ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6872/2011

Deliberând asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 21 iulie 2009, reclamanții P.A. și A.J. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 866 din 18 iulie 2001 prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantumul valoric ce va fi stabilit prin expertiză tehnică de specialitate potrivit standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul situat în București, str. M. nr. 29A, sector 2, fost proprietatea autorului reclamanților, compus din teren în suprafață totală de 651,50 mp.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 348/12 martie 2010, a admis acțiunea, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată la notificarea reclamanților, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, la suma stabilită prin raportul de expertiză, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului a aparținut defunctului P.C., așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 1788/07 decembrie 1984, emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 București, prin care drepturile asupra imobilului au fost transmise către P.J. (soție supraviețuitoare) și P.A. (fiu).

Reclamanții justifică în cauză calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii impuse de dispozițiile art. 3 lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului li s-a transmis pe cale succesorală legală, iar imobilul face obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât din adresa emisă de către SC F. SA sub nr. 519/06 februarie 2003, rezultă că acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 365/22 noiembrie 1985, poziția 26/38.

În ce privește modalitatea de reparație, instanța a reținut că, din adresa emisă de pârât sub nr. 6674/26 februarie 2003, rezultă că în prezent terenul este ocupat parțial de blocul nr. 23, punct termic și parțial de alei carosabile, parcaj, trotuare, spații verzi, rețele subterane de utilități, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, care statuează că măsurile reparatorii vor fi stabilite în echivalent în măsura în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, iar din cuprinsul raportului de expertiza întocmit în cauză de către expert P.V.A., rezultă că valoarea de circulație a acestuia este de 1.461.314 RON.

Municipiul București, prin Primarul General, a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin Decizia nr. 232/A/19 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat din dispozitivul hotărârii mențiunile privind cuantumul măsurilor reparatorii, astfel cum au fost stabilite prin expertiza judiciară, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește critica referitoare la dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, instanța de apel a constatat ca intimații au făcut dovada calității de moștenitori ai autorului lor, P.C., decedat la data de 30 august 1974, conform certificatului de moștenitor suplimentar nr. 1788/07 decembrie 1984, de pe urma acestuia rămânând ca moștenitori, P.J., în calitate de soție supraviețuitoare și P.A., în calitate de fiu. Autorul intimaților era proprietarul unei suprafețe de teren de 651,50 mp, teren situat în București, str. M. nr. 29A, sector 2, întrucât în urma decesului surorii sale, G.M.

(fosta P.) s-a dezbătut succesiunea acesteia, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 1709/18 mai 1976 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în dosarul nr. 3823/1974 și din certificatul de moștenitor nr. 183/1977, lotul de teren din str. M. nr. 29A revenind fratelui acesteia, C.P., autorul intimaților-reclamanți. De asemenea, din adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți Cadastru nr. 6672/1848/13 februarie 2003, rezultă că terenul situat în str. M. nr. 29A, sector 2 București a făcut obiectul Decretului nr. 365/22 ianuarie 1985, în Tabelul nr. 1, poziția 26 figurând reclamanții, P.A. și P.J. cu teren expropriat și construcții. Prin urmare, intimații au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, critica apelantului referitoare la acest aspect fiind nefondată.

Referitor la critica adusă sentinței civile în sensul că intimații erau obligați să declare pe proprie răspundere că nu au beneficiat de despăgubiri acordate de stalul român, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a arătat că o astfel de necesitate este obligatorie doar în cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel că, în aceste condiții, este nefondată și această critică a apelantului.

Privitor la critica referitoare la faptul că prevederile art. 16 din Titlul VII stabilesc o competență exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de apel a constatat că este fondată susținerea apelantului, întrucât chiar dacă instanța poate să hotărască cu privire la notificarea care nu a fost soluționată în mod favorabil pe calea procedurii administrative de către Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, ea nu poate stabili în cadrul judecății și cuantumul valoric al despăgubirilor ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001.

Art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede că notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se transmit Secretariatului Comisiei Centrale pentru Acordarea de Despăgubiri, însoțite de decizia sau dispoziția conținând propunerea motivată de acordare de despăgubiri și de documentația aferentă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Potrivit normelor legale anterior menționate, deținătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziție motivată, doar să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, despăgubiri al căror cuantum nu pot face obiectul de analiză al instanței de judecată, ci este stabilit prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Nu poate fi primită susținerea intimaților-reclamanți privitoare la competența instanței de judecată sub acest aspect, invocând practica CEDO, care a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea, nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, și implicit procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cât timp legislația aplicabilă mai sus menționată, nu este susceptibilă de interpretare și se prezumă că Statul Român, care s-a obligat prin legislația pe care el însuși a adoptat-o, a acționat cu maximă diligență. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții P.A.

și A.J.. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 20 alin. (1) din Constituția României raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, dispoziții ce dau dreptul reclamanților să solicite ca, în fața instanței de judecată, o dată cu analiza calității de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, să se stabilească și valoarea despăgubirilor bănești ce vor fi acordate prin dispoziție de către pârât, evitându-se astfel tergiversarea stabilirii și obținerii acestora de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel, atâta timp cât instanțele de judecată au competența în soluționarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 conform Deciziei nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, este firesc să aibă și posibilitatea ca, în urma acestei analize, să procedeze și la administrarea probelor ce pot conduce la stabilirea cuantumului acestor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc. Este adevărat că procedura stabilirii valorii despăgubirilor bănești este reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 însă ea privește situația în care notificările au fost soluționate de unitatea deținătoare la care au fost îndreptate notificările, neexistând o competență exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În atare condiții, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, considerându-le aplicabile și în prezenta situație, cu toate că aceasta este diferită de situația reglementată de articolul sus-menționat care prevede doar ipoteza în care notificarea este soluționată pe cale administrativă de către unitatea deținătoare. Recurenții invocă practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire expresă la cauza Faimblat împotriva României, Ruxanda Ionescu împotriva României și Matache împotriva României și arată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Controlul judiciar de legalitate urmează fi exercitat, în respectarea principiului disponibilității, numai cu privire la legalitatea măsurii dispuse de instanța de apel, de înlăturare a mențiunilor surprinde în hotărârea primei instanțe privind cuantumul măsurilor reparatorii stabilite prin expertiza judiciară. Sub acest aspect, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. LII/04 iunie 2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele acestei decizii se arată că, așa cum reiese din cele două alineate ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Înalta Curte a arătat că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare ). S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii menționate că numai deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin urmare, în cazul notificărilor nesoluționate încă de unitatea deținătoare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - cum este cazul notificării formulate de reclamanți în prezentul litigiu -, sunt aplicabile prevederile acestui act normativ în ceea ce privește modul de plată și stabilire a despăgubirilor. Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată. În aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.

Legea definește titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi exersate prin conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Așa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios-administrativ.

Reglementarea dată prin dispozițiile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este explicită și imperativă în ceea ce privește modalitatea de stabilire și acordare a despăgubirilor și aplicabilă cauzei de față, unde notificarea formulată de reclamanți la data de 18 iulie 2001 nu a fost soluționată prin emiterea unei decizii/dispoziții de către unitatea învestită cu soluționarea ei. Prevederile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile cauzei de față pentru considerentele expuse anterior, și care cuprind norme speciale privind procedura stabilirii și acordării despăgubirilor, împiedică determinarea concretă a despăgubirilor în cauza de față de către instanța de judecată, așa cum au solicitat reclamanții.

Legea nouă permite controlul judecătoresc al reparațiilor acordate, asigură accesul deplin la toate gradele de jurisdicție în procedura judiciară, fiind astfel respectate dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată în jurisprudența Curții Europene atrage obligația statului de a adopta măsurile necesare pentru a înlătura acest neajuns, dar nu posibilitatea instanțelor judecătorești de a crea mecanisme paralele de acordare a măsurilor reparatorii, altele decât cele consacrate legislativ. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.A. și A.J. împotriva Deciziei nr. 232 A din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 octombrie 2011.