ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată
următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu
Mare, reclamanta SC S. SA Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta SC V.C. SRL
Satu Mare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să
dispună:
A) în principal, stabilirea valorii reziduale privind
imobilul ce constituie în natură Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu
Mare, jud. Satu Mare, cuprins în C.F. colectiv nr. 21326 Satu Mare,
nr.top.4399/3, 4394/8, 4394/12, 4393/4, 4393/7, 4390/26 și 4394/15 cu o
suprafață construită de 155 mp, înregistrat cu încheierea nr. 2004/2004,
raportat la expirarea contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998;
a solicitat să se dispună și obligarea pârâtei la plata valorii reziduale în
favoarea reclamantei, într-un termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătorești.
B) în subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună
predarea bunului imobil ce formează obiectul cauzei, în cazul în care, în
termenul stabilit de către instanță, pârâta nu înțelege să achite prețul pentru
a se putea perfecta contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia să se
efectueze transferul dreptului de proprietate.
În motivare, reclamanta a arătat următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de leasing
imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998, în temeiul căruia locatorul s-a obligat
să transmită dreptul de folosință și posesie asupra imobilului mai sus
identificat, pe termen de 5 ani, cu mențiunea că la expirarea contractului de
leasing imobiliar, va respecta dreptul de opțiune al utilizatorului care consta
în posibilitatea achiziționării bunului prin cumpărare, conform art. 3 lit. c)
din contract. Utilizatorul, la rândul său, s-a obligat să predea locatorului în
stare de folosință bunul, la expirarea sau rezilierea contractului de leasing
imobiliar, conform art. 4 lit. i) din contract.
Prin adresele nr. 124 din 22 iunie 2005, nr. 75 din 28
martie 2006 și din data de 23 octombrie 2006, a convocat pârâta la sediul
reclamantei pentru a negocia valoarea reziduală a imobilului în cauză.
Prin sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004
a Tribunalului Satu Mare pronunțată în dosarul nr. 4329/2003, reclamanta a fost
obligată la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în
cauză după achitarea de către pârâtă a calculului ratei inflației.
Prin decizia civilă nr. 63/C/A din 03 mai 2005 a
Curții de Apel Oradea pronunțată în dosarul nr. 5676/C/2004, s-a admis în parte
apelul declarat de reclamantă în sensul că aceasta a fost obligată la
respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului și nicidecum la perfectarea
contractului de vânzare-cumpărare în temeiul acelei sume.
Instanța de apel a reținut că: „Contractul părților
însă nu cuprinde valoarea totală a contractului și valoarea reziduală la care
are loc, la expirarea contractului de leasing, transferul dreptului de
proprietate asupra imobilului, părțile folosind în contract o singură noțiune,
respectiv „redevență”, sub formă de redevență totală și redevență lunară, care
trebuie achitată lunar în condițiile și termenele stabilite de către locator,
neexistând în contract vreo mențiune privind valoarea totală a contractului
(cuprinzând valoarea totală a ratelor de leasing achitate lunar, la care se
adaugă valoarea reziduală), ori valoarea la care, la expirarea contractului, se
va face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator. În
lipsa acestor valori stabilite clar între părțile contractante, transferul
dreptului de proprietate nu poate opera, lipsind un element important al
vânzării-cumpărării, prețul, care reprezintă un acord de voință al părților și
care nu poate fi suplinit de instanță în lipsa elementelor necesare
determinării lui”.
Pârâta a chemat din nou în judecată pe reclamantă
pentru a se constata dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză, ca
urmare a expirării contractului de leasing imobiliar și a achitării sumei de
348.584.743 lei Rol, reprezentând regularizare redevență conform sentinței
civile nr. 1493/2004 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. 4239/2003.
Reclamanta a depus o cerere reconvențională prin care
a solicitat predarea bunului imobil pentru că pârâta nu înțelege să achite
valoarea reziduală.
Instanța de fond a admis cererea pârâtei și a
constatat că aceasta a dobândit drept de proprietate asupra imobilului mai
susmenționat și s-a respins cererea reconvențională. Împotriva sentinței civile
nr. 1568 din 29 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2205/2006 al Tribunalului
Satu Mare s-a declarat apel de către reclamantă, iar prin decizia nr. 107/C/2006-A
din 26 septembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 2749/35/C/2006 al Curții de
Apel Oradea, s-a admis ca fondat apelul însă s-a modificat doar în parte
sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii principale, menținând restul
dispozițiilor atacate. Cererea reconvențională s-a respins pe motiv că ar fi
prematură.
Reclamanta a mai arătat că în cauze similare,
calculul valorii reziduale s-a stabilit astfel: din valoarea de piață actuală a
imobilului stabilită în baza unui raport de expertiză tehnică au fost deduse
redevențele totale calculate lună de lună cu coeficientul de inflație.
Pe acest considerent solicită a fi luat în calcul
Raportul de expertiză efectuat de către expertul T., în dosar nr. 4239/2003 al
Tribunalului Satu Mare și completarea acestuia în dosar nr. 5676/2004 al Curții
de Apel Oradea, a cărui atașare o solicită.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 82-84 și
art. 112 C. proc. civ., O.U.G. nr. 51/1997, art. 969, art. 1365 și urm. C. civ.,
iar în probațiune, toate actele depuse în probatoriu în dosarul nr. 4239/2003
al Tribunalului Satu Mare, dosarul nr. 2205/2006 al Tribunalului Satu Mare,
expertiză, dacă se va impune.
Prin întâmpinare, pârâta SC V.C. SRL Satu Mare, în
principal, a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar în subsidiar, a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Privind excepția invocată, pârâta a arătat că într-un
litigiu precedent, ce a format obiectul dosarului nr. 4239/2003 al Tribunalului
Satu Mare, pârâta SC S. SA Satu Mare a formulat cerere reconvențională la
acțiunea introductivă de instanță a reclamantei SC V.C. SRL, solicitând
obligarea reclamantei la plata „valorii reziduale” a obiectului (material) al
Contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998.
Prin sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004
pronunțată de Tribunalul Satu Mare, astfel cum a fost modificată în parte și a
rămas definitivă prin decizia nr. 63/C/2005-A, pronunțată de Curtea de Apel
Oradea în dosarul nr. 5676/C/2004) și a devenit irevocabilă prin decizia nr. 5926/2005,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2995/2005, SC S.
SA a fost obligată la respectarea dreptului SC V.C. SRL constând în
posibilitatea cumpărării spațiului locativ cu destinație comercială „Magazin de
desfacere nr. 10”, după achitarea sumei de 348.584.743 lei (Rol) și a TVA
aferente.
Așa fiind, pretențiile pârâtei-reclamante
reconvenționale, SC S. SA, privind obligarea reclamantei-pârâte reconvenționale
SC V.C. SRL la plata „valorii reziduale” a contractului de leasing imobiliar au
fost respinse definitiv și irevocabil.
Acțiunea de față, cu identitate de părți, obiect și
cauză cu cererea reconvențională formulată în cadrul dosarului nr. 4239/2003 al
Tribunalului Satu Mare, reiterează aceeași pretenție a reclamantei, și anume, obligarea
pârâtei la plata „valorii reziduale” a contractului de leasing imobiliar.
Prin sentința civilă nr. 233/LC din 27 mai 2008
pronunțată în dosar nr. 4509/83/2007, Tribunalul Satu Mare a respins excepția
necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta SC V.C. SRL Satu Mare,
a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a admis
acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Satu Mare în contradictoriu cu pârâta
SC V.C. SRL și în consecință a stabilit valoarea reziduală privind imobilul ce
constituie în natură Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu Mare, jud. Satu
Mare, care a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29
iunie 1998 desfășurat între părți, la valoarea de 2.190.313.211 lei Rol. A
obligat pârâta să plătească reclamantei valoarea reziduală de 2.190.313.211 lei
în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, în
caz contrar, a obligat pârâta la predarea bunului imobil mai sus arătat,
reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC V.C.
SRL, solicitând admiterea apelului și, în principal, desființarea hotărârii
atacate și trimiterea cauzei primei instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea în
tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță
formulată de SC S. SA SATU MARE.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 108/C/2008 a
respins excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, a admis, ca
fiind fondat, apelul pârâtei și a desființat în parte sentința, trimițând cauza
pentru o nouă judecare la Tribunalul Satu Mare; au fost menținute dispozițiile
hotărârii primei instanțe cu privire la soluționarea excepțiilor necompetenței
materiale a instanței și autorității lucrului judecat.
În rejudecarea procesului, tribunalul, în baza
considerentelor deciziei instanței de apel, a încuviințat efectuarea unei
expertize tehnice pentru stabilirea valorii reziduale a imobilului ce a format
obiectul material al contractului de leasing imobiliar intervenit între părțile
litigante.
În ședința publică din data de 18 februarie 2010,
astfel cum rezultă din încheierea întocmită cu acel prilej, reprezentantul
societății comerciale pârâte a invocat, pe cale de excepție, prescripția
dreptului material la acțiune al reclamantei.
În considerarea disp. art. 137 alin. (1) C. proc.
civ. - potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de
procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii – tribunalul s-a preocupat cu prioritate de
rezolvarea excepției ridicate de către reprezentantul judiciar al părți pârâte.
În urma analizării argumentelor prezentate de către
părți, tribunalul a conchis că excepția ridicată este întemeiată pentru
rațiunile care urmează:
Părțile litigante au încheiat la data de 29 iunie 1998
un contract de leasing imobiliar, pentru o perioadă de 5 ani, perioadă pentru
care locatorul a acordat utilizatorului dreptul de posesie și de folosință
asupra activului în litigiu, urmând ca la sfârșitul perioadei contractului
utilizatorul să poată opta asupra cumpărării bunului.
Prin adresa pârâtei SC V.C. SRL, înregistrată la
reclamanta SC S. SA sub nr. 85 din 09 aprilie 2003, utilizatorul a comunicat
locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea activului.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când
se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Momentul începerii cursului termenului de
prescripție este data de 09 aprilie 2003, dată la care utilizatorul i-a
comunicat locatorului opțiunea sa pentru cumpărarea bunului, deoarece de la
acest moment, în condițiile în care părțile nu au stipulat prin contractul
subscris valoarea reziduală, se naște în patrimoniul său dreptul la acțiunea în
stabilirea valorii reziduale a activului și dreptul la acțiunea în plata
acesteia.
Conform art. 3 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar dreptul la
acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Raportând momentul introducerii acțiunii în
stabilirea valorii reziduale și în obligarea pârâtei la plata acestei valori –
04 decembrie 2007 – la momentul începerii cursului prescripției – 09 aprilie 2003
– rezultă depășirea termenului general de prescripție de 3 ani de către partea
reclamantă.
Termenul de prescripție nu a fost întrerupt în
condițiile art. 16 pct. b din Decretul nr. 167/1958, așa cum susține partea
reclamantă, fiindcă procesele anterioare au avut un alt obiect decât pricina de
față, dovada cea mai elocventă în acest sens reprezentând-o împrejurarea că
excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâtă a fost respinsă și,
în această privință, soluția tribunalului a fost menținută.
În mod evident, excepția prescripției dreptului
material la acțiune privește doar primele două capete de cerere – stabilirea
valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acesteia – motiv pentru care,
instanța, în temeiul disp. art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea
capătului de cerere formulat în subsidiar de către partea reclamantă având ca
obiect obligarea pârâtei la predarea bunului imobil ce formează obiectul
material al procesului.
În temeiul acestor considerente, Tribunalul Satu Mare,
secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 176/LC
din 8 aprilie 2010 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune
invocată de pârâta SC V.C. SRL și, în consecință: a respins acțiunea comercială
formulată de reclamanta SC S. SA, împotriva pârâtei SC V.C. SRL, pentru
stabilirea valorii reziduale și obligarea pârâtei la plata acestei valori; a
disjuns cererea formulată în subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtei la
predarea bunului imobil, stabilind termen de judecată la data de 29 aprilie 2010.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel
reclamanta SC S. SA Satu Mare, solicitând admiterea apelului, desființarea
hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În dezvoltarea motivelor de apel se arată că, în mod
eronat instanța a apreciat că termenul de prescripție curge de la data de 09
aprilie 2003, data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa
pentru cumpărarea bunului.
În cazul contractului de leasing, la ajungerea la
termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege trei variante: să
cumpere, să-l restituie sau să continue contractul de leasing. Toate cele trei
variante înseamnă respectarea dreptului de opțiune. În speță, utilizatorul își
exprima voința de a-l cumpăra înțelegând că nu trebuie să achite nici
regularizarea redevenței și nici valoarea reziduală. Se mai poate raporta
curgerea termenului de prescripție de la data la care s-a exprimat neserios voința
de a-l cumpăra.
Prescripția extinctivă a fost întreruptă în mod
continuu și succesiv făcându-se aplicabile prevederile art. 16 din Decretul nr.
167/1958. prescripția a fost întreruptă succesiv până la momentul soluționării
definitive a cauzelor privind soluționarea litigiilor deduse judecății ce au
avut loc între cele două părți. De altfel, SC S. SA a înaintat o adresă la data
de 20 octombrie 2006, ca urmare a adoptării deciziei nr. 63/C din 03 mai 2005 –
A, pronunțată în dosar nr. 5676/C/2004 al Curții de Apel Oradea, rămasă
definitivă prin recurare și ca urmare a deciziei nr. 107/C din 26 septembrie 2006
pronunțată în dosar nr. 2749/C/2006 al Curții de Apel Oradea prin care s-a
solicitat să fie achitată suma de 2.288.438.882 lei cu titlu de redevență, iar,
în caz contrar, să se predea bunul. SC V.C. SRL a răspuns invitației și a
promis ca în câteva zile va achita valoarea reziduală, lucru ce nu s-a
întâmplat.
De la rămânerea definitivă a acestor hotărâri
judecătorești, începe să curgă termenul general de prescripție. Pentru că numai
din acel moment s-a înțeles clar că se impune achitarea de către SC V.C. SRL
atât a regularizării redevenței cât și a valorii reziduale care nu a fost
stabilită prin contractul de leasing imobiliar, însă ea exista.
Prin cererea înregistrată în dosar nr. 4509/83 din 04
decembrie 2007 al Tribunalului Satu Mare, s-a întrerupt din nou prescripția,
cerere în baza căreia SC S. SA a solicitat stabilirea valorii reziduale ca
urmare a expirării contractului de leasing imobiliar și ca urmare a
dispozițiilor susmenționate potrivit cărora a fost obligată apelanta la
respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului.
Dreptul la acțiune practic a fost întrerupt până în
momentul adoptării soluției privind interpretarea clară a existenței unei
valori reziduale. Consideră că, în speță, culpa exclusivă este a
utilizatorului, care dorește un bun imobil fără să achite vreun preț.
Examinând sentința atacată, Curtea de Apel Oradea, secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 75/2010 –A/C
din 7 septembrie 2010 a admis ca fondat apelul declarat de apelanta SC S. SA
SATU MARE, a desființat sentința atacată și a trimis cauza la Tribunalul Satu Mare, pentru o nouă judecare.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut
următoarele:
Litigiile purtate între părți anterior declanșării
prezentului litigiu, demonstrează că, după expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998 încheiat între părți,
utilizatorul SC V. SRL și-a manifestat într-adevăr opțiunea în sensul
cumpărării bunului imobil ce a făcut obiectul contractului de leasing, însă nu
acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru
solicitarea stabilirii și plății valorii reziduale, întrucât la data respectivă
utilizatorul nu își manifestase în mod explicit refuzul de a achita vreo sumă
de bani cu acest titlu.
Litigiile purtate între părți au fost determinate
tocmai de poziția contradictorie a părților contractului de leasing în ceea ce
privește sumele de bani care se impun sau nu a fi plătite de către utilizator
pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate în favoarea acestuia.
În acest sens, prin deciziile nr. 63 din 03 mai 2005
și nr. 107/C din 26 septembrie 2006 ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea,
s-a stabilit în mod irevocabil faptul că SC S. SA trebuie să respecte dreptul
de opțiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea achiziționării de
către acesta a bunului prin cumpărare și, pe de altă parte, faptul că
utilizatorul SC V. SRL trebuie să plătească, pe lângă regularizarea redevenței
și a plăților în funcție de rata inflației (sume care au fost stabilite prin
sentința civilă nr. 1493/LC din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Satu Mare), și
valoarea reziduală. Instanțele au precizat expres că regularizarea redevențelor
și valoarea reziduală sunt noțiuni distincte, care nu se confundă și astfel,
pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă la
un acord privind cuantumul și plata valorii reziduale.
Urmare a acestor hotărâri judecătorești, S.C S. S.A.
a notificat pârâta să se prezinte la sediul său, în vederea stabilirii valorii
reziduale, însă aceasta nu a dat curs solicitării.
În consecință, raportat la prevederile art. 7 alin. (1)
din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, instanța apreciază că
doar de la data pronunțării acestor hotărâri judecătorești a început să curgă
termenul general de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în
stabilirea și plata valorii reziduale.
Or, față de data formulării prezentei acțiuni – 04
decembrie 2007, a rezultat că termenul general de prescripție nu s-a împlinit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în
termen legal pârâta SC V.C. SRL SATU MARE, prin care a solicitat admiterea
recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul respingerii apelului și
păstrării în tot a sentinței civile nr. 176/2010, pronunțată de Tribunalul Satu
Mare.
În susținerea recursului, pârâta a invocat
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin criticile dezvoltate
a susținut următoarele :
În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a stabilit, în
ceea ce privește începutul prescripției extinctive, trei momente: după
expirarea în anul 2003 a contractului de leasing imobiliar, iar al doilea și al
treilea moment coincid cu data pronunțării deciziilor nr. 63/2005 și 107/2006
ale Curții de Apel Oradea.
Față de primul moment, arată că acesta nu poate
reprezenta începutul prescripției, întrucât la acel moment utilizatorul nu își
manifestase în mod explicit refuzul de a achita valoarea reziduală.
Cu privire la celelalte două momente, susține că
regula generală privind începutul prescripției este consacrată de art. 7 alin.
(1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., respectiv fiind data la
care dreptul subiectiv a fost încălcat, negat sau contestat, sau data la care
dreptul la acțiune trebuie exercitat.
Recurenta arată că relevant în speță este momentul
nașterii dreptului la acțiune în patrimoniul reclamantei, localizat în timp la
data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing
imobiliar, în condițiile în care pârâta comunicase opțiunea sa constând în posibilitatea
cumpărării bunului imobil. De la această dată se poate vorbi de o stare de
conflict în legătură cu stabilirea și plata valorii reziduale. Deci, conchide
că dreptul la acțiune pentru stabilirea valorii reziduale și plata acesteia,
s-a născut la data de 29 iunie 2003.
Dacă ar fi examinat momentul începutului curgerii
termenului de prescripție, al negării, încălcării sau contestării dreptului
subiectiv, acest moment coincide cu data de 26 octombrie 2004, ce constituie
data pronunțării sentinței civile nr. 1493 care reprezintă titlul executoriu de
care se prevalează pârâta, ce obligă reclamanta la executarea obligației
asumată prin contractul de leasing imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil
după achitarea sumei de 348.584.743 lei.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că decizia pronunțată de instanța de
apel este contradictorie în sensul că se creează confuzie cu privire la
momentul termenului de la care începe să curgă termenul general de prescripție
pentru acțiunea în stabilirea și plata valorii reziduale.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de
legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că
recursul pârâtei este nefondat, pentru argumentele care vor fi prezentate în
continuare:
Recurenta a invocat critici vizând motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv care poate fi
invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Argumentele aduse în sprijinul
acestei critici pun în discuție dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958 și art. 1886 C. civ., referitoare la momentul de început al curgerii
termenului de prescripție extinctivă incident în speță.
Înalta Curte, examinând nelegalitatea constând în
aplicarea greșită a legii, constată următoarele :
Între părți s-a încheiat între reclamantă, în
calitate de locator/finanțator și pârâtă, în calitate de utilizator, contractul
de leasing imobiliar nr. 1082 din 29 iunie 1998, în temeiul căruia locatorul
s-a obligat să transmită dreptul de folosință și posesie asupra imobilului ce
constituie Magazinul de desfacere nr. 10, situat în Satu Mare, județul Satu
Mare, pe termen de 5 ani, cu mențiunea că la expirarea contractului de leasing
imobiliar, va respecta dreptul de opțiune al utilizatorului care constă în
posibilitatea achiziționării bunului prin cumpărare, conform art. 3 lit. c) din
contract. Utilizatorul, la rândul său s-a obligat să predea locatorului în stare
de folosință bunul, la expirarea sau rezilierea contractului de leasing
imobiliar, conform art. 4 lit. i) din contract.
În consecință, raporturile juridice deduse judecății
își au izvorul în contractul de leasing nr. 1082/1998, ale cărui clauze nu au fost
determinate de părți conform dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1997, care
reglementează atât înțelesul și semnificațiile unor expresii cât și obligația
părților de a cuprinde în contract anumite clauze. Printre aceste clauze pe
care părțile aveau obligația să le determine astfel încât înscrisul, contractul
de leasing să constituie probă, se înscrie și clauza referitoare la valoarea
reziduală. Articolul 2 din O.U.G. nr. 51/1997 distinge între valoarea totală și
valoarea reziduală așa încât, trebuie reținut că ,,valoarea reziduală
reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor
ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume
datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate
asupra bunului către utilizator și este stabilită de părțile contractante”. Din
conținutul contractului, rezultă că această valoare așa cum a fost definită de
ordonanță nu a fost stabilită de părți, astfel că, neînțelegerile dintre
recurentă și intimată își au izvorul în această omisiune. Valoarea totală,
potrivit aceleiași reglementări reprezintă ,,valoarea totală a ratelor de
leasing la care se adaugă valoarea reziduală”.
Pe de altă parte, în cazul contractului de leasing,
la ajungerea la termen se oferă utilizatorului posibilitatea de a alege între
cumpărarea bunului, restituirea acestuia sau continuarea contractului de
leasing, noțiuni care se subscriu noțiunii de respectare a dreptului de
opțiune.
Concluzionăm deci, că în considerarea dispozițiilor
legale incidente, respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului,
presupunea, ca părțile să fi stabilit de comun acord valoarea reziduală care
trebuia achitată și numai după aceea să se procedeze la încheierea
contractului.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,
prescripția extinctivă începe să curgă de la data nașterii dreptului material
la acțiune, iar această dată este cea la care dreptul subiectiv este încălcat,
negat ori contestat.
Din acest punct de vedere, recurenta susține că acest
moment este reprezentat de data pronunțării sentinței civile nr. 1493/LC din 26
octombrie 2004, ce constituie titlul executoriu de care se prevalează, ce
obligă reclamanta să-și execute obligația asumată prin contractul de leasing
imobiliar, în sensul de a vinde bunul imobil.
Având în vedere precizările mai sus arătate, Înalta
Curte constată că raportat la considerentele potrivit cărora respectarea
dreptului de opțiune presupune stabilirea valorii reziduale și numai după să
poate proceda la încheierea contractului, nu se poate vorbi de nașterea
dreptului la acțiune înainte de stabilirea valorii reziduale și achitarea
acesteia. Aceste argumente sunt susținute și de soluția pronunțată prin decizia
nr. 63/C din 3 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost
schimbată în parte soluția sentinței de care se prevalează pârâta, în sensul
obligării reclamantei la respectarea dreptului de opțiune al utilizatorului, ce
constă în posibilitatea achiziționării de către acesta a bunului prin
cumpărare.
Din acest punct de vedere, momentul la care dreptul
subiectiv este încălcat, titularul dreptului respectiv putând cere restabilirea
dreptului său, este reprezentat de pronunțarea deciziei nr. 63 din 3 mai 2005
de către Curtea de Apel Oradea. În speța de față, dreptul subiectiv este
reprezentat de dreptul de opțiune al utilizatorului, în speță SC V.C. SRL,
titularul acestuia solicitând restabilirea acestuia prin acțiunea ce a format
obiectul dosarului nr. 4239/83/2003 al Tribunalului Satu Mare.
De asemenea, în virtutea aceluiași raționament,
Curtea de Apel a reținut că prin decizia nr. 107/C din 26 septembrie 2006
pronunțată de Curtea de Apel Oradea, a fost respinsă acțiunea principală
formulată de SC V.C. SRL, care a sesizat instanța cu o acțiune în constatarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, însă esențial este
că pentru transferul dreptului de proprietate, se impune ca părțile să ajungă
la un acord cu privire la cuantumul și plata valorii reziduale.
În ipoteza adusă în discuție de către recurentă, prin
care se invocă că momentul nașterii dreptului la acțiune este localizat în timp
la data de 29 iunie 2003, data expirării duratei contractului de leasing
imobiliar încheiat între părți, Înalta Curte constată că această critică este
nefondată.
Astfel, momentul începerii curgerii termenului de
prescripție prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu poate fi
raportat la data la care utilizatorul i-a comunicat locatorului opțiunea sa
pentru cumpărarea bunului, deoarece la acest moment, părțile nu puteau proceda
la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, în lipsa stabilirii de comun
acord a valorii reziduale.
Deși prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr.
4239/2003 al Tribunalului Satu Mare, pârâta SC S. SA SATU MARE a formulat
cerere reconvențională la acțiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea
reclamantei la plata valorii reziduale, prin hotărârile pronunțate au fost
respinse pretențiile reclamantei SC V.C. SRL privind obligarea pârâtei la plata
valorii reziduale. Prin considerentele hotărârilor s-a reținut că dreptul la
regularizarea sumei rezultând din redevențe nu este identic cu valoarea
reziduală.
Pârâta este în eroare asupra condițiilor în care
poate dobândi imobilul, confundând regularizarea redevenței cu valoarea
reziduală.
În ceea ce privește verificarea autorității de lucru
judecat, instanța de fond a observat că în cauza anterioară neexaminarea
valorii reziduale rezultă din considerentele hotărârii, iar regularizarea
redevenței nu poate fi apreciată drept valoare reziduală. Tocmai argumentele
prezentate în sprijinul respingerii excepției autorității de lucru judecat,
conduc către ipoteza analizată anterior, dezlegarea Curții fiind în sensul că
începutul curgerii termenului de prescripție este localizat în timp ulterior
notificării pârâtei în vederea stabilirii valorii reziduale.
De asemenea, recurenta a invocat critici în raport de
motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a
susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că nu a
fost precizat în mod concret momentului de început al curgerii termenului
general de prescripție.
Din acest punct de vedere, se constată că decizia din
apel cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivarea răspunde în fapt și
în drept criticilor formulate în fața instanței de apel.
În concret, deși instanța de apel nu precizează o
dată calendaristică, care reprezintă momentul de început al curgerii termenului
de prescripție, dezlegarea dată excepției prescripției extinctive este corectă,
în sensul plasării acestui moment ulterior pronunțării decizii nr. 63/2005 și
107/C/2006 ale Curții de Apel Oradea.
De altfel, precizarea unei date fixe, astfel cum
susține recurenta, nici nu era necesară, întrucât dreptul la acțiune privind
stabilirea și plata valorii reziduale s-a născut ulterior pronunțării acestor
hotărâri, care au dezlegat condițiile de dobândire a imobilului, în sensul că
transferul dreptului de proprietate, poate avea loc numai după achitarea
valorii reziduale rămasă, ce reprezintă diferența de preț.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei SC V.C.
SRL, ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei, în
declanșarea litigiului de față, Înalta Curte urmează să admită cererea
intimatei, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată,
astfel cum au fost solicitate și dovedite de partea adversă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.C.
SRL SATU MARE împotriva deciziei nr. 75 din 7 septembrie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.
Obligă recurenta SC V.C. SRL SATU MARE la plata sumei
de 7081
lei,
cheltuieli de judecată
în favoarea intimatei SC S. S.A. SATU MARE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.