ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3450/2011

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4718 din 2 noiembrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor împotriva sentinței nr. 52/CA/2010-P.I. din 3 februarie 2010 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Pe cale de consecință, a modificat sentința recurată, în sensul respingerii, ca

neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamanta SC B. SA Stei, prin care

solicita anularea deciziei nr. 1 din 14 august 2008 de respingere a

contestației formulate împotriva dispoziției nr. 72594/2008 emisă de pârâtă și

obligarea acesteia la înaintarea contestației, în vederea soluționării,

Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală și, în subsidiar, anularea deciziei nr.

1/2008 și a dispoziției nr. 72594/2008, emise de pârâtă, și exonerarea de la

plata sumei de 1.627.894 lei, încasată pentru plata energiei electrice în

contul deschis distinct pentru subvenții.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta

Curte a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005, s-a prevăzut în bugetul Ministerului

Economiei și Comerțului, la titlul „Subvenții", suma de 1000 de miliarde

lei pentru achitarea datoriilor restante și curente către SC E. SA,

reprezentând contravaloarea energiei electrice consumate în sectorul minier.

În același text

este reglementat în alin.4 scopul subvenției alocate potrivit alin. (1).

Astfel, în baza

art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004, cu sumele încasate în baza

alin. (1), SC E. SA achită

contravaloarea energiei electrice furnizate de S.S.E. SA, care la rândul ei își

va achita datoriile la

Fondul de risc

pentru garanții de stat pentru împrumuturi externe.

Așadar, prin legea bugetului de stat

al anului 2005 s-au stabilit sumele ce se alocă cu titlu de subvenție către

Sectorul minier și scopul acestor alocații bugetare,

respectiv plata datoriilor S.S.E. la Fondul de risc pentru garanții de

stat

pentru împrumuturi externe.

Prin aceeași Lege

nr. 511/2004, în art. 17, s-a instituit obligația pentru toți agenții

economici care

beneficiau de subvenții potrivit art. 16 de a derula operațiunile de plăți

numai prin conturi distincte, deschise

la Trezoreria Statului.

Față de prevederile legale analizate

mai sus se constată că reclamanta-intimată nu a utilizat în întregime subvenția

primită prin bugetul de stat, conform scopului pentru care s-a alocat

subvenția.

Intimata-reclamantă a utilizat o parte

din subvenții pentru alte plăți făcute, este

adevărat,

în interesul societății, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 5.8.4

din

Ordinul nr. 1235/2003, în sensul că din subvențiile primite se pot

transfera sumele necesare pentru completarea fondurilor pentru plata

salariilor.

Norma instituită

în Ordinul nr. 123 5/2004 are caracterul unei reguli juridice de putere

inferioară celei reglementate prin art. 16 și art. 17 din Legea nr. 511/2004.

Așa cum a rezultat din expunerea

prevederilor legale aplicabile, subvenția cuprinsă în bugetul de stat pe anul

2005 la capitolul „Subvenții" pentru Ministerului

Economiei și Comerțului a avut o afectațiune specială și anume plata

energiei electrice

consumate în sectorul minier către SC E. SA, iar

potrivit alin. (4) sumele încasate de SC E. SA din subvenții se plăteau către S.S.E.

SA care, la rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc pentru garanții de

stat pentru împrumuturi externe.

Susținerea

recurentei, conform căreia nu avea obligația de a derula operațiunile

prin trezoreria statului este

nefondată, întrucât fiind beneficiara unei subvenții intră în sfera de aplicare

a art. 17 din Legea nr. 511/2004.

Or, reține

instanța de recurs, o parte din plăți fiind efectuate prin compensare, sumele

alocate ca subvenție bugetară nu au mai fost utilizate pentru stingerea

datoriilor

în ordinea

prevăzută de art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 511/2004; o astfel de

plată, prin

compensare, nu corespunde

scopului pentru care s-au alocat subvențiile.

Dacă se efectuau

operațiuni de plată prin conturile deschise la Trezorerie și nu

operațiuni de stingere a datoriei prin

compensare, sumele plătite de intimata-reclamantă, potrivit art. 16 alin. (4)

din Legea nr. 511/2004, intrau în conturile SC E. SA

pentru a achita contravaloarea energiei electrice furnizate de S.S.E.

SA, care la rândul ei achita datoriile la Fondul de risc.

In ceea ce

privește invocarea similitudinii cu situația M.V. Deva, instanța de

recurs a constatat că această

societate a efectuat plăți către SC E. SA din

fonduri

proprii, subvenția fiind transmisă la o dată ulterioară scadenței, ceea ce nu

corespunde situației din cauza prezentă, în care intimata-reclamantă nu a efectuat

plata

din fonduri proprii, ci prin compensare.

Compensarea este o modalitate de

stingere a datoriei dar nu corespunde

scopului

Legii nr. 511/2004, așa cum s-a explicat în precedent, întrucât plățile

efectuate

nu au fost utilizate pentru stingerea datoriei pe care SC E.

SA o avea către

S.S.E., aceasta din urmă

având obligația de a achita cu sumele încasate din subvenții, datoriile către

Fondul de risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi

externe.

Împotriva acestei decizii, invocând

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., a formulat contestație în anulare SC B. SA

Stei, susținând că soluția

este rezultatul

unor greșeli materiale constând în aprecierea greșită a instanței de recurs

„că

SC B. SA se regăsește în societățile implicate în circuitul prevăzut de art. 16

din Legea nr. 511/2004", respectiv „că subvențiile primite nu aveau scopul

subvențiilor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 511/2004".

Curtea, analizând contestația în

anulare, în raport cu motivul invocat și cu

dispozițiile

procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată

fiind expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca

temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu

contestație,

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale...".

Fiind un text legal de excepție iar

excepția fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici

noțiunea de „greșeală materială" folosită de art. 318

C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel

decât tot restrictiv.

Astfel, în sensul art. 318 C. proc.

civ., „greșelile materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire

la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la

aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a

apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel de greșeli

materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau

reaprecierea probelor, deoarece contestația în

anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a

fost bine făcută ci

pentru motivele expres și limitativ prevăzute de

lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziția părților calea

recursului la recurs.

Ori, susținând că instanța de recurs a

interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză, respectiv art. 16

din Legea nr. 511/2004, precum și probele

administrate,

respectiv raportul de expertiză, contestatoarea invocă aspecte care țin de

fondul

cauzei, de modul în care instanța de recurs - prin aprecierea probelor și prin

stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor

legale aplicabile - a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste

aspecte, așa cum s-a arătat, exced, însă, noțiunii de „greșeală materială"

în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru

considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

contestația în anulare formulată de SC B. SA Stei împotriva

deciziei nr. 4718

din 2 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.