii judecătorești în

raport de care s-a invocat această excepție.

Instanța de apel a

înlăturat ca nefondate criticile apelantei vizând fondul cauzei, reținând, în

principal, că aceasta, în calitate de utilizator în contractul de leasing

imobiliar, încheiat în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, refuză să

plătească valoarea reziduală stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească,

neputându-se realiza, astfel, conform art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 51/1997,

transferul dreptului de proprietate, deși au fost parcurse toate etapele

necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, situație în care a

apreciat că, urmare a refuzului plății valorii reziduale, trebuie acceptată

soluția încetării contractului de leasing, fiind de neacceptat perpetuarea unei

stări de nesiguranță juridică cu privire la bunul imobil ce a făcut obiectul

contractului.

Împotriva

menționatei decizii a formulat recurs apelanta-pârâtă, invocând, în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., reiterând, și în această

cale de atac, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității

lucrului judecat.

În esență, în

susținerea recursului s-a arătat că motivele pe care se sprijină decizia

atacată sunt străine de natura pricinii și că această hotărâre, asemeni

sentinței tribunalului, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în

stabilirea valorii reziduale, a obligației de plată a acesteia, având în vedere

că regimul juridic aplicabil contractului este cel prevăzut de art. 27 din

O.U.G. nr. 88/1997 și O.U.G. nr. 51/1997 și, în subsidiar, de art. 969 C. civ.,

apreciindu-se ca fiind nelegală, atât soluționarea excepțiilor, cât și

soluționarea fondului cauzei de către instanța de apel – recurenta neprecizând

relevanța afirmațiilor privind fondul cauzei sau a criticilor aduse sentinței

tribunalului, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C.

proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Intimata

a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei

atacate, ca fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse

acestei hotărâri.

Recursul este

nefondat.

Astfel, art. 304 pct.

7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești atunci când nu

se arată motivele pe care aceasta se sprijină dar și atunci când hotărârea

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurenta

a susținut că decizia atacată se bazează „pe motive străine pricinii”, fără a

le indica însă, iar examinarea considerentelor acestei hotărâri relevă că

acestea au deplină legătură cu pricina în care a fost pronunțată.

Este de observat că

în dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut aplicabilitatea prevederilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997,

O.U.G. nr. 51/1997 și, în subsidiar, a art. 969 C. civ., confirmată de instanța

de apel prin decizia atacată, conform considerentelor acestei hotărâri.

Nici criticile

vizând modalitatea de stabilire a valorii reziduale nu se justifică, întrucât

aceasta nu mai poate face obiectul unei noi judecăți, fiind stabilită prin

sentința comercială nr. 1732/LC din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Secția

comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare, în dosarul

nr. 4649/83/2006, rămasă irevocabilă, iar interpretarea refuzului

utilizatorului de a plăti valoarea reziduală, irevocabil stabilită, constituie

o chestiune de fapt ce excede controlului instanței de recurs.

Cum recurenta a

înțeles să reitereze în recurs, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii

și autoritatea lucrului judecat, valorificând aceleași argumente din apel, și

cum menționatele excepții au fost soluționate, conform celor consemnate în

practicaua acestei hotărâri, este de prisos a se examina criticile aduse

soluționării lor de către instanța de apel, având în vedere că acestea coincid

cu argumentele susținerii excepțiilor în recurs.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul

declarat în cauză și în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va

obliga pe recurentă, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile

de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum aceasta a solicitat și

dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

pârâta SC F.G.S. SRL Satu Mare, împotriva deciziei Curții de Apel Oradea nr. 82

din 14 septembrie 2010, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească

intimatei-reclamante

suma de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

25 mai 2011.