ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2707/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Ploiești, reclamanta SC C.S.T. SRL Târgoviște a solicitat în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial

Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, anularea deciziei nr. 759/ CI din 21 aprilie 2009 privind

soluționarea contestației formulată de reclamantă referitoare la Proiectul

Phare 2004/016-772 aprilie 02.01.01.306 și suspendarea executării deciziei.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin

decizia 759/CI din 21 aprilie 2009 s-a stabilit că datorează pentru Proiectul

Phare suma de 16.437,45, de Euro.

A mai arătat reclamanta că în mod incorect, pârâta a

invocat nerespectarea clauzelor contractuale sub aspectul înlocuirii

formatorilor, de vreme ce în aceste clauze nu se face referire la numărul lor,

prin urmare plățile efectuate cu salariile acestora sunt cheltuieli eligibile

și nu se poate pretinde restituirea acestora.

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei procedurii prealabile

pentru nerespectarea dispozițiilor art.7 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul

cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința nr. 210 din 12 noiembrie 2009, Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC C.S.T. SRL Târgoviște

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul

Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului

Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a

avut în vedere următoarele:

Singura instituție abilitată să permită efectuarea

înlocuirii unor lectori cu alte persoane este Comisia județeană de Autorizare a

Furnizorilor de Formare Profesională a Adulților Dâmbovița.

Instanța de fond a mai reținut că in cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 9.1 din Anexa

II

la Cererea de

Finanțare, ci dispozițiile art. 9.2 din Anexa

II

conform

căreia daca modificarea descrierii proiectului nu afectează scopul principal al

proiectului, beneficiarul va aplica modificarea și va anunța în scris

Autoritatea contractantă.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că

reclamanta, în calitate de beneficiar nu a comunicat pârâtei modificările

operate în cadrul echipei de implementare a proiectului, motiv pentru care în

mod corect au fost stabilite obligațiile de plată în sarcina acesteia.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs

reclamanta SC C.S.T. SRL Târgoviște, solicitând admiterea recursului,

desființarea hotărârii atacate și pe fond anularea deciziei contestate

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că singura motivare a instanței de

fond a constat în analiza lipsei notificării autorității contractante cu

modificările operate în cadrul echipei de implementare a proiectului.

Față de acest aspect, recurentul a arătat că în cadrul

contractului de grant se specifică faptul că schimbarea echipei implicate în

activități didactice ale proiectului, nu constituie un caz de modificare a

contractului și/sau a anexelor acestuia.

A mai precizat recurentul că, mai mult de atât,

există documente la dosar prin care Autoritatea contractantă a fost înștiințată

despre aceste modificări.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în

cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu,

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a

avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de

soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente

potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter

individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori

a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi

juridice.

Competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către

tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și

fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o

dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios

administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de

cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge între actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene

(litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce

sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele

administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt

date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența

secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de față

reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 759/CI din 21 aprilie 2009 emisă

de pârât prin care a fost soluționată contestația cu privire la Procesul verbal

de constatare nr. 2834/CI din 12 decembrie 2008.

Prin decizia nr. 759/CI din 21 aprilie 2009, emisă în

temeiul O.G. nr. 79/2003 și O.G. nr. 92/2003, Autoritatea de Management pentru

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul

Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a stabilit în sarcina

reclamantei o creanță bugetară de 16.437,45 Euro, echivalentul a 62.360,40 lei,

sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

Decizia ce formează obiectul acțiunii, este emisă în

temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării

contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în

condițiile art. 218 alin. (2) din același cod, conform cărora „Deciziile emise

în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către

persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art.

212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în

condițiile legii."

In temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2)

teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de

contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată

împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de O.G. nr.

79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, întrucât actul contestat în prezenta

cauză are ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria

actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind aplicabile în

materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste prevederi și având în vedere criteriul

valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul

actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competența de

soluționare în fond a litigiului aparține Tribunalului Dâmbovița, secția

contencios administrativ și fiscal.

Ca urmare, Înalta Curte, admițând recursul, va casa

sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite

cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ și fiscal

a Tribunalului Dambovița.

In raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va

analiza și motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul

pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la

rejudecare.

In consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de

consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC C.S.T. SRL Târgoviște

împotriva sentinței civile nr. 210 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Dâmbovița, secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.