ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată că: Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, reclamanții P.E., D.M. și L.P. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătății Publice, obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, aferentă anilor 2003-2006, actualizate cu rata inflației, pentru fiecare reclamant fiind precizată perioada de acordare a acestor drepturi diferențiat, în funcție de data încheierii raporturilor de serviciu cu pârâtul. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt în raporturi de serviciu cu pârâtul, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, au dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai arătat reclamanții faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept în anii 2001-2006, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Sănătății Publice a invocat excepția lipsei de obiect a cererii reclamanților, excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune și a solicitat introducerea în cauză în calitate de chemat în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Prin sentința civilă nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamanților P.E. și D.M. privind plata primelor de vacanță pe perioada solicitată și respinsă acțiunea formulată de P.L.

ca neîntemeiată. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și toate celelalte excepții invocate. Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată în dosar, instanța de fond a reținut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor.

Cu privire la excepția lipsei de obiect instanța a reținut că acțiunea de față are obiect, întrucât se solicită plata unui drept stabilit prin lege, iar cu privire la excepția de prescripție invocată s-a arătat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată dreptul solicitat de reclamanți a fost suspendat în mod succesiv de legiuitor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Sănătății Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001 – 2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001 – 2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Mai arată recurentul-pârât că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006. De asemenea, este criticată soluția instanței de fond, apreciindu-se că în cauză trebuie admisă excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată întrucât pe perioada suspendării dreptului prevăzut de lege, acel drept nu există și ca atare nu există nici dreptul la acțiune. Recurentul a criticat soluția instanței de fond de respingere a excepției de prescripție, motivat de faptul că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termenul de 3 ani de la data la care acele drepturi erau datorate.

Recursul este nefondat. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat pentru considerentele expuse în continuare. Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici că pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii reclamanților, întrucât cererea de chemare în judecată privește dreptul la plata primei de concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecință suspendat exercițiul acestor drepturi și nu existența lor. Înalta Curte constată nefondată și critica cu privire la împlinirea prescripției și constatarea pe cale de excepție a prescrierii dreptului la acțiune, întrucât prin suspendarea exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței civile nr. 2240 din 24 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.