CASE OF ZEREY AND OTHERS v. TURKEY

CASE OF ZEREY AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2007)

SEGUNDA SECȚIUNE A CAUZULUI DE ZEREIE ȘI ALȚII v. TURKIE (Declarațiile nr. 33412/02, 3029/02 și 30263/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 iulie 2007 FINAL 17/10/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Zerey și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința în calitate de Cameră compusă din: Președintele Tulkens A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze Doamna Mularoni Jočienė, judecători și grefierul secțiunii Dollé, după ce au deliberat în privat la 26 iunie 2007, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut în trei cereri (n. 33412/02, 30229/02 și 30263/02) împotriva Republicii Turciei depuse Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șase resortisanți turci, dl Ekrem Zerey, Rıfat Demir, Mehmet Garip Özer, Ahmet Șahin, Ahmet Durmaz și Davut Șahin („deleganții”), la 6 iunie 2002 și 29 iulie 2002. Primul reclamant a fost reprezentat de dl M. Özbekli, avocat care practică în Diyarbakır. Ceilalți solicitanți au fost reprezentați de dl Özbekli, dl I. Sağlam și dl M. H. Yılmaz, avocați care practică în Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. La 21 martie 2006 și 1 iunie 2006, Curtea a declarat cererile parțial inadmisibile și a hotărât să comunice reclamațiile reclamanților în temeiul articolului 5 din Convenție guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererilor în același timp cu admisibilitatea acestora. Reclamanții s-au născut în 1965, 1973, 1967, 1971, 1966 și, respectiv, 1970. Primul reclamant a fost în închisoarea Mardin și celelalte reclamanți au fost în închisoarea Diyarbakir la momentul cererilor la Curte. Reclamanții au fost arestați și arestați sub suspectul de aderare la Hezbollah. Cu toate acestea, la cererea guvernatorului regiunii de urgență și a procurorului public, în conformitate cu art. 3 litera (c) din Legea-Decret nr. 430, care le-a permis să ia măsuri suplimentare în cadrul statului de urgență, un singur judecător la Curtea de Securitate de Stat a autorizat returnarea reclamanților din închisoare la sucursala antiterror din Hotărârea de Securitate relevantă pentru interogatoriu suplimentar pe o perioadă de maximum zece zile. Toate reclamanții, cu excepția primei solicitanți, au revenit la închisoare înainte de perioada de zece zile. În ceea ce privește primul reclamant, un singur judecător la Tribunalul de Securitate de Stat a prelungit, la 5 august 2002, detenția sa la Hotărârea de Securitate pentru încă zece zile. Obiecția sa a fost acceptată de Curtea de Securitate de Stat și primul reclamant a revenit la închisoare. Detaliile sunt indicate în tabelul de mai jos: APLICARE NUMELE DATA APLICANTĂ A REMANDĂRII ÎN DATA DE TRANSFERIRE A DATEI DE DATEA DE SECURITĂȚIEI DE RETURARE A PRIZIEI 33412/01 Ekrem Zerey 26/07/2002 26/07/2002 09/08/2002 30229/02 Rıfat Demir 07/12/2001 08/12/2001 10/12/2001 30229/02 Mehmet Garip Özer 07/12/2001 08/12/2001 10/12/2001 30229/02 Ahmet Șahin 07/12/2001 08/12/2001 10/12/2001 30263/02 Ahmet Durmaz 07/12/2001 08/12/2001 17/12/2001 30263/02 Davut Șahin 07/12/2001 08/12/2001 17/12/2001 II. DREPTUL DOMISTIC ȘI PRACTICĂ RELEVANTĂ Legea și practicile interne relevante în vigoare la timpul material pot fi găsite în Karagöz v. Turcia (nr. 78027/01, §§ 42-47, ECHR 2005 În ceea ce privește similaritatea celor trei cereri, Curtea consideră oportună aderarea la acestea. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 AL CONVENȚIEI 11. Reclamanții se plângeau în conformitate cu art. 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenția privind durata și ilegalitatea detenției lor la Hotărârea de Securitate pe baza art. 3 lit. (c) din Decretul Legii nr. 430. În plus, ei se plângeau de absența unui remediu eficace prin care ar fi putut contesta această detenție și lipsa dreptului de compensare în acest sens. 12. Curtea consideră că aceste plângeri ar trebui examinate din punctul de vedere al punctului de vedere al art. 1 alin. (c), 4 și 5, care menționează: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut-o; Orice persoană care este privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să ia proceduri prin care licența deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și eliberarea sa ordonată dacă deținerea nu este legală. Orice persoană care a fost victimă de arestarea sau deținerea în contravenție cu dispozițiile prezentului articol are dreptul la compensare executiv.” Admisibilitatea 13. Guvernul a solicitat Curții să respingă cererile ca fiind inadmisibile pentru nerespectarea cerinței de epuizare a căilor de recurs interne în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. În acest sens, Guvernul a susținut că reclamanții, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, ar fi putut contesta detenția lor autorizată în temeiul articolului 3 litera (c) din Legea nr. 430. 14. Curtea reiterează că a examinat și respins deja, în cazuri anterioare, obiecții similare ale Guvernului în ceea ce privește presupusul epuizare a căilor de recurs interne (a se vedea, în special, Karagöz, citat mai sus, §§ 67-68 și Balık c. Turcia , nr. 6663/02, §§ 24-25, 15 Februarie 2007). Nu iese nicio circumstanță în cazurile instantanee, care ar cere să se depărteze de concluziile sale în cererile menționate mai sus. Prin urmare, respinge obiecția Guvernului sub acest cap. 15. Curtea constată că cererile nu sunt, vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu sunt inadmisibile din alte motive. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Guvernul a susținut că detenția reclamanților este legală și în conformitate cu art. 5 din Convenție, susținând, de asemenea, că reclamanții dispuneau de remedii eficace în temeiul dreptului intern și posibilitatea de a solicita compensații în temeiul Legii nr. 466. 17. Curtea a examinat cazuri similare în ocazii anterioare și a constatat încălcări ale articolului 5 §§ 1 litera (c), 4 și 5 în ceea ce privește detențiile autorizate pe baza Legii-Decret nr. 430 (a se vedea, în special, Balık v. Turcia citate mai sus, §§§ 21, 24-26 și 28-29, Karagöz, citate mai sus, 60 și 67-68, și Dağ și Yașar v. Turcia , nr. 4080/02, §§§§ În prezent, Curtea nu constată niciun motiv să se depărteze de aceste concluzii. 19. Prin urmare, constată că s-a constatat o încălcare a art. (c), 4 și 5 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 20. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Aplicația nr. 33412/02 Daune, costuri și cheltuieli 21. Reclamantul, dl Zerey, a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material, suma care include costurile și cheltuielile suportate atât dinaintea instanțelor interne, cât și a Curții. De asemenea, a solicitat 30.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 22. Guvernul a contestat afirmațiile. 23. În ceea ce privește presupusele prejudiciu material suportate de reclamant, Curtea remarcă că unele dintre afirmațiile sale nu dezvăluie nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale solicitate. Cu toate acestea, hotărând pe o bază echitabilă, aceasta acordă acestui reclamant 3,000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Dobânzile implicite 25. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Curtea subliniază că, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curții, orice cerere pentru o justă satisfacție trebuie să fie editată și depusă în scris împreună cu documentele justificative sau cu tichetele relevante, „defalcarea pe care Camera le poate respinge în întregime sau în parte”. 27. În cazul instantaneu, la 14 septembrie 2006, Curtea a invitat reclamanții să își prezinte cererile cu satisfacție echitabilă până la 26 de ani. În octombrie 2006. Cu toate acestea, nu au prezentat niciun astfel de argumente în termenul specificat. 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a pronunțat nicio atribuire în temeiul articolului 41 din Convenție. Pentru aceste motive, CURTEA UNANIMOUS decide să se alăture cererilor; Declară cererile admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 5 §§ 1 litera (c), 4 și 5 din Convenție; Deține (a) statul pârât trebuie să plătească primul reclamant, dl Zerey, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi imputabil, această sumă fiind convertită în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii primei reclamante pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Președintele grefierului Dolle Tulkens

SECOND SECTION

CASE OF

ZEREY AND OTHERS v. TURKEY

(Applications nos. 33412/02, 30229/02 and 30263/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 July 2007

FINAL

17/10/2007

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Zerey and Others v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:

Mrs

F.

Tulkens

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

I.

Cabral Barreto

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

A.

Mularoni

,

Mrs

D.

Jočienė,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar,

Having deliberated in private on 26 June 2007,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in three applications (nos. 33412/02, 30229/02 and 30263/02) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by six Turkish nationals, Mr

Ekrem Zerey, Mr Rıfat Demir, Mr Mehmet Garip Özer, Mr Ahmet Șahin, Mr Ahmet Durmaz and Mr Davut Șahin (“the applicants”), on 6

June 2002 and 29

July 2002.

2.

The first applicant was represented by Mr M. Özbekli, a lawyer practising in Diyarbakır. The other applicants were represented by Mr

M.

Özbekli, Mr I. Sağlam and Mr M. H. Yılmaz, lawyers practising in Diyarbakır. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.

3.

On 21 March 2006 and 1 June 2006 the Court declared the applications partly inadmissible and decided to communicate the applicants’ complaints under Article 5 of the Convention to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the applications at the same time as their admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASES

4.

The applicants were born in 1965, 1973, 1967, 1971, 1966 and 1970 respectively. The first applicant was in Mardin prison and the remaining applicants were in Diyarbakir prison at the time of their applications to the Court.

5.

The applicants were all arrested and taken into custody on suspicion of membership of Hezbollah. They were subsequently remanded in custody.

6.

However, at the request of the Governor of the State of Emergency Region and the public prosecutor, pursuant to Article 3 (c) of Law-Decree no.

430, which allowed them to take further measures within the framework of the state of emergency, a single judge at the State Security Court authorised the applicants’ return from prison to the Anti-terror branch of the relevant Security Directorate for further interrogation for a duration not exceeding ten days.

7.

All the applicants save for the first applicant returned to prison before the ten day period was over. In respect of the first applicant, a single judge at the State Security Court extended, on 5 August 2002, his detention at the Security Directorate for another ten days. The applicant’s lawyer objected. His objection was accepted by the State Security Court and the first applicant returned to prison.

8.

The details are indicated in the table below:

APPLICATION NO.

NAME OF THE APPLICANT

DATE OF REMAND IN CUSTODY

DATE OF TRANSFER TO THE SECURITY DIRECTORATE

DATE OF RETURN TO PRISON

33412/01

Ekrem Zerey

26/07/2002

26/07/2002

09/08/2002

30229/02

Rıfat Demir

07/12/2001

08/12/2001

10/12/2001

30229/02

Mehmet Garip

Özer

07/12/2001

08/12/2001

10/12/2001

30229/02

Ahmet Șahin

07/12/2001

08/12/2001

10/12/2001

30263/02

Ahmet Durmaz

07/12/2001

08/12/2001

17/12/2001

30263/02

Davut Șahin

07/12/2001

08/12/2001

17/12/2001

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

9.

The relevant domestic law and practice in force at the material time can be found in

Karagöz v. Turkey

(no. 78027/01, §§ 42-47, ECHR 2005

‑

... (extracts)).

THE LAW

10.

In view of the similarity of the three applications, the Court finds it appropriate to join them.

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 OF THE CONVENTION

11.

The applicants complained under Article 5 §§ 3, 4 and 5 of the Convention of the length and the unlawfulness of their detention at the Security Directorate on the basis of Article 3 (c) of Law

‑

Decree no.

12.

The Court considers that these complaints should be examined from the standpoint of 5 §§ 1 (c), 4 and 5, which reads:

“1.

Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:

(c)

the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so;

4.

Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.

5.

Everyone who has been the victim of arrest or detention in contravention of the provisions of this Article shall have an enforceable right to compensation.”

A.

Admissibility

13.

The Government asked the Court to dismiss the applications as being inadmissible for failure to comply with the requirement of exhaustion of domestic remedies under Article 35 § 1 of the Convention. In this respect, the Government argued that the applicants, in accordance with the provisions of the Code on Criminal Procedure, could have challenged their detention which had been authorised pursuant to Article 3 (c) of Law-Decree no.

430.

14.

The Court reiterates that it has already examined and rejected, in previous cases, similar objections of the Government as regards the alleged failure to exhaust domestic remedies (see, in particular,

Karagöz,

cited above,

§§ 67-68, and

Balık v. Turkey

, no. 6663/02, §§ 24-25, 15

February 2007). No circumstances emerge in the instant cases, which would require it to depart from its findings in the above-mentioned applications. It therefore rejects the Government’s objection under this head.

15.

The Court notes that the applications are not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that they are not inadmissible on any other grounds. They must therefore be declared admissible.

B.

Merits

16.

The Government submitted that the applicants’ detention was lawful and in conformity with Article 5 of the Convention. They further maintained that the applicants had effective remedies available to them under domestic law and the possibility to apply for compensation pursuant to Law no.

466.

17.

The applicants maintained their allegations.

18.

The Court has examined similar cases on previous occasions and has found violations of Article 5 §§ 1 (c), 4 and 5 in respect of detentions authorised on the basis of Law-Decree no. 430 (see, in particular,

Balık v.

Turkey

,

cited above

, §§ 21, 24-26 and 28-29,

Karagöz,

cited above,

§§

56

‑

60 and 67-68, and

Dağ and Yașar v. Turkey

, no. 4080/02, §§

67-68 and 75-76, 8 November 2005). The Court finds no reason to depart from these conclusions in the present cases.

19.

Accordingly, it finds that there has been a violation of Article

5

§§

1

(c), 4 and 5 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

20.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Application no.

33412/02

1.

Damage, costs and expenses

21.

The applicant, Mr Zerey claimed 10,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage. This sum included costs and expenses incurred both before the domestic courts and the Court. He further claimed EUR 30,000 in respect of non-pecuniary damage.

22.

The Government contested the claims.

23.

As regards the alleged pecuniary damage sustained by the applicant, the Court notes that some of his claims disclose no causal link between the violation found and the pecuniary damage requested. It further notes that in support of his remaining claims the applicant has failed to produce any receipt or other relevant documents. The Court accordingly dismisses them.

24.

However, deciding on an equitable basis, it awards this applicant EUR 3,000 in respect of non

‑

pecuniary damage.

2.

Default interest

25.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

B.

Applications nos. 30229/02 and 30263/02

26.

The Court points out that under Rule 60 of the Rules of Court any claim for just satisfaction must be itemised and submitted in writing together with the relevant supporting documents or vouchers, “failing which the Chamber may reject the claim in whole or in part.”

27.

In the instant case, on 14 September 2006 the Court invited the applicants to submit their claims for just satisfaction by 26

October 2006. However, they did not submit any such claims within the specified time

‑

limit.

28.

In view of the above, the Court makes no award under Article 41 of the Convention.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Decides

to join the applications;

2.

Declares

the applications admissible;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 5 §§ 1 (c), 4 and 5 of the Convention;

4.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the first applicant, Mr Zerey, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 3,000 (three

thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable, this amount being converted into new Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

5.

Dismisses

the remainder of the first applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 July 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Registrar

President