ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 89 din 14 martie 2013,

Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă de contencios administrativ și

fiscal, a admis contestația formulată de pârâta SC G. SRL în contradictoriu cu

reclamanta SC S. SA și a lămurit înțelesul Sentinței nr. 165/LC din 12 martie

2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 4623/83/2006, în sensul

că suma de 27.153,47 RON + TVA este una și aceeași cu cea stabilită de

Tribunalul Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004 pronunțată în Dosar nr.

3421/2003.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că litigiul dezbătut între părți în Dosarul

nr. 4623/83/2006 al Tribunalului Satu Mare a privit stabilirea valorii

reziduale a Contractului de leasing imobiliar nr. AA din 27 aprilie 1998 în

circumstanțele în care acesta încetase prin ajungere la termen, iar pârâta SC

G. SRL nu a achiesat propunerii reclamantei SC S. SA de a realiza

vânzarea-cumpărarea bunului imobil în raport cu valoarea de piață la data

negocierii. Astfel, instanța a fost învestită cu cererea de a se stabili

valoarea reziduală a contractului de leasing în contextul în care între părți

se dezbătuseră anterior, în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr.

3421/2003 al Tribunalului Satu Mare, pretențiile reciproce ale părților vizând

pe de o parte rezilierea contractului, iar pe de altă parte obligarea pârâtei

de a respecta clauza de înstrăinare a bunului la încetarea contractului de

leasing.

A mai reținut prima

instanță că tribunalul a considerat că suma de 27.153,47 RON + TVA stabilită

judiciar ca regularizare finală a redevențelor achitate pe parcursul

contractului de leasing în Dosar nr. 3421/2003 al aceleiași instanțe este

valoarea reziduală datorată. Prin urmare, instanța nu a avut în vedere

impunerea în sarcina beneficiarei contractului de leasing a plății în plus a

unei sume identice cu cea reprezentând regularizarea redevenței, niciunde în

considerente nefiind făcută această judecată.

Astfel, chiar dacă în

considerentele deciziei evocate se menționează faptul că pârâta va plăti totuși

valoarea reziduală prevăzută în Sentința nr. 165/LC/2009 a Tribunalului Satu

Mare, întrucât nu a atacat-o cu apel, având în vedere că instanța de fond nu a

putut adăuga convenției părților o nouă clauză care să prevadă suportarea unei

valori echivalente cu cea a regularizării redevenței cu titlu de valoare

reziduală, este firesc să se interpreteze dispoziția în sensul că această sumă

este datorată o singură dată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC S. SA, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică.

Prin Decizia nr.

48/C/2013-A din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC S.

SA împotriva Sentinței nr. 89 din 14 martie 2013, pronunțată de către Tribunalul

Satu Mare, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis contestația

formulată de pârâta SC G. SRL și a lămurit înțelesul și aplicarea

dispozitivului Sentinței nr. 165/LC din 12 martie 2009, pronunțată de

Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. 4623/83/2006, în sensul că suma de 27.153,47

RON + TVA nu este una și aceeași cu cea stabilită în Dosarul nr. 3421/2003 al

Tribunalului Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004. A fost respinsă cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că urmare a neînțelegerilor apărute în

legătură cu interpretarea și executarea Contractului de leasing imobiliar nr.

AA din 27 aprilie 1998, părțile au introdus pe rolul instanțelor judecătorești

mai multe acțiuni.

Astfel, o primă

acțiune a fost soluționată în fond prin pronunțarea Sentinței civile nr.

1492/LC din 26 aprilie 2004 a Tribunalului Satu Mare în Dosar nr. 3421/2003,

prin care pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 271.534.747

lei vechi + TVA, cu titlu de regularizare a redevenței totale și a plăților

efectuate în funcție de rata inflației. Sentința menționată a fost modificată

prin Decizia nr. 54/2005 - A/C a Curții de Apel Oradea, pronunțată în Dosar nr.

5655/C/2004, fiind menținută însă obligația de plată stabilită de instanța de

fond. Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5112/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 2176/2005, prin care au

fost respinse ca nefondate recursurile declarate.

O a doua acțiune a

avut ca obiect stabilirea valorii reziduale ce trebuia plătită în temeiul

contractului încheiat între părți și a fost soluționată prin Sentința

comercială nr. 165/LC din 12 martie 2009 a Tribunalului Satu Mare pronunțată în

Dosar nr. 4623/83/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 421 din 2 februarie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 6242/1/2011. În

această cauză, prin Sentința comercială nr. 165/LC din 12 martie 2009 a

Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006, s-a stabilit

valoarea reziduală a contractului încheiat între părți la suma de 27.153,47 RON

+ TVA, sumă care trebuia actualizată cu rata indicelui inflației din luna

octombrie a anului 2004 și până la plata efectivă.

Instanța de apel a

constatat că prima instanță, în mod legal și temeinic a admis contestația

privind lămurirea înțelesului Sentinței comerciale nr. 165/LC din 12 martie

2009 a Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006, având în

vedere că din cauza identității de sumă existentă între dispozitivul

hotărârilor pronunțate în cele două acțiuni menționate anterior, precum și a

similitudinii obiectului și cauzei celor două dosare există posibilitatea

creării unor confuzii cu privire la întinderea obligației de plată a intimatei

din prezentul dosar, dar în mod greșit a reținut că suma de 27.153,47 RON + TVA

este una și aceeași cu cea stabilită în Dosar nr. 3421/2003 al Tribunalului

Satu Mare prin Sentința nr. 1492/LC/2004, această dezlegare în drept nesocotind

considerentele Deciziei nr. 421 din 2 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 6242/1/2011.

Astfel, instanța de

apel a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în cuprinsul

Deciziei nr. 421 din 2 februarie 2012, pronunțată în Dosar nr. 6242/1/2011, că

potrivit art. 6 alin. (3) din contractul de leasing imobiliar la expirarea

acestuia se va efectua doar regularizarea redevenței totale și a plăților

efectuate, ținându-se cont de rata inflației, prețul stabilit de părți

necuprinzând și o valoare reziduală. A mai arătat Înalta Curte în cuprinsul

aceleiași decizii că întrucât pârâta SC G. SRL nu a atacat cu apel sentința

primei instanțe, aceasta urmează să plătească totuși valoarea reziduală

stabilită de prima instanță.

Prin urmare, s-a

reținut de către instanța de apel că nu se poate pune semnul egalității între

cele două prestații, având în vedere că una dintre ele, respectiv regularizarea

redevenței totale și a plăților efectuate, este datorată în temeiul

contractului dintre părți pe când a doua, respectiv valoarea reziduală, nu ar

fi fost datorată de pârâta SC G. SRL deoarece nu a existat un temei contractual

sau legal imperativ pentru plata acesteia, însă se impune a fi plătită prin efectul

neatacării cu apel a Sentinței comerciale nr. 165/LC din 12 martie 2009 a

Tribunalului Satu Mare, pronunțată în Dosar nr. 4623/83/2006.

Referitor la cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța

de apel a constatat că temeiul juridic al obligării părții căzute în pretenții

la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a acesteia,

or, în speță, instanța constată că pârâta nu are o astfel de culpă, lămurirea

dispozitivului hotărârii puse în executare fiind necesară raportat la

succesiunea proceselor existente între părți în vederea unei executări corecte

a obligațiilor ce le revin.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs atât pârâta SC G. SRL, cât și reclamanta SC S. SA,

criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În susținerea

recursului, recurenta-pârâta SC G. SRL a arătat că decizia recurată este

nelegală și netemeinică, fiind contrară reglementărilor legale care au guvernat

încheierea Contractului de leasing nr. AA din 27 aprilie 2008.

Recurenta-pârâtă a

reiterat situația de fapt și istoricul litigiilor dintre părți arătând că

instanța de apel nu și-a motivat decizia în fapt și în drept, ci a arătat ce a

avut în vedere instanța la momentul pronunțării sentinței a cărui dispozitiv a

solicitat să fie lămurit.

A mai arătat

recurenta-pârâtă că nu există niciun dubiu cu privire la identitatea de sume,

acest lucru rezultând cu claritate din Sentința nr. 165/LC din 12 martie 2009,

și că nu există niciun temei contractual sau legal în baza căruia să plătească

de două ori suma de 27.153,47 RON plus TVA.

Totodată, arată că nu

a formulat apel împotriva sentinței mai sus evocate întrucât a considerat tot

timpul această sentință o confirmare a îndeplinirii obligațiilor sale

contractuale și a faptului că nu mai datorează nicio sumă de bani.

Înalta Curte,

analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă SC G. SRL din perspectiva

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va

pronunța prioritar asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de

prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii, va admite excepția

nulității recursului, invocată de recurenta-reclamantă, în baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în considerarea următoarelor argumente:

În cuprinsul

declarației de recurs, recurenta-pârâtă nu a încadrat criticile formulate în

niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304

pct. 1 - 9 C. proc. civ., indicând generic dispozițiile art. 299 și urm. C.

proc. civ., dezvoltând referitor la hotărârea atacată exclusiv critici vizând

elemente de temeinicie a soluției, privind stabilirea situației de fapt,

administrarea și interpretarea probatoriilor, fără să formuleze nicio critică

care să poată fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute expres și

limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 303

alin. (1) C. proc. civ. prevăd că recursul se motivează prin însăși cererea de

recurs sau în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate,

dacă legea nu dispune altfel, iar alin. (2) al aceluiași text legal statuează

că: "Termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea

hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.".

Potrivit art. 306

alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor menționate la alin. (2), iar conform dispozițiilor

art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ., este sancționată cu nulitatea

recursului nerespectarea condițiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între

acestea, la lit. c) a aceluiași text legal, sunt reținute expres:

"motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat".

Astfel, Înalta Curte

constată că, în speță, recurenta-pârâtă, în memoriul de recurs a făcut o

expunere a derulării litigiului, un istoric al cauzei, fără să indice însă

niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. și fără să structureze și să dezvolte aceste critici subsumat

motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de norma precitată,

limitându-se să reitereze aspecte vizând fondul cauzei, fără a preciza

relevanța față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C.

proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Așa fiind, cum

casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile

prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. iar, conform

alin. (1) al art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

sprijină și dezvoltarea lor, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă nu

s-a conformat acestor dispoziții legale și având în vedere, deopotrivă,

inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidența

prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 137

alin. (1) C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepția nulității

recursului, urmează să constate nulitatea recursului declarat de

recurenta-pârâtă SC G. SRL.

În susținerea

recursului său, reclamanta SC S. SA a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., arătând în argumentarea motivului de recurs invocat că instanța de

apel a aplicat greșit prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform

cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Astfel, a învederat

că în speță culpa procesuală aparține pârâtei SC G. SRL, care a solicitat

lămurirea dispozitivului hotărârii puse în executare, dispozitiv care fusese

interpretat corect de reclamantă.

Analizând criticile

formulate de recurenta-reclamantă în raport de temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul acesteia să

fie respins, pentru următoarele considerente:

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, reclamanta a pus în discuție aplicarea prevederilor

art. 274 C. proc. civ.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Totodată, conform

art. 281

3

alin. (2) C. proc. civ., "părțile nu pot fi obligate

la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea

hotărârii.".

Analizând textele

legale mai sus menționate, se constată că norma prevăzută de art. 281

3

alin. (2) C. proc. civ. este o normă specială în raport de norma prevăzută la

art. 274 din același act normativ, justificată de faptul că nu se poate reține

culpa procesuală a părții care a solicitat îndreptarea, lămurirea sau

completarea unei hotărâri.

Fiind o normă

specială, derogatorie de la norma generală, conform principiului specialia

generalibus derogant, norma prevăzută la art. 281

3

alin. (2) C.

proc. civ. este de strictă interpretare, găsindu-și aplicare numai în

situațiile în care s-a solicitat îndreptarea, lămurirea sau completarea

hotărârii.

Așa fiind, în mod

corect instanța de apel a respins cererea reclamantei de acordare a

cheltuielilor de judecată reținând că în speță nu se poate considera că pârâta

are o culpă procesuală, lămurirea dispozitivului hotărârii puse în executare

fiind necesară raportat la succesiunea proceselor existente între părți în

vederea unei executări corecte a obligațiilor care le revin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de recurenta-pârâta SC G. SRL Satu Mare împotriva

Deciziei civile nr. 48/C/2013-A din 27 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza

art. 302

1

alin. (1) lit. c).

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ