ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5848/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 2561 din 1 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor invocată de reclamanta SC „P." SA în contradictoriu cu pârâții SC „G.R.B.G." SRL și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a obligat reclamanta să achite pârâtei SC „G.R.B.G." SRL 10.093,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat cu motivarea că aceasta a fost emis cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale aplicabile în materie, respectiv Criteriile comune nr. 2665/1 C/311/1992, astfel cum au fost modificate prin actul nr. 21.541/8392 NN din 15 octombrie 1998, art. 18 - 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991. S-a mai arătat în considerentele sentinței de fond că actul administrativ contestat în speță nu face referire la Criteriile comune nr. 2665/1 C/311/1992, în forma modificată, nominalizate de reclamantă, ci doar la prevederile H.G.

nr. 834/1991 și, în plus, certificatul aflat în discuție a avut în vedere dispozițiile cuprinse în ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 97/ 1995, în H.G. nr. 362/2002 și în H.G. nr. 1352/1990. Concluzionând, instanța de fond a constatat că din motivarea excepției de nelegalitate invocată, precum și din înscrisurile depuse la dosar în susținerea acesteia, nu rezultă modul în care reclamanta și-a construit raționamentul juridic potrivit căruia Criteriile comune nr. 2665/1 C/311/1992 nu au fost respectate la momentul emiterii actului administrativ contestat și nici nu a arătat care este legătura acestor criterii cu H.G. nr. 834/1991. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC „P." SA, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii excepției de nelegalitate, arătând că prima instanță nu a dat dovadă de rol activ, conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., întrucât nu a motivat soluția pronunțată prin raportare la H.G. nr. 834/1991 și nu a verificat îndeplinirea dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat. A mai susținut recurenta că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a fost emis cu încălcarea H.G. nr. 834/1991, deoarece nu a fost îndeplinită condiția esențială ca bunul să se afle în patrimoniul societății comerciale la data transformării din unitate economică de stat în societate comercială, prin urmare H.G. nr. 765/1990, în temeiul căruia se susține faptul că a fost încheiat protocolul din data de 1 februarie 1991, este lipsită de efecte juridice.

Prin întâmpinare, intimata SC „G.R.B.G." SRL a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, precum și excepția lipsei de interes a recurentei în formularea acestei excepții; totodată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin Decizia nr. 3893 din 12 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins atât excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes, cât și recursul declarat de SC „P." SA București, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut în esență că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate este nefondată, întrucât procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, nu trebuie urmată în situația invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual.

Totodată, Înalta Curte a apreciat că recurenta justifică interes în promovarea excepției de nelegalitate, deoarece a formulat acțiune în revendicare cu privire la imobilul spațiu comercial, situat în București, str. M. nr. 36, sector 1, compus din teren și construcție, iar acesta a fost individualizat în certificatul contestat în speța de față. În ceea ce privește excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, instanța de recurs a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât actul administrativ aflat în discuție este anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Cu privire la cele două norme din dreptul intern, care reprezintă temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, Înalta Curte a constatat că, prin raportare la normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența instanței de la Strasbourg, se impune înlăturarea aplicării în speța de față a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 2 alin. (2) teza finală din Legea contenciosului administrativ, modificată, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, reținând că aceste norme interne contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Concluzionând, instanța de recurs a reținut că verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt, iar în speță recurenta invocă, în realitate, aspecte de fapt, și nu veritabile critici de nelegalitate, cenzurabile în procedura instituită de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată. Împotriva Deciziei nr. 3893 din 12 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare SC „P." SA, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate, admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea excepției de nelegalitate.

În motivarea contestației în anulare se arată hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanța de recurs, în mod greșit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu motivarea că acestea intră în conflict cu reglementările internaționale, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Un al doilea motiv de contestație în anulare, se referă la faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs invocate de recurentă, instanța rezumându-se la a reține doar situația de fapt prezentată și a omis să cerceteze motivele de recurs. Contestatoare reiterând apărările din fața instanței de recurs, precizează că decizia atacată nu este motivată prin raportare la dispozițiile H.G.

nr. 834/1991 în baza cărui a fost emis certificatul de proprietate a cărui nelegalitate se invocă. S-a precizat că în speță nu s-a făcut dovada că terenul pentru care s-a atestă dreptul de proprietate conform H.G. nr. 834/1991 a intrat în patrimoniul societății comerciale intimate și nici că aceasta a dobândit un drept de proprietate în baza Legii nr. 15/1990. În susținerea motivelor contestației s-a mai arătat că certificatul de proprietate a cărui nelegalitate se invocă trebuia emis pe baza și cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1990, conform cărei bunurile la care se referă acest certificat să se fi aflat în patrimoniul autoarei intimate la momentul transformării sale din unitate economică de stat în societate comercială.

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu suntem în prezența unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., deoarece „greșelile materiale" la care se referă textul vizează erori cu privire la aspecte de ordin formal și nu aspecte de fond ale cauzei, cum ar fi modul în care instanța de recurs a apreciat probele administrate sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală. Verificarea unei greșeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu trebuie să implice reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci numai pentru motivele expuse și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste motive de contestație nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Având în vedere că, în speță, contestatoarea invocă tocmai aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin modul de apreciere al probelor, prin stabilirea situației de fapt și în raport de dispozițiile legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceste aspecte exced noțiunii de „greșeală materială". Analizând contestația formulată sub aspectul motivului invocat de contestatoare, al neanalizării motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, având în vedere soluția instanței de reformare în sensul că excepția de nelegalitate invocată în cauză nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) și art. 2 alin. (2) teza finală din Legea contenciosului administrativ, modificată, întrucât privește un act administrativ anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, în speță, instanța de control judiciar, a constatat că recurenta a invocat, în realitate, aspecte de fapt, și nu veritabile critici de nelegalitate, cenzurabile în procedura instituită de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate. Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu sunt întemeiate și, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de SC „P." SA București împotriva Deciziei nr. 3893 din data de 12 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2011.