ZEREY v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
ZEREY v. TURKEY (CtEDO, 2006)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33412/02 de către Ekrem ZEREY împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 1 iunie 2006 în calitate de Cameră compusă din: B.M. Zupančič Președintele Hedigan Türmen Bîrsan Zagrebelsky dna Gyulumyan David Thór Björgvinsson, judecători și V. Berger Sectorul Secțiunii Având în vedere cererea depusă la 29 iulie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ekrem Zerey, este un cetățean turc născut în 1965. El este în prezent în închisoare. El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Özbekli, avocat care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 iulie 2002, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție din filiala anti-terrorism a Direcției de Securitate Diyarbakır și a fost arestat sub suspectul de aderare la Hezbollah. La 26 iulie 2002, el a fost condus la judecătorul de investigare la Curtea Magistraților Mardin care a ordonat detenția reclamantului în închisoare. Reclamantul a fost plasat în închisoarea Mardin. În aceeași zi, la cererea guvernatorului statului de regiune de urgență și a procurorului public, în conformitate cu art. 3 lit. (c) din Legea-Decret nr. 430, care le-a permis să ia măsuri suplimentare în cadrul statului de urgență, un singur judecător la Curtea de Securitate de Stat a autorizat transferul reclamantului din închisoare către sucursala antiterrorism a Direcției de Securitate din Diyarbakır pentru interogatoriu suplimentar pe o perioadă de maximum zece zile. La 2 august 2002, poliția a luat o declarație de la reclamant în legătură cu activitățile sale pentru Hezbollah. La 5 august 2002, la cererea guvernatorului și a procurorului public, judecătorul unic de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a prelungit perioada de custodie cu zece zile, în conformitate cu art. 3 litera (c) din Legea nr. 430. La 7 august 2002, avocatul reclamantului a contestat această decizie. Obiecția sa a fost acceptată de o Curte de Securitate de Stat de la Diyarbakır. Reclamantul a fost retras în închisoare la 9 august 2002. Legea internă relevantă și practică în momentul material, două decrete principale privind zona Turciei de Sud-Est au fost adoptate în temeiul Legii privind starea de urgență (Legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983). Legea-Decretul nr. 285 (10 iulie 1987) a instituit o guvernare pentru starea de urgență în anumite zone din Sud-Est. În conformitate cu dispozițiile art. 4 lit. (b) și (d) din prezentul decret, întreaga forță de poliție și gendarmerie erau la dispoziția guvernatorului zonei. Legea-Decretul nr. 430 (16 decembrie 1990) a consolidat competențele guvernatorului. art. 3 litera (c) prevede că, în urma unei propuneri ale guvernatorului sau a unei cereri ale procurorului public, precum și prin decizia unui judecător, persoanele în custodie ar putea fi eliminate din închisoare pentru interogatoriu pentru o durată de maximum zece zile. Persoanele în cauză ar putea solicita un examen medical la părăsirea închisoarei și, din nou, la întoarcerea lor. art. 8 din Lege-Decret nr. 430 din 16 decembrie 1990 prevede următoarele: „Nici o responsabilitate penală, financiară sau juridică nu poate fi reclamată împotriva guvernatorului regional de urgență sau a unui guvernator provincial într-o regiune de urgență în ceea ce privește deciziile sau actele legate de exercitarea competențelor pe care le le-a fost încredințată prin prezentul decret, și nici o cerere nu va fi adresată autorității judiciare în acest scop. Acest lucru nu aduce atingere drepturilor persoanelor fizice de a susține o indemnitate de la stat pentru daunele suferite de acestea fără justificare.” Din 30 noiembrie 2002, statul de urgență care a fost în vigoare în ultimele două provincii din sud-estul Turciei (Diyarbakır și Șırnak) a fost ridicat. În consecință, Lege-Decret nr. 430 a încetat să se aplice începând cu acea dată. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus unui tratament nedrept în custodia de poliție. Invocând art. 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție, susține că, după detenția sa retrasă, el a fost returnat la directorul de securitate pentru interogatoriu în temeiul Legii-Decret nr. 430, că el nu a avut un remediu eficace pentru a contesta licența și lungimea deținerii sale, deoarece a fost obligat să fie respins în temeiul aceluiași decret. El se plânge în cele din urmă că nu are dreptul la compensare pentru încălcarea prezentului articol. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenția privind legalitatea și durata detenției sale la directorul securității, absența unui remediu eficace prin care ar fi putut contesta detenția sa și lipsa dreptului de compensare în acest sens. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, este necesar să se anunțe aceste plângeri guvernului contestat. Curtea observă că aceste acuzații sunt declarate într-un mod foarte general și constată că reclamantul nu a descris în acest sens condițiile în care a fost tratat rău sau furnizat vreo dovadă, cum ar fi rapoartele medicale. Prin urmare, Curtea constată că nu există dovezi în fața acesteia pentru a sugera că reclamantul a fost supus unor tratamente necorespunzătoare de art. 3 din Convenție și că această parte a cererii este nefondată și trebuie respinsă ca fiind în mod evident fondată, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la legalitatea și lungimea deținerii sale în custodie de poliție, absența unui remediu eficace prin care ar fi putut contesta această detenție și incapacitatea sa de a obține compensații; declara restul cererii inadmisibil. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului