ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2707/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC C.S.T. SRL Târgoviște a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, anularea deciziei nr. 759/ CI din 21 aprilie 2009 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă referitoare la Proiectul Phare 2004/016-772 aprilie 02.01.01.306 și suspendarea executării deciziei. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia 759/CI din 21 aprilie 2009 s-a stabilit că datorează pentru Proiectul Phare suma de 16.437,45, de Euro.

A mai arătat reclamanta că în mod incorect, pârâta a invocat nerespectarea clauzelor contractuale sub aspectul înlocuirii formatorilor, de vreme ce în aceste clauze nu se face referire la numărul lor, prin urmare plățile efectuate cu salariile acestora sunt cheltuieli eligibile și nu se poate pretinde restituirea acestora. Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei procedurii prealabile pentru nerespectarea dispozițiilor art.7 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Prin sentința nr. 210 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC C.S.T.

SRL Târgoviște în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a avut în vedere următoarele: Singura instituție abilitată să permită efectuarea înlocuirii unor lectori cu alte persoane este Comisia județeană de Autorizare a Furnizorilor de Formare Profesională a Adulților Dâmbovița. Instanța de fond a mai reținut că in cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9.1 din Anexa II la Cererea de Finanțare, ci dispozițiile art. 9.2 din Anexa II conform căreia daca modificarea descrierii proiectului nu afectează scopul principal al proiectului, beneficiarul va aplica modificarea și va anunța în scris Autoritatea contractantă.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că reclamanta, în calitate de beneficiar nu a comunicat pârâtei modificările operate în cadrul echipei de implementare a proiectului, motiv pentru care în mod corect au fost stabilite obligațiile de plată în sarcina acesteia. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta SC C.S.T. SRL Târgoviște, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și pe fond anularea deciziei contestate În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că singura motivare a instanței de fond a constat în analiza lipsei notificării autorității contractante cu modificările operate în cadrul echipei de implementare a proiectului.

Față de acest aspect, recurentul a arătat că în cadrul contractului de grant se specifică faptul că schimbarea echipei implicate în activități didactice ale proiectului, nu constituie un caz de modificare a contractului și/sau a anexelor acestuia. A mai precizat recurentul că, mai mult de atât, există documente la dosar prin care Autoritatea contractantă a fost înștiințată despre aceste modificări. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de față reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 759/CI din 21 aprilie 2009 emisă de pârât prin care a fost soluționată contestația cu privire la Procesul verbal de constatare nr. 2834/CI din 12 decembrie 2008. Prin decizia nr. 759/CI din 21 aprilie 2009, emisă în temeiul O.G. nr. 79/2003 și O.G. nr. 92/2003, Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară de 16.437,45 Euro, echivalentul a 62.360,40 lei, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

Decizia ce formează obiectul acțiunii, este emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii." In temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de O.G.

nr. 79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, întrucât actul contestat în prezenta cauză are ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Față de aceste prevederi și având în vedere criteriul valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Ca urmare, Înalta Curte, admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dambovița.

In raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. In consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC C.S.T. SRL Târgoviște împotriva sentinței civile nr. 210 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.