ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1789/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta D.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Sănătății Publice obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de

concediu pe anii 2001-2006 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului la data plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că este funcționar public în cadrul Ministerului Sănătății Publice, iar Legea

nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și

legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din

Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu.

Reclamanta susține că este îndreptățită

la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii.

În fine, se mai arată că normele

legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53

din Constituția României.

Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat

excepția lipsei de obiect a cererii reclamantei, excepția prescripției parțiale

a dreptului material la acțiune, a solicitat chemarea în garanție a

Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond a cerut respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1801 din 25

iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a cererii și a prescripției

dreptului material la acțiune, a admis acțiunea reclamantei, a recunoscut acesteia

dreptul de a beneficia de prima de concediu pe perioada 2001-2006, a obligat pârâtul Ministerul Sănătății Publice la plata drepturilor bănești cuvenite

reclamantei reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006 actualizată cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății

efective.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar

public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999.

Chemarea în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice a fost doar afirmată, astfel că nefiind îndeplinite dispozițiile

procedurale, instanța nu s-a pronunțat pe această cerere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâtul Ministerul Sănătății Publice criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul în motivele de recurs arată că

în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune cu

privire la primele de vacanță având în vedere dispozițiile Decretului nr.

167/1958, precum și cele ale art. 166 C. muncii.

De asemenea, recurentul arată că

reclamanta solicită plata indemnizației de concediu, drept prevăzut în Legea

nr. 188/1999, republicată, cu modificările si completările ulterioare, și că

încă de la recunoașterea în acest act normativ, acest drept a fost suspendat

prin acte normative subsecvente, fără a produce efecte juridice, în sensul că

dreptul reclamantei se va naște de la data expirării termenului de suspendare.

Până la acea dată, dreptul nu există, și pe cale de consecință nici dreptul la

acțiune, în condițiile în care nu exista temei legal pentru acordarea acestuia.

Pornim de la rațiunea că acest drept pe perioada suspendării nu a produs efecte

juridice, neînsemnând însă ca pentru a nu produce efecte juridice, dreptul ar

fi trebuit "desființat". Suspendarea unui drept produce efecte

juridice pentru o perioadă limitată de timp iar "desființarea" unui

drept presupune anularea pentru totdeauna a acelui

drept. Prin respingerea acestei excepții s-ar putea înțelege că

suspendarea aplicabilității prevederilor unui act normativ nu ar produce nici

un efect

juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea

acestor dispoziții.

De asemenea, întrucât așa cum rezultă chiar din Constituția României, măsurile

de protecție socială sunt stabilite prin lege, tot

legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri

pentru

o anumită perioadă determinată, fără ca acest eveniment

legislativ să conducă la restrângerea drepturilor fundamentale ce decurg din

statutul de

salariat al persoanelor,

drepturi ce sunt prevăzute de legislația în vigoare.

În speță, dispozițiile legale criticate se referă

la acordarea primei de

vacanță, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie

un drept constituțional funcțional și în consecință prevederile art. 53 din

Constituție nu poate fi incident în cauză.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus

citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga

perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților, iar

executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivul de recurs privind respingerea în

mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a respins această excepție deoarece

aceasta nu operează pentru

suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă

curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr.

167/1985 privind prescripția extinctivă.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în

mod corect a respins și excepția lipsei de obiect a acțiunii, apreciind că

cererea de chemare în judecată se referă la drepturi active, neputând fi

apreciată ca fiind fără obiect.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursurile vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Sănătății Publice, împotriva sentinței civile nr. 1801 din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2008.