ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5176/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată la 29 octombrie 2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, contestatorii E.A.M. și P.E.G. au solicitat, în contradictoriu cu intimații R.A. A.P.P.S., Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, retractarea deciziei civile nr. 2088 din 25 martie 2010 prin care s-a respins ca nefondat recursul acestora împotriva deciziei civile nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel București. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că acțiunea în revendicare pe care au formulat-o cu privire la imobilul din București, le-a fost respinsă, conform sentinței civile nr. 1562 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a.

Că, împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs fundamentat, în principal, pe două motive și anume: 1) la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, autoarea reclamanților suferea de maladii grave, fiind în imposibilitate obiectivă de a revendica imobilul și 2) terenul solicitat nu se încadrează în categoria celor revendicabile conform Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost niciodată în proprietatea statului român. Prin decizia pronunțată în recurs, atacată pe calea contestației în anulare, s-a omis să se cerceteze acest al doilea motiv, referitor la faptul că terenul nu se încadrează în categoria celor restituibile conform Legii nr. 10/2001, fiind vorba doar de o preluare în fapt, ceea ce atrage incidența dreptului comun.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 318 C. proc. civ. Intimații nu au depus întâmpinare în cauză. Prin notele scrise formulate, Regia Autonomă A.P.P.S. a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, susținând că decizia contestată analizează ambele motive de recurs ce s-au constituit în critici de nelegalitate. Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Temeiul juridic al căii extraordinare de atac promovate a fost reprezentat de dispoz. art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care reglementează situația în care, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, instanța „a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În acest sens, contestatorii au pretins că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra criticii conform căreia imobilul ce constituia obiectul material al cererii lor de retrocedare nu intra sub incidența legii speciale, nr. 10/2001, întrucât preluarea acestuia se realizase în fapt, fără niciun titlu, astfel încât părțile ar fi avut deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea pretenției asupra bunului. Susținerea nu poate fi primită, având în vedere conținutul considerentelor deciziei nr. 2088 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, atacată prin intermediul prezentei contestații în anulare.

Astfel, respingându-se recursul reclamanților prin decizia menționată, s-a avut în vedere pe de o parte, că nerespectarea termenului prevăzut de legea specială pentru transmiterea notificării nu s-a datorat unor motive obiective cum s-a pretins, reclamanții înșiși rămânând în pasivitate până la data de 12 august 2004, când au transmis notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care termenul (cu prelungirile lui succesive) expirase din 14 februarie 2002. Pe de altă parte, s-a constatat că ineficiența dispozițiilor legii speciale reparatorii este imputabilă recurenților și că acțiunea dedusă judecății încalcă principiul specialia generalibus derogant. Concluzia instanței în sensul că acțiunea nu poate fi primită cu referire la acest principiu (specialul derogă de la general) tranșează chestiunea referitoare la calea procedurală prin intermediul căreia puteau fi valorificate pretențiile.

Astfel, câtă vreme instanța a statuat că acțiunea în revendicare ar nesocoti cadrul normativ dat de reglementarea specială, este evident că imobilul a fost considerat, prin regimul său juridic, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. De altfel, în continuarea acestui considerent s-a arătat în mod expres că „nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți cu privire la menținerea dreptului lor de proprietate și la îndeplinirea celorlalte condiții stabilite prin decizia nr. XXXIII/2008 a Î.C.C.J.”. Rezultă că, în argumentarea soluției de respingere a recursului, instanța a avut în vedere și critica referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare pe temeiul art. 480 C. civ., în modalitatea în care aceasta a fost dedusă judecății la acel moment (prin motivele contestației în anulare dezvoltându-se, de o manieră nepermisă, și alte argumente care ar fi susținut respectiva critică din recurs).

În consecință, se va constata că judecând cauza, instanța de recurs nu a omis să cerceteze vreun motiv de modificare sau casare, că astfel nu este dată ipoteza art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare promovată fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de E.A.M. și P.E.G. împotriva deciziei nr. 2088 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.