ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3603/2011

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de recurs atacată pe calea revizuirii.

Prin Decizia nr. 4718 din 02 noiembrie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a

admis recursul formulat de către recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 52/CA/2010-PI din 3 februarie 2010

a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

și a modificat sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că, potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005, s-a prevăzut

în bugetul Ministerului Economiei și Comerțului, la titlul „Subvenții”, suma de

1000 de miliarde lei pentru achitarea datoriilor restante și curente către SC

E. SA, reprezentând contravaloarea energiei electrice consumate în sectorul

minier, iar conform art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004, cu sumele încasate

în baza alin. (1), SC E. SA va achita contravaloarea energiei electrice

furnizate de SN N. SA, care la rândul ei, își va achita datoriile la Fondul de

risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi externe.

Așadar, prin Legea

bugetului de stat al anului 2005 s-au stabilit sumele ce se alocă cu titlu de

subvenție către Sectorul minier și scopul acestor alocații bugetare, respectiv

plata datoriilor SN N. SA la Fondul de risc pentru garanții de stat pentru împrumuturi

externe.

Prin aceeași Lege nr.

511/2004, în art. 17, s-a instituit obligația pentru toți agenții economici

care beneficiau de subvenții potrivit art. 16 de a derula operațiunile de plăți

numai prin conturi distincte, deschise la Trezoreria Statului.

Față de prevederile

legale analizate, instanța de control judiciar a constatat că intimata-reclamantă

nu a utilizat în întregime subvenția primită prin bugetul de stat, conform

scopului pentru care s-a alocat subvenția, ci a utilizat o parte din subvenții

pentru alte plăți făcute, este adevărat, în interesul societății, apreciind că sunt

aplicabile prevederile art. 5.8.4 din Ordinul nr. 1235/2003, în sensul că, din

subvențiile primite, se pot transfera sumele necesare pentru completarea fondurilor

pentru plata salariilor.

Însă, a reținut

instanța de recurs, norma instituită în Ordinul nr. 1235/2004 are caracterul

unei reguli juridice de putere inferioară celei reglementate prin art. 16 și 17

din Legea nr. 511/2004.

Așa cum a rezultat

din expunerea prevederilor legale aplicabile, subvenția cuprinsă în bugetul de

stat pe anul 2005 la capitolul „Subvenții” pentru Ministerului Economiei și

Comerțului a avut o afectațiune specială și anume plata energiei electrice

consumate în sectorul minier către SC E. SA, iar potrivit alin. (4), sumele

încasate de SC E. SA din subvenții se plăteau către SN N. SA S.A. care, la

rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc pentru garanții de stat pentru

împrumuturi externe.

Așadar, Înalta Curte,

a apreciat că susținerea intimatei în sensul că nu avea obligația de a derula

operațiunile prin Trezoreria statului este nefondată, întrucât, fiind

beneficiara unei subvenții, intră în sfera de aplicare a art. 17 din Legea nr. 511/2004.

Instanța de recurs a

mai reținut că o parte din plăți fiind efectuate prin compensare, sumele alocate

ca subvenție bugetară nu au mai fost utilizate pentru stingerea datoriilor în

ordinea prevăzută de art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 511/2004, iar o

astfel de plată prin compensare nu corespunde scopului pentru care s-au alocat

subvențiile.

Dacă se efectuau

operațiuni de plată prin conturile deschise la Trezorerie și nu operațiuni de

stingere a datoriei prin compensare, sumele plătite de intimata-reclamantă,

potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 511/2004, intrau în conturile SC E. SA

pentru a achita contravaloarea energiei electrice furnizate de SN N. SA, care

la rândul ei, achita datoriile la Fondul de risc.

În ceea ce privește invocarea

similitudinii cu situația SC M. SA Deva, instanța de recurs a constatat că

această societate a efectuat plăți către SC E. SA din fonduri proprii,

subvenția fiind transmisă la o dată ulterioară scadenței, ori reclamanta din

cauza prezentă nu a efectuat plata din fonduri proprii, ci prin compensare,

modalitate de stingere a datoriei care nu corespunde scopului Legii nr.

511/2004.

exercitată în cauză.

Împotriva Deciziei nr.

4718 din 02 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire intimata-reclamantă SC

B. SA Ștei, invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct. 2 teza I și teza

a II-a C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, revizuenta a susținut că, prin admiterea recursului declarat de

instituția pârâtă, instanța de recurs nu s-a mai pronunțat asupra cererii principale

din acțiune, deși a reținut în considerente că acțiunea a privit și acest capăt

de cerere principal, limitându-se, astfel, la a soluționa recursul doar cu

privire la cererea subsidiară.

Revizuenta a arătat

că, deși instanța de recurs este limitată la examinarea motivelor de recurs

formulate de recurentă, față de prevederile art. 304¹ C. proc. civ. și având

în vedere principiul rolului activ al instanței, cauza trebuia analizată sub

toate aspectele, inclusiv în privința cererii principale, întrucât decizia nr.

1 din 14 august 2008, a cărei anulare s-a solicitat, fusese supusă și

criticilor de necompetență a organului de soluționare, astfel că se impunea

verificarea aspectelor privind competența de soluționare a contestației,

înainte de validarea deciziei de către instanța de recurs.

Pe de altă parte,

societatea revizuentă a susținut că, reținând incidența în cauză a

dispozițiilor art. 16 și art. 17 din Legea nr. 511/2004 a bugetului pe anul

2005, instanța de recurs a acordat sume mai mari decât cele efectiv încasate în

baza acestei legi, cu titlul de subvenții, în anul 2005, astfel cum rezultă din

răspunsul la obiectivul nr. 1 din raportul de expertiză.

Înaltei Curți, asupra cererii de revizuire.

Analizând decizia a

cărei revizuire se solicită, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor

legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte, constată

că prezenta cerere de revizuire este nefondată, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Revizuirea este o

cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, iar dispozițiile

legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că revizuirea

nu poate fi promovată decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres

de lege.

Față de dispozițiile art.

326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, constată că Decizia nr. 4718 din 02

noiembrie 2010 poate constitui obiect al revizuirii, în sensul că, prin decizia

pronunțată de instanța de recurs, s-a admis recursul și a fost modificată

hotărârea atacată pe chestiuni de fapt, astfel încât se reține admisibilitatea

promovării căii de atac de față.

Însă, Înalta Curte,

reține că cererea de revizuire nu este întemeiată, întrucât niciunul din temeiurile

legale și expres prevăzute, invocate de revizuentă, nu este incident în cauză.

Potrivit art. 126 alin.

(2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de

atac ordinare și extraordinare sunt stabilite numai prin lege.

Din aceste norme

constituționale rezultă că legiuitorul are dreptul și libertatea de a stabili

condițiile în care părțile interesate pot exercita căile ordinare și

extraordinare de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin

Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este

parte.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care constituie temeiul legal al

cererii de față:

„Revizuirea unei

hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

în următoarele cazuri:

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Acest motiv de

revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale,

principiu în conformitate cu care instanța este „în drept” să statueze numai în

limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască

asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu

se pronunțe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor

exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C.

proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci

reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul

procesual conturat de etapele anterioare.

Or, susținând că

instanța de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv că nu s-a

pronunțat asupra cererii principale din acțiune și că a interpretat greșit

dispozițiile legale aplicabile în cauză, respectiv art. 16 și art. 17 din Legea

nr. 511/2004, precum și probele administrate, în special raportul de expertiză,

revizuenta invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța

de recurs – prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în

raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale incidente – a înțeles să

exercite controlul hotărârii recurate.

În acord cu cele

reținute în doctrina de specialitate, dar și față de jurisprudența dezvoltată

în această materie, Înalta Curte, examinând considerentele și soluția cuprinse

în decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, constată că motivele de

revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost

argumentate și invocate de societatea revizuentă, nu pot fi reținute în

condițiile în care instanța de control judiciar s-a pronunțat strict asupra

motivelor de recurs invocate de către instituția pârâtă.

O altă interpretare

ar însemna o încălcare a principiului egalității părților în procesul civil,

prin favorizarea în mod nepermis a unuia dintre participanți, care nu a

exercitat recurs și chiar nesocotirea dreptului său de dispoziție asupra

exercitării unei căi de atac, prin cercetarea unor aspecte pe care partea în

cauză le-a considerat lipsite de interes, din moment ce nu le-a supus

cercetării judecătorești în calea de atac.

De altfel, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că revizuirea

nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui

proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât

la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul

securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea

căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din

10 mai 2007, parag.28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie

2008, par.26).

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 326 și art. 328 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge cererea de revizuire formulată de SC B. SA Ștei, ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de SC B. SA Ștei împotriva Deciziei nr. 4718 din 02

noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2011.