ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2011

Părțile litigante au încheiat la data de 29 iunie 1998 un contract de leasing imobiliar, pentru o perioadă de 5 ani, perioadă pentru care locatorul a acordat utilizatorului dreptul de posesie și de folosință asupra activului în litigiu, urmând ca la sfârșitul perioadei contractului utilizatorul să poată opta asupra cumpărării bunului.

Prin adresa pârâtei SC V.C. SRL, înregistrată la reclamanta SC S. SA sub nr. 85 din 09 aprilie 2003, utilizatorul a comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea activului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Momentul începerii cursului termenului de prescripție este data de 09 aprilie 2003, dată la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea bunului, deoarece de la acest moment, în condițiile în care părțile nu au stipulat prin contractul subscris valoarea reziduală, se naște în patrimoniul său dreptul la acțiunea în stabilirea valorii reziduale a activului și dreptul la acțiunea în plata acesteia.

Conform art. 3 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Raportând momentul introducerii acțiunii în stabilirea valorii reziduale și în obligarea pârâtei la plata acestei valori – 04 decembrie 2007 – la momentul începerii cursului prescripției – 09 aprilie 2003 – rezultă depășirea termenului general de prescripție de 3 ani de către partea reclamantă.

Termenul de prescripție nu a fost întrerupt în condițiile art. 16 pct. b din Decretul nr. 167/1958, așa cum susține partea reclamantă, fiindcă procesele anterioare au avut un alt obiect decât pricina de față, dovada cea mai elocventă în acest sens reprezentând-o împrejurarea că excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă a fost respinsă și, în această privință, soluția tribunalului a fost menținută.

În mod evident, excepția prescripției dreptului material la acțiune privește doar primele două capete de cerere – stabilirea valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acesteia – motiv pentru care, instanța, în temeiul disp. art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea capătului de cerere formulat în subsidiar de către partea reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei la predarea bunului imobil ce formează obiectul material al procesului. În temeiul acestor considerente, Tribunalul Satu Mare, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 176/LC din 8 aprilie 2010 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC V.C. SRL și, în consecință: a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC S. SA, împotriva pârâtei SC V.C. SRL, pentru stabilirea valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acestei valori; a disjuns cererea formulată în subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtei la predarea bunului imobil, stabilind termen de judecată la data de 29 aprilie 2010. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta SC S. SA Satu Mare, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de apel se arată că, în mod eronat instanța a apreciat că termenul de prescripție curge de la data de 09 aprilie 2003, data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea bunului. În cazul contractului de leasing, la ajungerea la termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege trei variante: să cumpere, să-l restituie sau să continue contractul de leasing. Toate cele trei variante înseamnă respectarea dreptului de opțiune. În speță, utilizatorul își exprima voința de a-l cumpăra înțelegând că nu trebuie să achite nici regularizarea redevenței și nici valoarea reziduală. Se mai poate raporta curgerea termenului de prescripție de la data la care s-a exprimat neserios voința de a-l cumpăra. Prescripția extinctivă a fost întreruptă în mod continuu și succesiv făcându-se aplicabile prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. prescripția a fost întreruptă succesiv până la momentul soluționării definitive a cauzelor privind soluționarea litigiilor deduse judecății ce au avut loc între cele două părți. De altfel, SC S. SA a înaintat o adresă la data de 20 octombrie 2006, ca urmare a adoptării deciziei nr. 63/C din 03 mai 2005 – A, pronunțată în dosar nr. 5676/C/2004 al Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin recurare și ca urmare a deciziei nr. 107/C din 26 septembrie 2006 pronunțată în dosar nr. 2749/C/2006 al Curții de Apel Oradea prin care s-a solicitat să fie achitată suma de 2.288.438.882 lei cu titlu de redevență, iar, în caz contrar, să se predea bunul. SC V.C. SRL a răspuns invitației și a promis ca în câteva zile va achita valoarea reziduală, lucru ce nu s-a întâmplat. De la rămânerea definitivă a acestor hotărâri judecătorești, începe să curgă termenul general de prescripție. Pentru că numai din acel moment s-a înțeles clar că se impune achitarea de către SC V.C. SRL atât a regularizării redevenței cât și a valorii reziduale care nu a fost stabilită prin contractul de leasing imobiliar, însă ea exista. Prin cererea înregistrată în dosar nr. 4509/83 din 04 decembrie 2007 al Tribunalului Satu Mare, s-a întrerupt din nou prescripția, cerere în baza căreia SC S. SA a solicitat stabilirea valorii reziduale ca urmare a expirării contractului de leasing imobiliar și ca urmare a dispozițiilor susmenționate potrivit cărora a fost obligată apelanta la respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului. Dreptul la acțiune practic a fost întrerupt până în momentul adoptării soluției privind interpretarea clară a existenței unei valori reziduale. Consideră că, în speță, culpa exclusivă este a utilizatorului, care dorește un bun imobil fără să achite vreun preț. Examinând sentința atacată, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 75/2010 –A/C din 7 septembrie 2010 a admis ca fondat apelul declarat de apelanta SC S. SA SATU MARE, a desființat sentința atacată și a trimis cauza la Tribunalul Satu Mare, pentru o nouă judecare. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut următoarele: Litigiile purtate între părți anterior declanșării prezentului litigiu, demonstrează că, după expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998 încheiat între părți, utilizatorul SC V. SRL și-a manifestat într-adevăr opțiunea în sensul cumpărării bunului imobil ce a făcut obiectul contractului de leasing, însă nu acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru solicitarea stabilirii și plății valorii reziduale, întrucât la data respectivă utilizatorul nu își manifestase în mod explicit refuzul de a achita vreo sumă de bani cu acest titlu. Litigiile purtate între părți au fost determinate tocmai de poziția contradictorie a părților contractului de leasing în ceea ce privește sumele de bani care se impun sau nu a fi plătite de către utilizator pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate în favoarea acestuia. În acest sens, prin deciziile nr. 63 din 03 mai 2005 și nr. 107/C din 26 septembrie 2006 ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că SC S. SA trebuie să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea achiziționării de către acesta a bunului prin cumpărare și, pe de altă parte, faptul că utilizatorul SC V. SRL trebuie să plătească, pe lângă regularizarea redevenței și a plăților în funcție de rata inflației (sume care au fost stabilite prin sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Satu Mare), și valoarea reziduală. Instanțele au precizat expres că regularizarea redevențelor și valoarea reziduală sunt noțiuni distincte, care nu se confundă și astfel, pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă la un acord privind cuantumul și plata valorii reziduale. Urmare a acestor hotărâri judecătorești, S.C S. S.A. a notificat pârâta să se prezinte la sediul său, în vederea stabilirii valorii reziduale, însă aceasta nu a dat curs solicitării. În consecință, raportat la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, instanța apreciază că doar de la data pronunțării acestor hotărâri judecătorești a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în stabilirea și plata valorii reziduale. Or, față de data formulării prezentei acțiuni – 04 decembrie 2007, a rezultat că termenul general de prescripție nu s-a împlinit. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâta SC V.C. SRL SATU MARE, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul respingerii apelului și păstrării în tot a sentinței civile nr. 176/2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare. În susținerea recursului, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin criticile dezvoltate a susținut următoarele : În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a stabilit, în ceea ce privește începutul prescripției extinctive, trei momente: după expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar, iar al doilea și al treilea moment coincid cu data pronunțării deciziilor nr. 63/2005 și 107/2006 ale Curții de Apel Oradea. Față de primul moment, arată că acesta nu poate reprezenta începutul prescripției, întrucât la acel moment utilizatorul nu își manifestase în mod explicit refuzul de a achita valoarea reziduală. Cu privire la celelalte două momente, susține că regula generală privind începutul prescripției este consacrată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., respectiv fiind data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, negat sau contestat, sau data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat. Recurenta arată că relevant în speță este momentul nașterii dreptului la acțiune în patrimoniul reclamantei, localizat în timp la data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing imobiliar, în condițiile în care pârâta comunicase opțiunea sa constând în posibilitatea cumpărării bunului imobil. De la această dată se poate vorbi de o stare de conflict în legătură cu stabilirea și plata valorii reziduale. Deci, conchide că dreptul la acțiune pentru stabilirea valorii reziduale și plata acesteia, s-a născut la data de 29 iunie 2003. Dacă ar fi examinat momentul începutului curgerii termenului de prescripție, al negării, încălcării sau contestării dreptului subiectiv, acest moment coincide cu data de 26 octombrie 2004, ce constituie data pronunțării sentinței civile nr. 1493 care reprezintă titlul executoriu de care se prevalează pârâta, ce obligă reclamanta la executarea obligației asumată prin contractul de leasing imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil după achitarea sumei de 348.584.743 lei. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că decizia pronunțată de instanța de apel este contradictorie în sensul că se creează confuzie cu privire la momentul termenului de la care începe să curgă termenul general de prescripție pentru acțiunea în stabilirea și plata valorii reziduale. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul pârâtei este nefondat, pentru argumentele care vor fi prezentate în continuare: Recurenta a invocat critici vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Argumentele aduse în sprijinul acestei critici pun în discuție dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă incident în speță. Înalta Curte, examinând nelegalitatea constând în aplicarea greșită a legii, constată următoarele : Între părți s-a încheiat între reclamantă, în calitate de locator/finanțator și pârâtă, în calitate de utilizator, contractul de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998, în temeiul căruia locatorul s-a obligat să transmită dreptul de folosință și posesie asupra imobilului ce constituie Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu Mare, județul Satu Mare, pe termen de 5 ani, cu mențiunea că la expirarea contractului de leasing imobiliar, va respecta dreptul de opțiune al utilizatorului care constă în posibilitatea achiziționării bunului prin cumpărare, conform art. 3 lit. c) din contract. Utilizatorul, la rândul său s-a obligat să predea locatorului în stare de folosință bunul, la expirarea sau rezilierea contractului de leasing imobiliar, conform art. 4 lit. i) din contract. În consecință, raporturile juridice deduse judecății își au izvorul în contractul de leasing nr. 1082/1998, ale cărui clauze nu au fost determinate de părți conform dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1997, care reglementează atât înțelesul și semnificațiile unor expresii cât și obligația părților de a cuprinde în contract anumite clauze. Printre aceste clauze pe care părțile aveau obligația să le determine astfel încât înscrisul, contractul de leasing să constituie probă, se înscrie și clauza referitoare la valoarea reziduală. Articolul 2 din O.U.G. nr. 51/1997 distinge între valoarea totală și valoarea reziduală așa încât, trebuie reținut că ,,valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator și este stabilită de părțile contractante”. Din conținutul contractului, rezultă că această valoare așa cum a fost definită de ordonanță nu a fost stabilită de părți, astfel că, neînțelegerile dintre recurentă și intimată își au izvorul în această omisiune. Valoarea totală, potrivit aceleiași reglementări reprezintă ,,valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală”. Pe de altă parte, în cazul contractului de leasing, la ajungerea la termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege între cumpărarea bunului, restituirea acestuia sau continuarea contractului de leasing, noțiuni care se subscriu noțiunii de respectare a dreptului de opțiune. Concluzionăm deci, că în considerarea dispozițiilor legale incidente, respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului, presupunea, ca părțile să fi stabilit de comun acord valoarea reziduală care trebuia achitată și numai după aceea să se procedeze la încheierea contractului. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune, iar această dată este cea la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat. Din acest punct de vedere, recurenta susține că acest moment este reprezentat de data pronunțării sentinței civile nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004, ce constituie titlul executoriu de care se prevalează, ce obligă reclamanta să-și execute obligația asumată prin contractul de leasing imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil. Având în vedere precizările mai sus arătate, Înalta Curte constată că raportat la considerentele potrivit cărora respectarea dreptului de opțiune presupune stabilirea valorii reziduale și numai după să poate proceda la încheierea contractului, nu se poate vorbi de nașterea dreptului la acțiune înainte de stabilirea valorii reziduale și achitarea acesteia. Aceste argumente sunt susținute și de soluția pronunțată prin decizia nr. 63/C din 3 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost schimbată în parte soluția sentinței de care se prevalează pârâta, în sensul obligării reclamantei la respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea achiziționării de către acesta a bunului prin cumpărare. Din acest punct de vedere, momentul la care dreptul subiectiv este încălcat, titularul dreptului respectiv putând cere restabilirea dreptului său, este reprezentat de pronunțarea deciziei nr. 63 din 3 mai 2005 de către Curtea de Apel Oradea. În speța de față, dreptul subiectiv este reprezentat de dreptul de opțiune al utilizatorului, în speță SC V.C. SRL, titularul acestuia solicitând restabilirea acestuia prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 4239/83/2003 al Tribunalului Satu Mare. De asemenea, în virtutea aceluiași raționament, Curtea de Apel a reținut că prin decizia nr. 107/C din 26 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost respinsă acțiunea principală formulată de SC V.C. SRL, care a sesizat instanța cu o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, însă esențial este că pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă la un acord cu privire la cuantumul și plata valorii reziduale. În ipoteza adusă în discuție de către recurentă, prin care se invocă că momentul nașterii dreptului la acțiune este localizat în timp la data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing imobiliar încheiat între părți, Înalta Curte constată că această critică este nefondată. Astfel, momentul începerii curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi raportat la data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea bunului, deoarece la acest moment, părțile nu puteau proceda la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, în lipsa stabilirii de comun acord a valorii reziduale. Deși prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 4239/2003 al Tribunalului Satu Mare, pârâta SC S. SA SATU MARE a formulat cerere reconvențională la acțiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata valorii reziduale, prin hotărârile pronunțate au fost respinse pretențiile reclamantei SC V.C. SRL privind obligarea pârâtei la plata valorii reziduale. Prin considerentele hotărârilor s-a reținut că dreptul la regularizarea sumei rezultând din redevențe nu este identic cu valoarea reziduală. Pârâta este în eroare asupra condițiilor în care poate dobândi imobilul, confundând regularizarea redevenței cu valoarea reziduală. În ceea ce privește verificarea autorității de lucru judecat, instanța de fond a observat că în cauza anterioară neexaminarea valorii reziduale rezultă din considerentele hotărârii, iar regularizarea redevenței nu poate fi apreciată drept valoare reziduală. Tocmai argumentele prezentate în sprijinul respingerii excepției autorității de lucru judecat, conduc către ipoteza analizată anterior, dezlegarea Curții fiind în sensul că începutul curgerii termenului de prescripție este localizat în timp ulterior notificării pârâtei în vederea stabilirii valorii reziduale. De asemenea, recurenta a invocat critici în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că nu a fost precizat în mod concret momentului de început al curgerii termenului general de prescripție. Din acest punct de vedere, se constată că decizia din apel cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivarea răspunde în fapt și în drept criticilor formulate în fața instanței de apel. În concret, deși instanța de apel nu precizează o dată calendaristică, care reprezintă momentul de început al curgerii termenului de prescripție, dezlegarea dată excepției prescripției extinctive este corectă, în sensul plasării acestui moment ulterior pronunțării decizii nr. 63/2005 și 107/C/2006 ale Curții de Apel Oradea. De altfel, precizarea unei date fixe, astfel cum susține recurenta, nici nu era necesară, întrucât dreptul la acțiune privind stabilirea și plata valorii reziduale s-a născut ulterior pronunțării acestor hotărâri, care au dezlegat condițiile de dobândire a imobilului, în sensul că transferul dreptului de proprietate, poate avea loc numai după achitarea valorii reziduale rămasă, ce reprezintă diferența de preț. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei SC V.C. SRL, ca nefondat. Constatând culpa procesuală a recurentei, în declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate și dovedite de partea adversă.