ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu

Mare, reclamanta SC S. SA Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta SC V.C. SRL

Satu Mare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să

dispună:

A) în principal, stabilirea valorii reziduale privind

imobilul ce constituie în natură Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu

Mare, jud. Satu Mare, cuprins în C.F. colectiv nr. 21326 Satu Mare,

nr.top.4399/3, 4394/8, 4394/12, 4393/4, 4393/7, 4390/26 și 4394/15 cu o

suprafață construită de 155 mp, înregistrat cu încheierea nr. 2004/2004,

raportat la expirarea contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998;

a solicitat să se dispună și obligarea pârâtei la plata valorii reziduale în

favoarea reclamantei, într-un termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești.

B) în subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună

predarea bunului imobil ce formează obiectul cauzei, în cazul în care, în

termenul stabilit de către instanță, pârâta nu înțelege să achite prețul pentru

a se putea perfecta contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia să se

efectueze transferul dreptului de proprietate.

În motivare, reclamanta a arătat următoarele:

Între părți s-a încheiat contractul de leasing

imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998, în temeiul căruia locatorul s-a obligat

să transmită dreptul de folosință și posesie asupra imobilului mai sus

identificat, pe termen de 5 ani, cu mențiunea că la expirarea contractului de

leasing imobiliar, va respecta dreptul de opțiune al utilizatorului care consta

în posibilitatea achiziționării bunului prin cumpărare, conform art. 3 lit. c)

din contract. Utilizatorul, la rândul său, s-a obligat să predea locatorului în

stare de folosință bunul, la expirarea sau rezilierea contractului de leasing

imobiliar, conform art. 4 lit. i) din contract.

Prin adresele nr. 124 din 22 iunie 2005, nr. 75 din 28

martie 2006 și din data de 23 octombrie 2006, a convocat pârâta la sediul

reclamantei pentru a negocia valoarea reziduală a imobilului în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004

a Tribunalului Satu Mare pronunțată în dosarul nr. 4329/2003, reclamanta a fost

obligată la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în

cauză după achitarea de către pârâtă a calculului ratei inflației.

Prin decizia civilă nr. 63/C/A din 03 mai 2005 a

Curții de Apel Oradea pronunțată în dosarul nr. 5676/C/2004, s-a admis în parte

apelul declarat de reclamantă în sensul că aceasta a fost obligată la

respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului și nicidecum la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare în temeiul acelei sume.

Instanța de apel a reținut că: „Contractul părților

însă nu cuprinde valoarea totală a contractului și valoarea reziduală la care

are loc, la expirarea contractului de leasing, transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului, părțile folosind în contract o singură noțiune,

respectiv „redevență”, sub formă de redevență totală și redevență lunară, care

trebuie achitată lunar în condițiile și termenele stabilite de către locator,

neexistând în contract vreo mențiune privind valoarea totală a contractului

(cuprinzând valoarea totală a ratelor de leasing achitate lunar, la care se

adaugă valoarea reziduală), ori valoarea la care, la expirarea contractului, se

va face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator. În

lipsa acestor valori stabilite clar între părțile contractante, transferul

dreptului de proprietate nu poate opera, lipsind un element important al

vânzării-cumpărării, prețul, care reprezintă un acord de voință al părților și

care nu poate fi suplinit de instanță în lipsa elementelor necesare

determinării lui”.

Pârâta a chemat din nou în judecată pe reclamantă

pentru a se constata dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză, ca

urmare a expirării contractului de leasing imobiliar și a achitării sumei de

348.584.743 lei Rol, reprezentând regularizare redevență conform sentinței

civile nr. 1493/2004 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. 4239/2003.

Reclamanta a depus o cerere reconvențională prin care

a solicitat predarea bunului imobil pentru că pârâta nu înțelege să achite

valoarea reziduală.

Instanța de fond a admis cererea pârâtei și a

constatat că aceasta a dobândit drept de proprietate asupra imobilului mai

susmenționat și s-a respins cererea reconvențională. Împotriva sentinței civile

nr. 1568 din 29 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2205/2006 al Tribunalului

Satu Mare s-a declarat apel de către reclamantă, iar prin decizia nr. 107/C/2006-A

din 26 septembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2749/35/C/2006 al Curții de

Apel Oradea, s-a admis ca fondat apelul însă s-a modificat doar în parte

sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii principale, menținând restul

dispozițiilor atacate. Cererea reconvențională s-a respins pe motiv că ar fi

prematură.

Reclamanta a mai arătat că în cauze similare,

calculul valorii reziduale s-a stabilit astfel: din valoarea de piață actuală a

imobilului stabilită în baza unui raport de expertiză tehnică au fost deduse

redevențele totale calculate lună de lună cu coeficientul de inflație.

Pe acest considerent solicită a fi luat în calcul

Raportul de expertiză efectuat de către expertul T., în dosar nr. 4239/2003 al

Tribunalului Satu Mare și completarea acestuia în dosar nr. 5676/2004 al Curții

de Apel Oradea, a cărui atașare o solicită.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 82-84 și

art. 112 C. proc. civ., O.U.G. nr. 51/1997, art. 969, art. 1365 și urm. C. civ.,

iar în probațiune, toate actele depuse în probatoriu în dosarul nr. 4239/2003

al Tribunalului Satu Mare, dosarul nr. 2205/2006 al Tribunalului Satu Mare,

expertiză, dacă se va impune.

Prin întâmpinare, pârâta SC V.C. SRL Satu Mare, în

principal, a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar în subsidiar, a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Privind excepția invocată, pârâta a arătat că într-un

litigiu precedent, ce a format obiectul dosarului nr. 4239/2003 al Tribunalului

Satu Mare, pârâta SC S. SA Satu Mare a formulat cerere reconvențională la

acțiunea introductivă de instanță a reclamantei SC V.C. SRL, solicitând

obligarea reclamantei la plata „valorii reziduale” a obiectului (material) al

Contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998.

Prin sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004

pronunțată de Tribunalul Satu Mare, astfel cum a fost modificată în parte și a

rămas definitivă prin decizia nr. 63/C/2005-A, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea în dosarul nr. 5676/C/2004) și a devenit irevocabilă prin decizia nr. 5926/2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2995/2005, SC S.

SA a fost obligată la respectarea dreptului SC V.C. SRL constând în

posibilitatea cumpărării spațiului locativ cu destinație comercială „Magazin de

desfacere nr. 10”, după achitarea sumei de 348.584.743 lei (Rol) și a TVA

aferente.

Așa fiind, pretențiile pârâtei-reclamante

reconvenționale, SC S. SA, privind obligarea reclamantei-pârâte reconvenționale

SC V.C. SRL la plata „valorii reziduale” a contractului de leasing imobiliar au

fost respinse definitiv și irevocabil.

Acțiunea de față, cu identitate de părți, obiect și

cauză cu cererea reconvențională formulată în cadrul dosarului nr. 4239/2003 al

Tribunalului Satu Mare, reiterează aceeași pretenție a reclamantei, și anume, obligarea

pârâtei la plata „valorii reziduale” a contractului de leasing imobiliar.

Prin sentința civilă nr. 233/LC din 27 mai 2008

pronunțată în dosar nr. 4509/83/2007, Tribunalul Satu Mare a respins excepția

necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta SC V.C. SRL Satu Mare,

a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Satu Mare în contradictoriu cu pârâta

SC V.C. SRL și în consecință a stabilit valoarea reziduală privind imobilul ce

constituie în natură Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu Mare, jud. Satu

Mare, care a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29

iunie 1998 desfășurat între părți, la valoarea de 2.190.313.211 lei Rol. A

obligat pârâta să plătească reclamantei valoarea reziduală de 2.190.313.211 lei

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, în

caz contrar, a obligat pârâta la predarea bunului imobil mai sus arătat,

reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V.C.

SRL, solicitând admiterea apelului și, în principal, desființarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei primei instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea în

tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță

formulată de SC S. SA SATU MARE.

Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 108/C/2008 a

respins excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, a admis, ca

fiind fondat, apelul pârâtei și a desființat în parte sentința, trimițând cauza

pentru o nouă judecare la Tribunalul Satu Mare; au fost menținute dispozițiile

hotărârii primei instanțe cu privire la soluționarea excepțiilor necompetenței

materiale a instanței și autorității lucrului judecat.

În rejudecarea procesului, tribunalul, în baza

considerentelor deciziei instanței de apel, a încuviințat efectuarea unei

expertize tehnice pentru stabilirea valorii reziduale a imobilului ce a format

obiectul material al contractului de leasing imobiliar intervenit între părțile

litigante.

În ședința publică din data de 18 februarie 2010,

astfel cum rezultă din încheierea întocmită cu acel prilej, reprezentantul

societății comerciale pârâte a invocat, pe cale de excepție, prescripția

dreptului material la acțiune al reclamantei.

În considerarea disp. art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. - potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de

procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii – tribunalul s-a preocupat cu prioritate de

rezolvarea excepției ridicate de către reprezentantul judiciar al părți pârâte.

În urma analizării argumentelor prezentate de către

părți, tribunalul a conchis că excepția ridicată este întemeiată pentru

rațiunile care urmează:

un contract de leasing imobiliar, pentru o perioadă de 5 ani, perioadă pentru

care locatorul a acordat utilizatorului dreptul de posesie și de folosință

asupra activului în litigiu, urmând ca la sfârșitul perioadei contractului

utilizatorul să poată opta asupra cumpărării bunului.

reclamanta SC S. SA sub nr. 85 din 09 aprilie 2003, utilizatorul a comunicat

locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea activului.

privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

prescripție este data de 09 aprilie 2003, dată la care utilizatorul i-a

comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea bunului, deoarece de la

acest moment, în condițiile în care părțile nu au stipulat prin contractul

subscris valoarea reziduală, se naște în patrimoniul său dreptul la acțiunea în

stabilirea valorii reziduale a activului și dreptul la acțiunea în plata

acesteia.

Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar dreptul la

acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termenul stabilit de lege.

stabilirea valorii reziduale și în obligarea pârâtei la plata acestei valori –

04 decembrie 2007 – la momentul începerii cursului prescripției – 09 aprilie 2003

– rezultă depășirea termenului general de prescripție de 3 ani de către partea

reclamantă.

condițiile art. 16 pct. b din Decretul nr. 167/1958, așa cum susține partea

reclamantă, fiindcă procesele anterioare au avut un alt obiect decât pricina de

față, dovada cea mai elocventă în acest sens reprezentând-o împrejurarea că

excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă a fost respinsă și,

în această privință, soluția tribunalului a fost menținută.

material la acțiune privește doar primele două capete de cerere – stabilirea

valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acesteia – motiv pentru care,

instanța, în temeiul disp. art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea

capătului de cerere formulat în subsidiar de către partea reclamantă având ca

obiect obligarea pârâtei la predarea bunului imobil ce formează obiectul

material al procesului.

În temeiul acestor considerente, Tribunalul Satu Mare,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 176/LC

din 8 aprilie 2010 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată de pârâta SC V.C. SRL și, în consecință: a respins acțiunea comercială

formulată de reclamanta SC S. SA, împotriva pârâtei SC V.C. SRL, pentru

stabilirea valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acestei valori; a

disjuns cererea formulată în subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtei la

predarea bunului imobil, stabilind termen de judecată la data de 29 aprilie 2010.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel

reclamanta SC S. SA Satu Mare, solicitând admiterea apelului, desființarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că, în mod

eronat instanța a apreciat că termenul de prescripție curge de la data de 09

aprilie 2003, data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa

pentru cumpărarea bunului.

În cazul contractului de leasing, la ajungerea la

termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege trei variante: să

cumpere, să-l restituie sau să continue contractul de leasing. Toate cele trei

variante înseamnă respectarea dreptului de opțiune. În speță, utilizatorul își

exprima voința de a-l cumpăra înțelegând că nu trebuie să achite nici

regularizarea redevenței și nici valoarea reziduală. Se mai poate raporta

curgerea termenului de prescripție de la data la care s-a exprimat neserios voința

de a-l cumpăra.

Prescripția extinctivă a fost întreruptă în mod

continuu și succesiv făcându-se aplicabile prevederile art. 16 din Decretul nr.

167/1958. prescripția a fost întreruptă succesiv până la momentul soluționării

definitive a cauzelor privind soluționarea litigiilor deduse judecății ce au

avut loc între cele două părți. De altfel, SC S. SA a înaintat o adresă la data

de 20 octombrie 2006, ca urmare a adoptării deciziei nr. 63/C din 03 mai 2005 –

A, pronunțată în dosar nr. 5676/C/2004 al Curții de Apel Oradea, rămasă

definitivă prin recurare și ca urmare a deciziei nr. 107/C din 26 septembrie 2006

pronunțată în dosar nr. 2749/C/2006 al Curții de Apel Oradea prin care s-a

solicitat să fie achitată suma de 2.288.438.882 lei cu titlu de redevență, iar,

în caz contrar, să se predea bunul. SC V.C. SRL a răspuns invitației și a

promis ca în câteva zile va achita valoarea reziduală, lucru ce nu s-a

întâmplat.

De la rămânerea definitivă a acestor hotărâri

judecătorești, începe să curgă termenul general de prescripție. Pentru că numai

din acel moment s-a înțeles clar că se impune achitarea de către SC V.C. SRL

atât a regularizării redevenței cât și a valorii reziduale care nu a fost

stabilită prin contractul de leasing imobiliar, însă ea exista.

Prin cererea înregistrată în dosar nr. 4509/83 din 04

decembrie 2007 al Tribunalului Satu Mare, s-a întrerupt din nou prescripția,

cerere în baza căreia SC S. SA a solicitat stabilirea valorii reziduale ca

urmare a expirării contractului de leasing imobiliar și ca urmare a

dispozițiilor susmenționate potrivit cărora a fost obligată apelanta la

respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului.

Dreptul la acțiune practic a fost întrerupt până în

momentul adoptării soluției privind interpretarea clară a existenței unei

valori reziduale. Consideră că, în speță, culpa exclusivă este a

utilizatorului, care dorește un bun imobil fără să achite vreun preț.

Examinând sentința atacată, Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 75/2010 –A/C

din 7 septembrie 2010 a admis ca fondat apelul declarat de apelanta SC S. SA

SATU MARE, a desființat sentința atacată și a trimis cauza la Tribunalul Satu Mare, pentru o nouă judecare.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut

următoarele:

Litigiile purtate între părți anterior declanșării

prezentului litigiu, demonstrează că, după expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998 încheiat între părți,

utilizatorul SC V. SRL și-a manifestat într-adevăr opțiunea în sensul

cumpărării bunului imobil ce a făcut obiectul contractului de leasing, însă nu

acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru

solicitarea stabilirii și plății valorii reziduale, întrucât la data respectivă

utilizatorul nu își manifestase în mod explicit refuzul de a achita vreo sumă

de bani cu acest titlu.

Litigiile purtate între părți au fost determinate

tocmai de poziția contradictorie a părților contractului de leasing în ceea ce

privește sumele de bani care se impun sau nu a fi plătite de către utilizator

pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate în favoarea acestuia.

În acest sens, prin deciziile nr. 63 din 03 mai 2005

și nr. 107/C din 26 septembrie 2006 ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea,

s-a stabilit în mod irevocabil faptul că SC S. SA trebuie să respecte dreptul

de opțiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea achiziționării de

către acesta a bunului prin cumpărare și, pe de altă parte, faptul că

utilizatorul SC V. SRL trebuie să plătească, pe lângă regularizarea redevenței

și a plăților în funcție de rata inflației (sume care au fost stabilite prin

sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Satu Mare), și

valoarea reziduală. Instanțele au precizat expres că regularizarea redevențelor

și valoarea reziduală sunt noțiuni distincte, care nu se confundă și astfel,

pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă la

un acord privind cuantumul și plata valorii reziduale.

Urmare a acestor hotărâri judecătorești, S.C S. S.A.

a notificat pârâta să se prezinte la sediul său, în vederea stabilirii valorii

reziduale, însă aceasta nu a dat curs solicitării.

În consecință, raportat la prevederile art. 7 alin. (1)

din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, instanța apreciază că

doar de la data pronunțării acestor hotărâri judecătorești a început să curgă

termenul general de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în

stabilirea și plata valorii reziduale.

Or, față de data formulării prezentei acțiuni – 04

decembrie 2007, a rezultat că termenul general de prescripție nu s-a împlinit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în

termen legal pârâta SC V.C. SRL SATU MARE, prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul respingerii apelului și

păstrării în tot a sentinței civile nr. 176/2010, pronunțată de Tribunalul Satu

Mare.

În susținerea recursului, pârâta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin criticile dezvoltate

a susținut următoarele :

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a stabilit, în

ceea ce privește începutul prescripției extinctive, trei momente: după

expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar, iar al doilea și al

treilea moment coincid cu data pronunțării deciziilor nr. 63/2005 și 107/2006

ale Curții de Apel Oradea.

Față de primul moment, arată că acesta nu poate

reprezenta începutul prescripției, întrucât la acel moment utilizatorul nu își

manifestase în mod explicit refuzul de a achita valoarea reziduală.

Cu privire la celelalte două momente, susține că

regula generală privind începutul prescripției este consacrată de art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., respectiv fiind data la

care dreptul subiectiv a fost încălcat, negat sau contestat, sau data la care

dreptul la acțiune trebuie exercitat.

Recurenta arată că relevant în speță este momentul

nașterii dreptului la acțiune în patrimoniul reclamantei, localizat în timp la

data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing

imobiliar, în condițiile în care pârâta comunicase opțiunea sa constând în posibilitatea

cumpărării bunului imobil. De la această dată se poate vorbi de o stare de

conflict în legătură cu stabilirea și plata valorii reziduale. Deci, conchide

că dreptul la acțiune pentru stabilirea valorii reziduale și plata acesteia,

s-a născut la data de 29 iunie 2003.

Dacă ar fi examinat momentul începutului curgerii

termenului de prescripție, al negării, încălcării sau contestării dreptului

subiectiv, acest moment coincide cu data de 26 octombrie 2004, ce constituie

data pronunțării sentinței civile nr. 1493 care reprezintă titlul executoriu de

care se prevalează pârâta, ce obligă reclamanta la executarea obligației

asumată prin contractul de leasing imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil

după achitarea sumei de 348.584.743 lei.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că decizia pronunțată de instanța de

apel este contradictorie în sensul că se creează confuzie cu privire la

momentul termenului de la care începe să curgă termenul general de prescripție

pentru acțiunea în stabilirea și plata valorii reziduale.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de

legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că

recursul pârâtei este nefondat, pentru argumentele care vor fi prezentate în

continuare:

Recurenta a invocat critici vizând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv care poate fi

invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Argumentele aduse în sprijinul

acestei critici pun în discuție dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 și art. 1886 C. civ., referitoare la momentul de început al curgerii

termenului de prescripție extinctivă incident în speță.

Înalta Curte, examinând nelegalitatea constând în

aplicarea greșită a legii, constată următoarele :

Între părți s-a încheiat între reclamantă, în

calitate de locator/finanțator și pârâtă, în calitate de utilizator, contractul

de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998, în temeiul căruia locatorul

s-a obligat să transmită dreptul de folosință și posesie asupra imobilului ce

constituie Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu Mare, județul Satu

Mare, pe termen de 5 ani, cu mențiunea că la expirarea contractului de leasing

imobiliar, va respecta dreptul de opțiune al utilizatorului care constă în

posibilitatea achiziționării bunului prin cumpărare, conform art. 3 lit. c) din

contract. Utilizatorul, la rândul său s-a obligat să predea locatorului în stare

de folosință bunul, la expirarea sau rezilierea contractului de leasing

imobiliar, conform art. 4 lit. i) din contract.

În consecință, raporturile juridice deduse judecății

își au izvorul în contractul de leasing nr. 1082/1998, ale cărui clauze nu au fost

determinate de părți conform dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1997, care

reglementează atât înțelesul și semnificațiile unor expresii cât și obligația

părților de a cuprinde în contract anumite clauze. Printre aceste clauze pe

care părțile aveau obligația să le determine astfel încât înscrisul, contractul

de leasing să constituie probă, se înscrie și clauza referitoare la valoarea

reziduală. Articolul 2 din O.U.G. nr. 51/1997 distinge între valoarea totală și

valoarea reziduală așa încât, trebuie reținut că ,,valoarea reziduală

reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor

ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume

datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate

asupra bunului către utilizator și este stabilită de părțile contractante”. Din

conținutul contractului, rezultă că această valoare așa cum a fost definită de

ordonanță nu a fost stabilită de părți, astfel că, neînțelegerile dintre

recurentă și intimată își au izvorul în această omisiune. Valoarea totală,

potrivit aceleiași reglementări reprezintă ,,valoarea totală a ratelor de

leasing la care se adaugă valoarea reziduală”.

Pe de altă parte, în cazul contractului de leasing,

la ajungerea la termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege între

cumpărarea bunului, restituirea acestuia sau continuarea contractului de

leasing, noțiuni care se subscriu noțiunii de respectare a dreptului de

opțiune.

Concluzionăm deci, că în considerarea dispozițiilor

legale incidente, respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului,

presupunea, ca părțile să fi stabilit de comun acord valoarea reziduală care

trebuia achitată și numai după aceea să se procedeze la încheierea

contractului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului material

la acțiune, iar această dată este cea la care dreptul subiectiv este încălcat,

negat ori contestat.

Din acest punct de vedere, recurenta susține că acest

moment este reprezentat de data pronunțării sentinței civile nr. 1493/LC din 26

octombrie 2004, ce constituie titlul executoriu de care se prevalează, ce

obligă reclamanta să-și execute obligația asumată prin contractul de leasing

imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil.

Având în vedere precizările mai sus arătate, Înalta

Curte constată că raportat la considerentele potrivit cărora respectarea

dreptului de opțiune presupune stabilirea valorii reziduale și numai după să

poate proceda la încheierea contractului, nu se poate vorbi de nașterea

dreptului la acțiune înainte de stabilirea valorii reziduale și achitarea

acesteia. Aceste argumente sunt susținute și de soluția pronunțată prin decizia

nr. 63/C din 3 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost

schimbată în parte soluția sentinței de care se prevalează pârâta, în sensul

obligării reclamantei la respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului, ce

constă în posibilitatea achiziționării de către acesta a bunului prin

cumpărare.

Din acest punct de vedere, momentul la care dreptul

subiectiv este încălcat, titularul dreptului respectiv putând cere restabilirea

dreptului său, este reprezentat de pronunțarea deciziei nr. 63 din 3 mai 2005

de către Curtea de Apel Oradea. În speța de față, dreptul subiectiv este

reprezentat de dreptul de opțiune al utilizatorului, în speță SC V.C. SRL,

titularul acestuia solicitând restabilirea acestuia prin acțiunea ce a format

obiectul dosarului nr. 4239/83/2003 al Tribunalului Satu Mare.

De asemenea, în virtutea aceluiași raționament,

Curtea de Apel a reținut că prin decizia nr. 107/C din 26 septembrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost respinsă acțiunea principală

formulată de SC V.C. SRL, care a sesizat instanța cu o acțiune în constatarea

dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, însă esențial este

că pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă

la un acord cu privire la cuantumul și plata valorii reziduale.

În ipoteza adusă în discuție de către recurentă, prin

care se invocă că momentul nașterii dreptului la acțiune este localizat în timp

la data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing

imobiliar încheiat între părți, Înalta Curte constată că această critică este

nefondată.

Astfel, momentul începerii curgerii termenului de

prescripție prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi

raportat la data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa

pentru cumpărarea bunului, deoarece la acest moment, părțile nu puteau proceda

la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, în lipsa stabilirii de comun

acord a valorii reziduale.

Deși prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr.

4239/2003 al Tribunalului Satu Mare, pârâta SC S. SA SATU MARE a formulat

cerere reconvențională la acțiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea

reclamantei la plata valorii reziduale, prin hotărârile pronunțate au fost

respinse pretențiile reclamantei SC V.C. SRL privind obligarea pârâtei la plata

valorii reziduale. Prin considerentele hotărârilor s-a reținut că dreptul la

regularizarea sumei rezultând din redevențe nu este identic cu valoarea

reziduală.

Pârâta este în eroare asupra condițiilor în care

poate dobândi imobilul, confundând regularizarea redevenței cu valoarea

reziduală.

În ceea ce privește verificarea autorității de lucru

judecat, instanța de fond a observat că în cauza anterioară neexaminarea

valorii reziduale rezultă din considerentele hotărârii, iar regularizarea

redevenței nu poate fi apreciată drept valoare reziduală. Tocmai argumentele

prezentate în sprijinul respingerii excepției autorității de lucru judecat,

conduc către ipoteza analizată anterior, dezlegarea Curții fiind în sensul că

începutul curgerii termenului de prescripție este localizat în timp ulterior

notificării pârâtei în vederea stabilirii valorii reziduale.

De asemenea, recurenta a invocat critici în raport de

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a

susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că nu a

fost precizat în mod concret momentului de început al curgerii termenului

general de prescripție.

Din acest punct de vedere, se constată că decizia din

apel cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivarea răspunde în fapt și

în drept criticilor formulate în fața instanței de apel.

În concret, deși instanța de apel nu precizează o

dată calendaristică, care reprezintă momentul de început al curgerii termenului

de prescripție, dezlegarea dată excepției prescripției extinctive este corectă,

în sensul plasării acestui moment ulterior pronunțării decizii nr. 63/2005 și

107/C/2006 ale Curții de Apel Oradea.

De altfel, precizarea unei date fixe, astfel cum

susține recurenta, nici nu era necesară, întrucât dreptul la acțiune privind

stabilirea și plata valorii reziduale s-a născut ulterior pronunțării acestor

hotărâri, care au dezlegat condițiile de dobândire a imobilului, în sensul că

transferul dreptului de proprietate, poate avea loc numai după achitarea

valorii reziduale rămasă, ce reprezintă diferența de preț.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei SC V.C.

SRL, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei, în

declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează să admită cererea

intimatei, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată,

astfel cum au fost solicitate și dovedite de partea adversă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.C.

SRL SATU MARE împotriva deciziei nr. 75 din 7 septembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta SC V.C. SRL SATU MARE la plata sumei

de 7081

lei,

cheltuieli de judecată

în favoarea intimatei SC S. S.A. SATU MARE.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.