ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 14/2008

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 172 din 2 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.J., în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Sănătății Publice, obligându-l pe aceasta din urmă la plata

către reclamant a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu aferentă

anilor 2002-2005, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului și până la data plății efective.

Prin

aceeași sentință civilă, instanța de judecată a respins excepțiile lipsei de

obiect și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârăt.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în privința excepțiilor,

că acestea nu sunt întemeiate, cererea reclamantului având un obiect clar și

bine determinat, pe de o parte, și că suspendarea prin lege a dreptului la

plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție,

potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, pe de altă parte.

Cu privire

la fondul cauzei, instanța de judecată a reținut, în esență, că suspendarea

exercițiului dreptului la prima de vacanță, prevăzut de art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999, nu echivalează cu însăși eliminarea acestui drept.

Împotriva

acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâtul Ministerul Sănătății Publice, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9

și art. 304

1

C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului,

apărările formulate în fața instanței de fond.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În

privința

excepțiilor, se constată că în mod corect acestea au fost respinse de instanța

de fond.

Astfel, nu

se poate vorbi de lipsa obiectului cererii, atâta vreme cât acesta este clar și

explicit menționat de reclamant în preambulul cererii sale și rezultă cu

evidență din ansamblul motivării respectivei cereri.

De

asemenea, nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima

de vacanță din perioada 2001 - 2005 întrucât, fiind suspendată plata acestor

drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost

suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia

cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menționat.

Cu privire

la fondul cauzei.

Prin Legea

nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

Este

adevărat că acordarea primei de vacanță, instituită prin prevederile legale

susmenționate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006, prin dispoziții normative

succesive, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suspendarea nu

echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel,

dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), a fost menținut prin art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.

2004), precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 1l88/1999, în forma

republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Nu se

poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă

echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade,

întrucât

s-ar

încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De

asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat,

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art.

53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Un astfel

de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care

exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația,

inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de

conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

De aceea,

respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea

aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Pentru

motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței

civile nr. 172 din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 ianuarie 2008.