ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2058/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată pe calea contenciosului

administrativ, reclamanții C.F.V., H.C.E., G.M.N., P.C.R., C.M., M.D., C.C., B.A.P.,

D.M., R.C.M. și C.A.M. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Sănătății Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor bănești, reprezentând prima de

concediu pentru perioadele în care au avut calitatea de funcționar public.

Motivându-și cererea,

reclamanții au arătat că, potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Statutul funcționarilor

publici, această categorie de personal are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care

se impozitează separat. Totodată, au mai arătat că aplicarea acestor dispoziții

legale a fost suspendată, în mod nelegal, printr-o serie de acte normative ulterioare,

dar suspendarea exercițiului acestui drept nu echivalează cu înlăturarea lui.

Pârâtul Ministerul Sănătății

Publice a invocat excepțiile lipsei de obiect a cererii și prescripției parțiale

a dreptului material la acțiune și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor, care la rândul său, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive față de cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă

nr. 2430 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu

cu pârâtul și chematul în garanție, pârâtul fiind obligat să plătească reclamanților

drepturile bănești reprezentând prima de vacanță pentru anii în care au avut calitatea

de funcționar public, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului

și până la plata efectivă.

Prin aceeași sentință,

au fost respinse excepțiile lipsei de obiect și a prescripției parțiale a dreptului

material la acțiune, invocate de pârâtul Ministerul Sănătății Publice, precum și

excepția lipsei calității procesuale pasive și cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei de obiect a cererii este

neîntemeiată, acțiunea formulată având ca obiect dreptul la primele de concediu,

iar excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune este de asemenea neîntemeiată

întrucât suspendarea dreptului la prima de concediu a avut ca efect și suspendarea

dreptului la acțiune al reclamanților.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție, instanța de

fond a reținut necesitatea existenței unei identități între persoana pârâtului și

cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că acțiunea este întemeiată, Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarului public consacrând dreptul la prima de concediu a acestei categorii

de personal, iar normele legale prin care s-a dispus suspendarea exercițiului acestui

drept contravin prevederilor constituționale, întrucât suspendă retroactiv un drept

câștigat anterior. Curtea de Apel București a mai constatat că dispozițiile legale

care consacră dreptul la prima de concediu sunt în vigoare.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, întrucât

nu se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire, nefiind

întrunite cerințele art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva sentinței pronunțată

de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății Publice.

În cuprinsul recursului

se susține că respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului material la

acțiune nu ține seama că, potrivit Decretului nr. 167/1958 și C. muncii, dreptul

la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de

la data când drepturile respective erau datorate.

Recurentul mai susține

că dreptul reclamanților la plata primei de concediu se va naște la data expirării

termenului de suspendare, iar pe perioada suspendării acest drept nu a produs efecte

juridice. În fine, recurentul mai susține că dreptul la prima de concediu privește

drepturi salariale suplimentare și nu un drept constituțional fundamental, nefiind

incidente prevederile art. 53 din Constituție.

Examinând cauza în raport

cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele expuse în continuare.

Este de necontestat că

prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001–2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 la republicarea în M. Of. nr. 251/22.03.2004, precum și prin art. 35

alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni, atât art.

53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face

necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se

bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Sănătății Publice împotriva sentinței nr. 2430 din 10 octombrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 mai 2008.