ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 172 din 2 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, obligându-l pe aceasta din urmă la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2002-2005, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective. Prin aceeași sentință civilă, instanța de judecată a respins excepțiile lipsei de obiect și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârăt.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în privința excepțiilor, că acestea nu sunt întemeiate, cererea reclamantului având un obiect clar și bine determinat, pe de o parte, și că suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, pe de altă parte. Cu privire la fondul cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima de vacanță, prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nu echivalează cu însăși eliminarea acestui drept. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății Publice, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în fața instanței de fond. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În privința excepțiilor, se constată că în mod corect acestea au fost respinse de instanța de fond. Astfel, nu se poate vorbi de lipsa obiectului cererii, atâta vreme cât acesta este clar și explicit menționat de reclamant în preambulul cererii sale și rezultă cu evidență din ansamblul motivării respectivei cereri.

De asemenea, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001 - 2005 întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat. Cu privire la fondul cauzei. Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006, prin dispoziții normative succesive, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03. 2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 1l88/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of.

nr. 365/29.05.2007). Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate. De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței civile nr. 172 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2008.