ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 793/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistra la Curtea de Apel București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, la data de 26 martie 2007, reclamanții N.C., T.D., D.M., B.M., M.M., B.E., B.M., B.D., N.M., O.S., E.A., N.C.B., C.G., C.M., N.D., L.E., T.M., N.C., B.T., E.E. au solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumelor, reprezentând primă de concediu pentru anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit art. 34 alin. (2) din Statutul funcționarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, sunt îndreptățiți să primească, pe lângă indemnizația de concediu, o primă de vacanță, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. De asemenea au mai arătat că sunt îndreptățiți la plata primei de concediu întrucât, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituție reiese că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu poate fi anulat. Pârâtul Ministerul Sănătății Publice, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția lipsei de obiect și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Totodată, pârâtul a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru situația în care va cădea în pretenții. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1440 din 29 mai 2007, a respins excepțiile lipsei de obiect și a pescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanții N.C., T.D., D.M., B.M., M.M., B.E., B.M., B.D., N.M., O.S., E.A., N.C.B., C.G., C.M., N.D., L.E., T.M., N.C., B.T., E.E., a obligat pârâtul Ministerul Sănătății Publice la plata către reclamanți a primei de concediu pe anii 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului la data plății efective și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii reclamanților, Curtea a apreciat, raport de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, obligarea pârâtului să plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, că argumentele aduse în susținerea excepției vizează de fapt fondul cauzei și, pe cale de consecință a respins-o ca neîntemeiată. A mai constatat, în ceea ce privește excepția prescrierii acțiunii pentru anii 2001-2006, că acesta reprezintă o sancțiune care vizează pasivitatea reclamanților de a acționa ori, aceștia au fost împiedicați de o împrejurare obiectivă mai presus de voința sa (suspendările succesive prin acte normative), iar cursul prescripției a fost întrerupt.

Pe de altă parte, a mai arătat instanța de fond, că reclamanții au calitatea de funcționari publici, calitate probată cu acte, având dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Concluzionând, a arătat că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, neexistând un raport juridic legal sau convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanță solicitate de reclamanți, Ministerul Finanțelor neavând obligația să garanteze plata acestor sume, în contextul în care reclamanții nu sunt salariații acestui minister și deci nu există un raport juridic legat de sumele reprezentând primele de vacanță. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul Ministerul Sănătății Publice criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, având în vedere că, prin respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii s-ar putea înțelege că suspendarea aplicabilității prevederilor unui act normativ nu ar produce nici un efect juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea acestor dispoziții. Pe fondul acțiunii au arătat că prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor, de angajarea și utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiunii financiare. În cauză, dispozițiile legale criticate se referă la acordarea primei de vacantă, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie un drept constituțional funcțional și în consecința prevederile art. 53 din Constituție nu pot fi incidente.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare în cauză. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, de motivele invocate de recurentă, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Totodată, prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006. Astfel, cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.

Dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată precum și prin art. 35 alin. (2) din aceeași Lege. Mai mult decât atât, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, întrucât contravine atât art. 53 din Constituția României, revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Apreciind în mod judicios că prin dispozițiile conținute în legile bugetare invocate de pârât a fost restrâns exercițiul unui drept legitim al funcționarilor publici și că această măsură nu este proporțională cu situația care a determinat-o, în sensul art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, revizuită, cu consecința admiterii acțiunii reclamanților Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Dealtfel, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2007 a fost reglementată aprobarea plății primelor de concediu de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare în perioada 2001-2006.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței civile nr. 1440 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2008.