ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 314/2012

Asupra recursurilor de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 66066/3/2011/a1, investită cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații D.I.C., A.A., B.C., Z.K.V. și P.G. împotriva sentinței penale nr. 975 din 06 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a dispus, în baza art. 300 și art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpați. În temeiul art. 139 C. proc. pen. a respins, ca nefondate, cererile inculpaților B.C., Z.K.V. și P.G. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

S-au reținut în esență următoarele: Deliberând asupra legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaților D.I.C., A.A., B.C., Z.K.V. și P.G., instanța a apreciat că în cauză există indici temeinice din care rezultă presupunerea că inculpații au comis faptele pentru care au fost condamnați, printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță, iar între deținerea preventivă a inculpaților în cauză și condamnare există o legătură suficientă pentru a opina că ne aflăm în prezența unei detenții legale, urmare a condamnării inculpaților de o instanță competentă, astfel cum a statuat instanța europeană în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.

S-a mai reținut că acuzațiile aduse inculpaților legitimează, în continuare, detenția preventivă, în sensul că interesul public al menținerii ordinii primează, iar temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului. Împotriva încheierii sus-menționate, au declarat recurs inculpații D.I.C., A.A., Z.K.V. și P.G., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Recursurile inculpaților nu sunt fondate. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpaților se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege.

Astfel, pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați în primă instanță, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpaților în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată (trafic de droguri, deținere de droguri) și condamnați nedefinitiv în primă instanță, lăsarea acestora în libertate ar putea crea riscul de a împiedica buna desfășurare a procesului penal. Pe de altă parte, natura, amploarea și modalitatea de comitere a infracțiunilor sus-menționate, relevă nu doar o periculozitate infracțională dată și de perseverența acestora, dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca aceștia să repete asemenea fapte și ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.

În ce privește posibilitatea dispunerii unei măsuri alternative față de inculpați, Înalta Curte constată că la acest moment procesual temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpaților în primă instanță, la pedepse rezultante în al căror cuantum este între 3 ani și 6 luni și 6 ani închisoare, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea acestora, oferă indicii cu privire la vinovăția acestora și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.

Pe de altă parte, în raport de momentul procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaților, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor în fața instanței. Așa fiind, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpaților în stare de libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal. Pentru aceste considerente, urmează ca recursurile declarate de recurenții inculpați D.I.C., A.A., Z.K.V.

și P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați D.I.C., A.A., Z.K.V. și P.G. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 66066/3/2011/a1. Obligă recurenții inculpați D.I.C., A.A. și P.G. la plata sumei de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurentul inculpat Z.K.V. la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 februarie 2012.