ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5176/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin contestația în

anulare înregistrată la 29 octombrie 2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, contestatorii E.A.M. și

P.E.G. au solicitat, în contradictoriu cu intimații R.A. A.P.P.S., Consiliul

General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, retractarea deciziei civile

nr. 2088 din 25 martie 2010 prin care s-a respins ca nefondat recursul acestora

împotriva deciziei civile nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel

București.

În motivarea cererii,

contestatorii au arătat că acțiunea în revendicare pe care au formulat-o cu

privire la imobilul din București, le-a fost respinsă, conform sentinței civile

nr. 1562 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

menținută prin decizia civilă nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IX-a. Că, împotriva acestei din urmă decizii au declarat

recurs fundamentat, în principal, pe două motive și anume: 1) la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, autoarea reclamanților suferea de maladii

grave, fiind în imposibilitate obiectivă de a revendica imobilul și 2) terenul

solicitat nu se încadrează în categoria celor revendicabile conform Legii nr.

10/2001, întrucât nu a fost niciodată în proprietatea statului român.

Prin decizia

pronunțată în recurs, atacată pe calea contestației în anulare, s-a omis să se

cerceteze acest al doilea motiv, referitor la faptul că terenul nu se

încadrează în categoria celor restituibile conform Legii nr. 10/2001, fiind

vorba doar de o preluare în fapt, ceea ce atrage incidența dreptului comun.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 318 C. proc. civ.

Intimații nu au depus

întâmpinare în cauză.

Prin notele scrise

formulate, Regia Autonomă A.P.P.S. a solicitat respingerea contestației ca

neîntemeiată, susținând că decizia contestată analizează ambele motive de

recurs ce s-au constituit în critici de nelegalitate.

Analizând aspectele

deduse judecății prin intermediul contestației în anulare, Înalta Curte

constată următoarele:

Temeiul juridic al

căii extraordinare de atac promovate a fost reprezentat de dispoz. art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care reglementează situația în care,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, instanța „a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În acest sens,

contestatorii au pretins că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra criticii

conform căreia imobilul ce constituia obiectul material al cererii lor de

retrocedare nu intra sub incidența legii speciale, nr. 10/2001, întrucât

preluarea acestuia se realizase în fapt, fără niciun titlu, astfel încât

părțile ar fi avut deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea

pretenției asupra bunului.

Susținerea nu poate

fi primită, având în vedere conținutul considerentelor deciziei nr. 2088 din 25

martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, atacată prin intermediul prezentei contestații în

anulare.

Astfel,

respingându-se recursul reclamanților prin decizia menționată, s-a avut în

vedere pe de o parte, că nerespectarea termenului prevăzut de legea specială

pentru transmiterea notificării nu s-a datorat unor motive obiective cum s-a

pretins, reclamanții înșiși rămânând în pasivitate până la data de 12 august 2004,

când au transmis notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condițiile în

care termenul (cu prelungirile lui succesive) expirase din 14 februarie 2002.

Pe de altă parte, s-a

constatat că ineficiența dispozițiilor legii speciale reparatorii este

imputabilă recurenților și că acțiunea dedusă judecății încalcă principiul

specialia

generalibus derogant.

Concluzia instanței

în sensul că acțiunea nu poate fi primită cu referire la acest principiu

(specialul derogă de la general) tranșează chestiunea referitoare la calea

procedurală prin intermediul căreia puteau fi valorificate pretențiile.

Astfel, câtă vreme

instanța a statuat că acțiunea în revendicare ar nesocoti cadrul normativ dat

de reglementarea specială, este evident că imobilul a fost considerat, prin

regimul său juridic, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

De altfel, în

continuarea acestui considerent s-a arătat în mod expres că „nu pot fi primite

susținerile recurenților-reclamanți cu privire la menținerea dreptului lor de

proprietate și la îndeplinirea celorlalte condiții stabilite prin decizia nr.

XXXIII/2008 a Î.C.C.J.”.

Rezultă că, în

argumentarea soluției de respingere a recursului, instanța a avut în vedere și

critica referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare pe temeiul art.

480 C. civ., în modalitatea în care aceasta a fost dedusă judecății la acel

moment (prin motivele contestației în anulare dezvoltându-se, de o manieră

nepermisă, și alte argumente care ar fi susținut respectiva critică din

recurs).

În consecință, se va

constata că judecând cauza, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreun

motiv de modificare sau casare, că astfel nu este dată ipoteza art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare promovată fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de E.A.M. și P.E.G. împotriva

deciziei nr. 2088 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2011.