ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 98 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată, acțiunea în materie comercială formulată de reclamanta F.T.C. în contradictoriu cu pârâta A.N.C.I.P.U. București. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, că între părți s-a încheiat contractul nr. 144 din 23 iunie 2008 în temeiul art. 24 din O.U.G. nr. 75/2005, contract în baza căruia reclamanta a achitat taxa de 6.039 lei. Considerând că nu a întocmit, cu rea-credință, raportul de evaluare, reclamanta a solicitat restituirea sumei.

Din probatoriul administrat, Curtea a reținut că reclamanta a fost înștiințată în ceea ce privește completarea raportului de evaluare internă și desfășurare a vizitelor de evaluare, însă aceasta a comunicat pârâtei că înțelege să suspende procedurile de evaluare, ulterior formulând acțiune în justiție. S-a constatat că, nu se poate reține o culpă a pârâtei privind obligația contractuală asumată, iar conform dispozițiilor art. 7 din contract, numai partea lezată poate solicita rezilierea contractului, reclamanta nefăcând nicio dovadă a acestei lezări. Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs în termen legal, reclamanta F.T.C., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamanta susține, în esență, că instanța a cărei hotărâre se atacă a reținut greșit situația de fapt. În opinia recurentei, instanța de fond în mod eronat a reținut că „reclamanta a fost înștiințată, situație ce rezultă din adresele depuse nr. 77 din 7 ianuarie 2009 și nr. 43 din 20 octombrie 2009, că trebuie să completeze raportul de evaluare internă”, iar situația de fapt este alta. Recurenta solicită să se analizeze și să se constate că instanța de fond a apreciat greșit probatoriul vizând cele două acte invocate în motivarea hotărârii recurate. Prin decizia nr. 587 din 9 februarie 2011 – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a constatat nul recursul declarat de reclamanta F.T.C.

împotriva sentinței nr. 98 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la pct. 1 –9. Or, recurenta – reclamantă nu numai că nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate de aceasta nici nu a făcut posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute procedural de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., așa cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Recursul fiind o cale de atac nedevolutivă care nu-și propune o reapreciere a probelor, criticile recurentei vizând probele administrate în cauză nu vor fi analizate, reaprecierea acestora nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta F.T.C., invocând dispozițiile art. 317 C. proc. civ. și criticând-o pentru faptul că recursul a fost soluționat de secția comercială și nu de o instanță de contencios administrativ. În motivarea contestației se arată că instanța nu a pus în discuția părților excepția nulității recursului ca un fine de neprimire. Conform art. 159 1 alin. (1) C. proc. civ., numai necompetența generală a instanțelor judecătorești, poate fi invocată de părți, ori de către judecător în orice stare a pricinii.

În speță, soluția a fost dată de o instanță de contencios administrativ care conform Legii nr. 554/2004 este lipsită de un grad de jurisdicție respectiv apelul, putând fi atacată numai cu recurs, astfel încât instanța avea obligația să analizeze recursul sub toate aspectele, nu numai din prisma dispozițiilor art. 301 pct. 1 –9 C. proc. civ. Nefiind citată cu mențiunea că se va pune în discuție nulitatea recursului, contestatoarea nu și-a putut formula o apărare. Prin refuzul instanței de a soluționa cererea de recurs, contestatoarea susține că a fost lipsită de un recurs efectiv în interpretarea art. 6 CEDO, deoarece a fost lipsită de orice grad de jurisdicție: apelul prin omisiunea de către legiuitor și recursul prin refuzul aplicării dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Se invocă excepția necompetenței funcționale a secției comerciale, deoarece în fond cauza a fost soluționată de o instanță de contencios administrativ datorită faptului că obiectul cauzei este un contract administrativ. Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 317 C. proc. civ., iar contestația va fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 317 C. proc. civ.: „(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. Când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. Când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”. În prezenta cauză nu sunt întrunite cerințele art. 317 C. proc. civ. Cauza a fost apreciată la fond ca fiind o acțiune în materie comercială, iar recursul a fost soluționat de Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, reclamanta contestatoare prin cererea introductivă de instanță a solicitat: 1. rezilierea contractului nr. 144 din 23 iunie 2008 2. repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6.039 lei, cu dobânda legală începând cu data de 7 ianuarie 2009 și până la achitare; 3. cheltuieli de judecată.

A invocat drept temei juridic al acestei acțiuni dispozițiile art. 1019 și art. 1020 C. civ., coroborate cu dispozițiile art.7 din contract. Cu toate că prin sentința nr. 98 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea în materie comercială formulată de contestatoare, aceasta prin motivele de recurs nu a invocat dispoziții de ordine publică privitoare la competență. Prin motivele de recurs, contestatoarea nu a invocat niciun motiv de nelegalitate, iar pentru termenul la care s-a soluționat recursul, aceasta a fost legal citată. Întrucât contestatoarea – recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., recursul a fost soluționat în lipsa părților. Nu era necesar ca recurenta să fie citată cu mențiunea că se va pune în discuție nulitatea recursului, Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziții în acest sens. Dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ. stabilesc condițiile promovării recursului și sancționează cu nulitatea nerespectarea lor. Astfel, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Or, în cauză, recurenta contestatoare nu a invocat niciun motiv de nelegalitate, ci a susținut că instanța a cărei hotărâre se atacă a reținut greșit situația de fapt și a apreciat greșit probatoriul vizând cele două acte invocate în motivarea hotărârii.

Este adevărat că, în cazul recursului prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ., cu alte cuvinte, al recursului declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, această cale nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 „instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”. Chiar și în ipoteza în care este singura cale de atac admisă de lege, recursul își menține caracterul de cale extraordinară de atac. Stabilirea prin lege a posibilității examinării recursului dincolo de motivele prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. nu înlătură însă obligația indicării și dezvoltării motivelor de modificare sau casare a hotărârii atacate. Prin soluția pronunțată de instanța de recurs nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că recurenta contestatoare a fost lipsită de un recurs efectiv.

Aceasta deoarece este culpa recurentei că nu a indicat motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate, astfel cum impun dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ. Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 317 C. proc. civ. și pe cale de consecință, contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea F.T.C. Tămășeni împotriva deciziei nr. 587 de la 9 februarie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 317/32/2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.