ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6872/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6872/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului de față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

21 iulie 2009, reclamanții P.A. și A.J. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General - Comisia pentru Aplicarea Legii nr.

10/2001, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 866 din 18 iulie

2001 prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul valoric

ce va fi stabilit prin expertiză tehnică de specialitate potrivit standardelor

internaționale de evaluare, pentru imobilul situat în București, str. M. nr.

29A, sector 2, fost proprietatea autorului reclamanților, compus din teren în

suprafață totală de 651,50 mp.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 348/12 martie 2010, a admis acțiunea, a obligat

pârâtul să emită dispoziție motivată la notificarea reclamanților, prin

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, la suma stabilită prin

raportul de expertiză, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Instanța a reținut că

dreptul de proprietate asupra imobilului a aparținut defunctului P.C., așa cum

rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 1788/07 decembrie 1984, emis de

Notariatul de Stat al sectorului 2 București, prin care drepturile asupra

imobilului au fost transmise către P.J. (soție supraviețuitoare) și P.A. (fiu).

Reclamanții justifică

în cauză calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii impuse de

dispozițiile art. 3 lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului li s-a transmis pe

cale succesorală legală, iar imobilul face obiectul de aplicare a Legii nr.

10/2001, întrucât din adresa emisă de către SC F. SA sub nr. 519/06 februarie

2003, rezultă că acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului de expropriere nr. 365/22 noiembrie 1985, poziția 26/38.

În ce privește

modalitatea de reparație, instanța a reținut că, din adresa emisă de pârât sub

nr. 6674/26 februarie 2003, rezultă că în prezent terenul este ocupat parțial

de blocul nr. 23, punct termic și parțial de alei carosabile, parcaj, trotuare,

spații verzi, rețele subterane de utilități, astfel că sunt aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, care statuează că

măsurile reparatorii vor fi stabilite în echivalent în măsura în care

restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, iar din cuprinsul

raportului de expertiza întocmit în cauză de către expert P.V.A., rezultă că

valoarea de circulație a acestuia este de 1.461.314 RON.

Municipiul București,

prin Primarul General, a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin

Decizia nr. 232/A/19 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul

declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat din

dispozitivul hotărârii mențiunile privind cuantumul măsurilor reparatorii,

astfel cum au fost stabilite prin expertiza judiciară, menținând celelalte dispoziții

ale sentinței.

În ceea ce privește

critica referitoare la dovada calității de persoane îndreptățite a

reclamanților la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, instanța de apel

a constatat ca intimații au făcut dovada calității de moștenitori ai autorului

lor, P.C., decedat la data de 30 august 1974, conform certificatului de

moștenitor suplimentar nr. 1788/07 decembrie 1984, de pe urma acestuia rămânând

ca moștenitori, P.J., în calitate de soție supraviețuitoare și P.A., în

calitate de fiu.

Autorul intimaților

era proprietarul unei suprafețe de teren de 651,50 mp, teren situat în

București, str. M. nr. 29A, sector 2, întrucât în urma decesului surorii sale,

G.M. (fosta P.) s-a dezbătut succesiunea acesteia, așa cum rezultă din Sentința

civilă nr. 1709/18 mai 1976 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

în dosarul nr. 3823/1974 și din certificatul de moștenitor nr. 183/1977, lotul

de teren din str. M. nr. 29A revenind fratelui acesteia, C.P., autorul

intimaților-reclamanți.

De asemenea, din

adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidență

Proprietăți Cadastru nr. 6672/1848/13 februarie 2003, rezultă că terenul situat

în str. M. nr. 29A, sector 2 București a făcut obiectul Decretului nr. 365/22

ianuarie 1985, în Tabelul nr. 1, poziția 26 figurând reclamanții, P.A. și P.J.

cu teren expropriat și construcții.

Prin urmare,

intimații au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform

Legii nr. 10/2001, critica apelantului referitoare la acest aspect fiind nefondată.

Referitor la critica

adusă sentinței civile în sensul că intimații erau obligați să declare pe

proprie răspundere că nu au beneficiat de despăgubiri acordate de stalul român,

conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a arătat că

o astfel de necesitate este obligatorie doar în cazurile în care notificarea

este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni

români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în statele

prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel că, în aceste condiții, este nefondată

și această critică a apelantului.

Privitor la critica

referitoare la faptul că prevederile art. 16 din Titlul VII stabilesc o

competență exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii în

favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de apel a

constatat că este fondată susținerea apelantului, întrucât chiar dacă instanța

poate să hotărască cu privire la notificarea care nu a fost soluționată în mod

favorabil pe calea procedurii administrative de către Comisia pentru Aplicarea

Legii nr. 10/2001, ea nu poate stabili în cadrul judecății și cuantumul valoric

al despăgubirilor ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea

Legii nr. 10/2001.

Art. 16 alin. (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluționate până la

data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția

conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația

aferentă.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege

invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Potrivit normelor

legale anterior menționate, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este

obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, doar să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale, despăgubiri al căror cuantum nu pot

face obiectul de analiză al instanței de judecată, ci este stabilit prin

decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Nu poate fi primită

susținerea intimaților-reclamanți privitoare la competența instanței de

judecată sub acest aspect, invocând practica CEDO, care a constatat că

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului

Proprietatea, nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă

la o despăgubire efectivă, și implicit procedura de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, cât timp legislația aplicabilă mai sus menționată, nu este

susceptibilă de interpretare și se prezumă că Statul Român, care s-a obligat

prin legislația pe care el însuși a adoptat-o, a acționat cu maximă diligență.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții P.A. și

A.J..

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel nu a

aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Constituția României raportate la

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dispoziții ce dau dreptul

reclamanților să solicite ca, în fața instanței de judecată, o dată cu analiza

calității de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, să se stabilească

și valoarea despăgubirilor bănești ce vor fi acordate prin dispoziție de către

pârât, evitându-se astfel tergiversarea stabilirii și obținerii acestora de la

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel, atâta timp

cât instanțele de judecată au competența în soluționarea pe fond a

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 conform Deciziei nr. XX/2007

pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, este firesc să aibă și posibilitatea ca, în urma acestei analize, să

procedeze și la administrarea probelor ce pot conduce la stabilirea cuantumului

acestor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.

Este adevărat că

procedura stabilirii valorii despăgubirilor bănești este reglementată prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 însă ea privește situația în care notificările

au fost soluționate de unitatea deținătoare la care au fost îndreptate

notificările, neexistând o competență exclusivă a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În atare condiții,

instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, considerându-le aplicabile și în prezenta situație,

cu toate că aceasta este diferită de situația reglementată de articolul

sus-menționat care prevede doar ipoteza în care notificarea este soluționată pe

cale administrativă de către unitatea deținătoare.

Recurenții invocă

practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire expresă la cauza

Faimblat împotriva României, Ruxanda Ionescu împotriva României și Matache

împotriva României și arată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art.

46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Controlul judiciar de

legalitate urmează fi exercitat, în respectarea principiului disponibilității,

numai cu privire la legalitatea măsurii dispuse de instanța de apel, de

înlăturare a mențiunilor surprinde în hotărârea primei instanțe privind cuantumul

măsurilor reparatorii stabilite prin expertiza judiciară.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr.

LII/04 iunie 2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din

Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a

legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele

acestei decizii se arată că, așa cum reiese din cele două alineate ale art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție

între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a

acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor

ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și

notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în

privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de

acordare a despăgubirilor.

Înalta Curte a arătat

că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1)

și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până

la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele

notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare ).

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii menționate că numai deciziile sau

dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a

noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost

ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi

trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci

rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și

temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal

exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin urmare, în cazul

notificărilor nesoluționate încă de unitatea deținătoare până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005 - cum este cazul notificării formulate de

reclamanți în prezentul litigiu -, sunt aplicabile prevederile acestui act

normativ în ceea ce privește modul de plată și stabilire a despăgubirilor.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în

natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată.

În aplicarea

prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în

temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea definește

titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului

Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și

pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și

care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul

Proprietatea.

Așa cum în mod expres

se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de

despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile

cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc

exercitat de instanța de contencios-administrativ.

Reglementarea dată

prin dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită și

imperativă în ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a

despăgubirilor și aplicabilă cauzei de față, unde notificarea formulată de

reclamanți la data de 18 iulie 2001 nu a fost soluționată prin emiterea unei

decizii/dispoziții de către unitatea învestită cu soluționarea ei.

Prevederile cuprinse

în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru

considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind

procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea

concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa

cum au solicitat reclamanții.

Legea nouă permite

controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la

toate gradele de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate

dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene atrage

obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest

neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme

paralele de acordare a măsurilor reparatorii, altele decât cele consacrate

legislativ.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții P.A. și A.J. împotriva Deciziei nr. 232 A din

19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 octombrie 2011.