ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2013

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 89 din 14 martie 2013, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de pârâta SC G. SRL în contradictoriu cu reclamanta SC S. SA și a lămurit înțelesul Sentinței nr. 165/LC din 12 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 4623/83/2006, în sensul că suma de 27.153,47 RON + TVA este una și aceeași cu cea stabilită de Tribunalul Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004 pronunțată în Dosar nr. 3421/2003.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că litigiul dezbătut între părți în Dosarul nr. 4623/83/2006 al Tribunalului Satu Mare a privit stabilirea valorii reziduale a Contractului de leasing imobiliar nr. AA din 27 aprilie 1998 în circumstanțele în care acesta încetase prin ajungere la termen, iar pârâta SC G. SRL nu a achiesat propunerii reclamantei SC S. SA de a realiza vânzarea-cumpărarea bunului imobil în raport cu valoarea de piață la data negocierii. Astfel, instanța a fost învestită cu cererea de a se stabili valoarea reziduală a contractului de leasing în contextul în care între părți se dezbătuseră anterior, în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 3421/2003 al Tribunalului Satu Mare, pretențiile reciproce ale părților vizând pe de o parte rezilierea contractului, iar pe de altă parte obligarea pârâtei de a respecta clauza de înstrăinare a bunului la încetarea contractului de leasing.

A mai reținut prima instanță că tribunalul a considerat că suma de 27.153,47 RON + TVA stabilită judiciar ca regularizare finală a redevențelor achitate pe parcursul contractului de leasing în Dosar nr. 3421/2003 al aceleiași instanțe este valoarea reziduală datorată. Prin urmare, instanța nu a avut în vedere impunerea în sarcina beneficiarei contractului de leasing a plății în plus a unei sume identice cu cea reprezentând regularizarea redevenței, niciunde în considerente nefiind făcută această judecată.

Astfel, chiar dacă în considerentele deciziei evocate se menționează faptul că pârâta va plăti totuși valoarea reziduală prevăzută în Sentința nr. 165/LC/2009 a Tribunalului Satu Mare, întrucât nu a atacat-o cu apel, având în vedere că instanța de fond nu a putut adăuga convenției părților o nouă clauză care să prevadă suportarea unei valori echivalente cu cea a regularizării redevenței cu titlu de valoare reziduală, este firesc să se interpreteze dispoziția în sensul că această sumă este datorată o singură dată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC S. SA, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 48/C/2013-A din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva Sentinței nr. 89 din 14 martie 2013, pronunțată de către Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis contestația formulată de pârâta SC G. SRL și a lămurit înțelesul și aplicarea dispozitivului Sentinței nr. 165/LC din 12 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 4623/83/2006, în sensul că suma de 27.153,47 RON + TVA nu este una și aceeași cu cea stabilită în Dosarul nr. 3421/2003 al Tribunalului Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că urmare a neînțelegerilor apărute în legătură cu interpretarea și executarea Contractului de leasing imobiliar nr. AA din 27 aprilie 1998, părțile au introdus pe rolul instanțelor judecătorești mai multe acțiuni. Astfel, o primă acțiune a fost soluționată în fond prin pronunțarea Sentinței civile nr. 1492/LC din 26 aprilie 2004 a Tribunalului Satu Mare în Dosar nr. 3421/2003, prin care pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 271.534.747 lei vechi + TVA, cu titlu de regularizare a redevenței totale și a plăților efectuate în funcție de rata inflației. Sentința menționată a fost modificată prin Decizia nr. 54/2005 - A/C a Curții de Apel Oradea, pronunțată în Dosar nr. 5655/C/2004, fiind menținută însă obligația de plată stabilită de instanța de fond.

Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5112/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 2176/2005, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate. O a doua acțiune a avut ca obiect stabilirea valorii reziduale ce trebuia plătită în temeiul contractului încheiat între părți și a fost soluționată prin Sentința comercială nr. 165/LC din 12 martie 2009 a Tribunalului Satu Mare pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 421 din 2 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 6242/1/2011. În această cauză, prin Sentința comercială nr. 165/LC din 12 martie 2009 a Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006, s-a stabilit valoarea reziduală a contractului încheiat între părți la suma de 27.153,47 RON + TVA, sumă care trebuia actualizată cu rata indicelui inflației din luna octombrie a anului 2004 și până la plata efectivă.

Instanța de apel a constatat că prima instanță, în mod legal și temeinic a admis contestația privind lămurirea înțelesului Sentinței comerciale nr. 165/LC din 12 martie 2009 a Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006, având în vedere că din cauza identității de sumă existentă între dispozitivul hotărârilor pronunțate în cele două acțiuni menționate anterior, precum și a similitudinii obiectului și cauzei celor două dosare există posibilitatea creării unor confuzii cu privire la întinderea obligației de plată a intimatei din prezentul dosar, dar în mod greșit a reținut că suma de 27.153,47 RON + TVA este una și aceeași cu cea stabilită în Dosar nr. 3421/2003 al Tribunalului Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004, această dezlegare în drept nesocotind considerentele Deciziei nr. 421 din 2 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 6242/1/2011.

Astfel, instanța de apel a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 421 din 2 februarie 2012, pronunțată în Dosar nr. 6242/1/2011, că potrivit art. 6 alin. (3) din contractul de leasing imobiliar la expirarea acestuia se va efectua doar regularizarea redevenței totale și a plăților efectuate, ținându-se cont de rata inflației, prețul stabilit de părți necuprinzând și o valoare reziduală. A mai arătat Înalta Curte în cuprinsul aceleiași decizii că întrucât pârâta SC G. SRL nu a atacat cu apel sentința primei instanțe, aceasta urmează să plătească totuși valoarea reziduală stabilită de prima instanță.

Prin urmare, s-a reținut de către instanța de apel că nu se poate pune semnul egalității între cele două prestații, având în vedere că una dintre ele, respectiv regularizarea redevenței totale și a plăților efectuate, este datorată în temeiul contractului dintre părți pe când a doua, respectiv valoarea reziduală, nu ar fi fost datorată de pârâta SC G. SRL deoarece nu a existat un temei contractual sau legal imperativ pentru plata acesteia, însă se impune a fi plătită prin efectul neatacării cu apel a Sentinței comerciale nr. 165/LC din 12 martie 2009 a Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006.

Referitor la cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a constatat că temeiul juridic al obligării părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a acesteia, or, în speță, instanța constată că pârâta nu are o astfel de culpă, lămurirea dispozitivului hotărârii puse în executare fiind necesară raportat la succesiunea proceselor existente între părți în vederea unei executări corecte a obligațiilor ce le revin. Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât pârâta SC G. SRL, cât și reclamanta SC S. SA, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În susținerea recursului, recurenta-pârâta SC G. SRL a arătat că decizia recurată este nelegală și netemeinică, fiind contrară reglementărilor legale care au guvernat încheierea Contractului de leasing nr. AA din 27 aprilie 2008. Recurenta-pârâtă a reiterat situația de fapt și istoricul litigiilor dintre părți arătând că instanța de apel nu și-a motivat decizia în fapt și în drept, ci a arătat ce a avut în vedere instanța la momentul pronunțării sentinței a cărui dispozitiv a solicitat să fie lămurit. A mai arătat recurenta-pârâtă că nu există niciun dubiu cu privire la identitatea de sume, acest lucru rezultând cu claritate din Sentința nr. 165/LC din 12 martie 2009, și că nu există niciun temei contractual sau legal în baza căruia să plătească de două ori suma de 27.153,47 RON plus TVA.

Totodată, arată că nu a formulat apel împotriva sentinței mai sus evocate întrucât a considerat tot timpul această sentință o confirmare a îndeplinirii obligațiilor sale contractuale și a faptului că nu mai datorează nicio sumă de bani. Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă SC G. SRL din perspectiva dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța prioritar asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepția nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente: În cuprinsul declarației de recurs, recurenta-pârâtă nu a încadrat criticile formulate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., indicând generic dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., dezvoltând referitor la hotărârea atacată exclusiv critici vizând elemente de temeinicie a soluției, privind stabilirea situației de fapt, administrarea și interpretarea probatoriilor, fără să formuleze nicio critică care să poată fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel, iar alin. (2) al aceluiași text legal statuează că: "Termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.". Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor menționate la alin. (2), iar conform dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., este sancționată cu nulitatea recursului nerespectarea condițiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între acestea, la lit. c) a aceluiași text legal, sunt reținute expres: "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, recurenta-pârâtă, în memoriul de recurs a făcut o expunere a derulării litigiului, un istoric al cauzei, fără să indice însă niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. și fără să structureze și să dezvolte aceste critici subsumat motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de norma precitată, limitându-se să reitereze aspecte vizând fondul cauzei, fără a preciza relevanța față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. iar, conform alin. (1) al art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se sprijină și dezvoltarea lor, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestor dispoziții legale și având în vedere, deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidența prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepția nulității recursului, urmează să constate nulitatea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC G. SRL. În susținerea recursului său, reclamanta SC S. SA a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în argumentarea motivului de recurs invocat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Astfel, a învederat că în speță culpa procesuală aparține pârâtei SC G. SRL, care a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii puse în executare, dispozitiv care fusese interpretat corect de reclamantă.

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul acesteia să fie respins, pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanta a pus în discuție aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Totodată, conform art. 281 3 alin. (2) C. proc.

civ., "părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii.". Analizând textele legale mai sus menționate, se constată că norma prevăzută de art. 281 3 alin. (2) C. proc. civ. este o normă specială în raport de norma prevăzută la art. 274 din același act normativ, justificată de faptul că nu se poate reține culpa procesuală a părții care a solicitat îndreptarea, lămurirea sau completarea unei hotărâri. Fiind o normă specială, derogatorie de la norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant, norma prevăzută la art. 281 3 alin. (2) C. proc. civ. este de strictă interpretare, găsindu-și aplicare numai în situațiile în care s-a solicitat îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată reținând că în speță nu se poate considera că pârâta are o culpă procesuală, lămurirea dispozitivului hotărârii puse în executare fiind necesară raportat la succesiunea proceselor existente între părți în vederea unei executări corecte a obligațiilor care le revin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâta SC G. SRL Satu Mare împotriva Deciziei civile nr. 48/C/2013-A din 27 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c). Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013. Procesat de GGC - AZ