ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2012

Asupra recursurilor

de față

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 19

ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 66066/3/2011/a1, investită cu soluționarea apelurilor declarate de

inculpații D.I.C., A.A., B.C., Z.K.V. și P.G. împotriva sentinței penale nr.

975 din 06 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

a dispus, în baza art. 300 și art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpați.

În temeiul art. 139

C. proc. pen. a respins, ca nefondate, cererile inculpaților B.C., Z.K.V. și

P.G. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea.

S-au reținut în

esență următoarele:

Deliberând asupra

legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaților D.I.C.,

A.A., B.C., Z.K.V. și P.G., instanța a apreciat că în cauză există indici

temeinice din care rezultă presupunerea că inculpații au comis faptele pentru

care au fost condamnați, printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în primă

instanță, iar între deținerea preventivă a inculpaților în cauză și condamnare

există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezența unei

detenții legale, urmare a condamnării inculpaților de o instanță competentă,

astfel cum a statuat instanța europeană în interpretarea art. 5 paragraful 1

lit. a) din Convenție.

S-a mai reținut că

acuzațiile aduse inculpaților legitimează, în continuare, detenția preventivă,

în sensul că interesul public al menținerii ordinii primează, iar temeiurile de

fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive nu

s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului.

Împotriva încheierii

sus-menționate, au declarat recurs inculpații D.I.C., A.A., Z.K.V. și P.G.,

pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.

Recursurile

inculpaților nu sunt fondate.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea

măsurii arestării preventive a inculpaților se mențin, așa cum a reținut în mod

corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit Codului

nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea

legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile

de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se constată

că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării

preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent,

fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege.

Astfel, pentru

infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați în primă

instanță, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea inculpaților în stare de libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Referitor la acest

temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto

pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni,

pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor,

pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea

publică.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura

și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată (trafic de droguri, deținere de droguri)

și condamnați nedefinitiv în primă instanță, lăsarea acestora în libertate ar

putea crea riscul de a împiedica buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte,

natura, amploarea și modalitatea de comitere a infracțiunilor sus-menționate,

relevă nu doar o periculozitate infracțională dată și de perseverența acestora,

dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar

putea crea riscul ca aceștia să repete asemenea fapte și ar induce un sentiment

de insecuritate în ordinea publică.

În ce privește

posibilitatea dispunerii unei măsuri alternative față de inculpați, Înalta

Curte constată că la acest moment procesual temeiurile care au stat inițial la

baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se

înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar

condamnarea inculpaților în primă instanță, la pedepse rezultante în al căror

cuantum este între 3 ani și 6 luni și 6 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură

prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea acestora, oferă indicii cu

privire la vinovăția acestora și constituie un temei care justifică în

continuare privarea de libertate.

Pe de altă parte, în

raport de momentul procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura

infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaților, simpla

trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce

principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în

concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor

în fața instanței.

Așa fiind, menținerea

măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea

inculpaților în stare de libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare

a procesului penal.

Pentru aceste

considerente, urmează ca recursurile declarate de recurenții inculpați D.I.C.,

A.A., Z.K.V. și P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, secția I penală, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea

acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați D.I.C., A.A., Z.K.V.

și P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București,

secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 66066/3/2011/a1.

Obligă recurenții

inculpați D.I.C., A.A. și P.G. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă recurentul

inculpat Z.K.V. la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 februarie 2012.