Zerey împotriva Turciei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33412/02 de către Ekrem ZEREY împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 1 iunie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Türmen Bîrsan Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și V. Berger Sectorul Secțiunii Având în vedere cererea depusă la 29 iulie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ekrem Zerey, este un cetățean turc născut în 1965. El este în prezent în închisoare. El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Özbekli, avocat care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 22 iulie 2002, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din filiala anti-terrorism a Direcției de Securitate Diyarbakır și a fost arestat sub suspectul de aderare la Hezbollah. La 26 iulie 2002, el a fost condus la judecătorul de investigare la Curtea Magistraților Mardin care a ordonat detenția reclamantului în închisoare. Reclamantul a fost plasat în închisoarea Mardin. În aceeași zi, la cererea guvernatorului statului de regiune de urgență și a procurorului public, în conformitate cu art. 3 lit. (c) din Legea-Decret nr. 430, care le-a permis să ia măsuri suplimentare în cadrul statului de urgență, un singur judecător la Curtea de Securitate de Stat a autorizat transferul reclamantului din închisoare către sucursala antiterrorism a Direcției de Securitate din Diyarbakır pentru interogatoriu suplimentar pe o perioadă de maximum zece zile.

La 2 august 2002, poliția a luat o declarație de la reclamant în legătură cu activitățile sale pentru Hezbollah. La 5 august 2002, la cererea guvernatorului și a procurorului public, judecătorul unic de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a prelungit perioada de custodie cu zece zile, în conformitate cu art. 3 litera (c) din Legea nr. 430. La 7 august 2002, avocatul reclamantului a contestat această decizie. Obiecția sa a fost acceptată de o Curte de Securitate de Stat de la Diyarbakır. Reclamantul a fost retras în închisoare la 9 august 2002. Legea internă relevantă și practică în momentul material, două decrete principale privind zona Turciei de Sud-Est au fost adoptate în temeiul Legii privind starea de urgență (Legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983). Legea-Decretul nr. 285 (10 iulie 1987) a instituit o guvernare pentru starea de urgență în anumite zone din Sud-Est.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 lit. (b) și (d) din prezentul decret, întreaga forță de poliție și gendarmerie erau la dispoziția guvernatorului zonei. Legea-Decretul nr. 430 (16 decembrie 1990) a consolidat competențele guvernatorului. art. 3 litera (c) prevede că, în urma unei propuneri ale guvernatorului sau a unei cereri ale procurorului public, precum și prin decizia unui judecător, persoanele în custodie ar putea fi eliminate din închisoare pentru interogatoriu pentru o durată de maximum zece zile. Persoanele în cauză ar putea solicita un examen medical la părăsirea închisoarei și, din nou, la întoarcerea lor.

art. 8 din Lege-Decret nr. 430 din 16 decembrie 1990 prevede următoarele: „Nici o responsabilitate penală, financiară sau juridică nu poate fi reclamată împotriva guvernatorului regional de urgență sau a unui guvernator provincial într-o regiune de urgență în ceea ce privește deciziile sau actele legate de exercitarea competențelor pe care le le-a fost încredințată prin prezentul decret, și nici o cerere nu va fi adresată autorității judiciare în acest scop. Acest lucru nu aduce atingere drepturilor persoanelor fizice de a susține o indemnitate de la stat pentru daunele suferite de acestea fără justificare.” Din 30 noiembrie 2002, statul de urgență care a fost în vigoare în ultimele două provincii din sud-estul Turciei (Diyarbakır și Șırnak) a fost ridicat.

În consecință, Lege-Decret nr. 430 a încetat să se aplice începând cu acea dată. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus unui tratament nedrept în custodia de poliție. Invocând art. 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție, susține că, după detenția sa retrasă, el a fost returnat la directorul de securitate pentru interogatoriu în temeiul Legii-Decret nr. 430, că el nu a avut un remediu eficace pentru a contesta licența și lungimea deținerii sale, deoarece a fost obligat să fie respins în temeiul aceluiași decret. El se plânge în cele din urmă că nu are dreptul la compensare pentru încălcarea prezentului articol. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenția privind legalitatea și durata detenției sale la directorul securității, absența unui remediu eficace prin care ar fi putut contesta detenția sa și lipsa dreptului de compensare în acest sens.

Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se anunțe aceste plângeri guvernului contestat. Curtea observă că aceste acuzații sunt declarate într-un mod foarte general și constată că reclamantul nu a descris în acest sens condițiile în care a fost tratat rău sau furnizat vreo dovadă, cum ar fi rapoartele medicale. Prin urmare, Curtea constată că nu există dovezi în fața acesteia pentru a sugera că reclamantul a fost supus unor tratamente necorespunzătoare de art. 3 din Convenție și că această parte a cererii este nefondată și trebuie respinsă ca fiind în mod evident fondată, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la legalitatea și lungimea deținerii sale în custodie de poliție, absența unui remediu eficace prin care ar fi putut contesta această detenție și incapacitatea sa de a obține compensații; declara restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului

THIRD SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33412/02 by Ekrem ZEREY against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 1 June 2006 as a Chamber composed of: Mr B.M. Zupančič , President , Mr J. Hedigan , Mr R. Türmen , Mr C. Bîrsan , Mr V. Zagrebelsky , Mrs A. Gyulumyan , Mr David Thór Björgvinsson, judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 29 July 2002, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Ekrem Zerey, is a Turkish national who was born in 1965. He is currently in prison. He is represented before the Court by Mr M. Özbekli, a lawyer practising in Diyarbakır. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 22 July 2002 the applicant was arrested by police officers from the anti-terrorism branch of the Diyarbakır Security Directorate and was taken into custody on suspicion of membership of the Hezbollah. On 26 July 2002 he was brought before the investigating judge at the Mardin Magistrates’ Court who ordered the applicant’s detention on remand. The applicant was placed in Mardin Prison. On the same day, at the request of the Governor of the State of Emergency Region and the public prosecutor, pursuant to Article 3 (c) of Law-Decree no. 430, which allowed them to take further measures within the framework of the state of emergency, a single judge at the State Security Court authorised the applicant’s transfer from prison to the anti-terrorism branch of the Diyarbakır Security Directorate for further interrogation for a duration not exceeding ten days.

On 2 August 2002 the police took a statement from the applicant in relation to his activities for the Hezbollah. On 5 August 2002, at the request of the governor and the public prosecutor, the single judge at the Diyarbakır State Security Court extended the custody period by ten days, under the terms of Article 3 (c) of Law-Decree no. 430. On 7 August 2002 the applicant’s lawyer objected to this decision. His objection was accepted by a full Diyarbakır State Security Court. The applicant was put back in prison on 9 August 2002. B. Relevant domestic law and practice At the material time, two main decrees concerning the area of South-East Turkey were adopted pursuant to the Law on the State of Emergency (Law no. 2935 of 25 October 1983). Law-Decree no. 285 (10 July 1987) instituted a governorship for the state of emergency in certain areas of the South-East.

Under the provisions of Article 4 (b) and (d) of this Decree, the entire police force and gendarmerie were at the disposal of the governor of the area. Law-Decree no. 430 (16 December 1990) reinforced the powers of the governor. It provided in Article 3 (c) that, following a proposal from the governor or a request from the public prosecutor, and by the decision of a judge, persons remanded in custody could be removed from prison for interrogation for a duration not exceeding ten days. The persons concerned could request a medical examination when leaving the prison and, again, on their return.

Article 8 of Law-Decree no. 430 of 16 December 1990 provides as follows: “No criminal, financial or legal responsibility may be claimed against the State of Emergency Regional Governor or a Provincial Governor within a state of emergency region in respect of their decisions or acts connected with the exercise of the powers entrusted to them by this decree, and no application shall be made to any judicial authority to this end. This is without prejudice to the rights of individuals to claim an indemnity from the State for damage suffered by them without justification.” Since 30 November 2002 the state of emergency which was in force in the last two provinces in South-East of Turkey (Diyarbakır and Șırnak) was lifted.

Consequently, Law-Decree no. 430 ceased to apply as of that date. COMPLAINTS The applicant complains under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment in police custody. Invoking Article 5 §§ 3, 4 and 5 of the Convention, he alleges that, following his detention on remand, he was returned to the security directorate for interrogation pursuant to the Law-Decree no. 430, that he did not have an effective remedy to challenge the lawfulness and length of his detention as it was bound to be dismissed pursuant to the same Decree. He finally complains that he did not have a right to compensation for a breach of this Article. THE LAW 1. The applicant complains under Article 5 §§ 3, 4 and 5 of the Convention of the lawfulness and length of his detention at the security directorate, the absence of an effective remedy whereby he could have challenged his detention, and the lack of a right to compensation in that respect.

The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of these complaints to the respondent Government. 2. The applicant alleges under Article 3 of the Convention that he was subjected to ill-treatment in police custody. The Court observes that these allegations are stated in a very general manner. It notes that the applicant did not describe the conditions in which he was allegedly ill-treated or provide any proof, such as medical reports, to this effect. The Court finds, therefore, that there is no evidence before it to suggest that the applicant was subjected to ill-treatment contrary to Article 3 of the Convention.

It follows that this part of the application is unsubstantiated and must be rejected as being manifestly-ill founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant’s complaints concerning the legality and length of his detention in police custody, the absence of an effective remedy whereby he could have challenged that detention, and his inability to obtain compensation; Declares the remainder of the application inadmissible. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Registrar President