ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2008

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată că:

Prin cererea de

chemare în judecată adresată Curții de Apel București, reclamanții P.E., D.M.

și L.P. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice,

obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță,

aferentă anilor 2003-2006, actualizate cu rata inflației, pentru fiecare

reclamant fiind precizată perioada de acordare a acestor drepturi diferențiat,

în funcție de data încheierii raporturilor de serviciu cu pârâtul.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt în raporturi de

serviciu cu pârâtul, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările

și completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din

lege, au dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai

arătat reclamanții faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus

suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de

acest drept în anii 2001-2006, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care

îl prevede fiind în vigoare.

Prin

întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Sănătății Publice a invocat excepția

lipsei de obiect a cererii reclamanților, excepția prescripției parțiale a

dreptului material la acțiune și a solicitat introducerea în cauză în calitate

de chemat în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin

sentința civilă nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel București a

fost admisă acțiunea reclamanților P.E. și D.M. privind plata primelor de

vacanță pe perioada solicitată și respinsă acțiunea formulată de P.L. ca

neîntemeiată. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și toate celelalte excepții

invocate.

Pentru a

se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o

parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de

concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu

pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca

efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru

care a fost suspendat exercițiul său.

În ceea ce

privește cererea de chemare în garanție formulată în dosar, instanța de fond a

reținut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de

bani ce se solicită nu sunt la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor.

Cu privire

la excepția lipsei de obiect instanța a reținut că acțiunea de față are obiect,

întrucât se solicită plata unui drept stabilit prin lege, iar cu privire la

excepția de prescripție invocată s-a arătat că dreptul la acțiune al

reclamanților s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată

dreptul solicitat de reclamanți a fost suspendat în mod succesiv de legiuitor.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul

Sănătății Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit

legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are

dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în

anii 2001 – 2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005, legi

care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este

obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Mai arată

recurentul-pârât că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr.

379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea

nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din

actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia

plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006.

De

asemenea, este criticată soluția instanței de fond, apreciindu-se că în cauză

trebuie admisă excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată

întrucât pe perioada suspendării dreptului prevăzut de lege, acel drept nu

există și ca atare nu există nici dreptul la acțiune.

Recurentul

a criticat soluția instanței de fond de respingere a excepției de prescripție,

motivat de faptul că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se

prescrie în termenul de 3 ani de la data la care acele drepturi erau datorate.

Recursul

este nefondat.

Examinând

cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat pentru considerentele expuse în continuare.

Prin art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici

că pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001

– 2006, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum

corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituțional care

garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege

anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se

poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru

că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni

atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate

restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul

respectiv.

A

considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de

suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi

de neconceput și inadmisibil.

Altfel,

s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice

valoare.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu

mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă

teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii reclamanților,

întrucât cererea de chemare în judecată privește dreptul la plata primei de

concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecință suspendat

exercițiul acestor drepturi și nu existența lor.

Înalta Curte constată nefondată și critica cu privire la

împlinirea prescripției și constatarea pe cale de excepție a prescrierii

dreptului la acțiune, întrucât prin suspendarea exercițiului acestui drept,

reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea

nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței civile

nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.