ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3916/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta de SC S.C. SA Timișoara,

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții D.S.V.S.A. Timiș, A.N.S.V.S.A.,

respectiv M.A.D.R., să se constate că cele 18 contracte de concesiune enumerate

în petitul acțiunii nu sunt reziliate, obligarea la întocmirea celor 18 acte

adiționale la contractele de concesiune și a celor cu privire la identificarea

și înregistrarea animalelor pentru cele 18 circumscripții concesionate, cu

obligarea la plata tuturor acțiunilor efectuate de reclamantă în calitate de

concesionar.

La termenul de judecată din 26

februarie 2008, reclamanta a depus precizare la acțiune prin care a arătat că

obiectul acțiunii îl constituie în principal obligarea pârâtelor la

recunoașterea celor 18 contracte de concesiune ca fiind valide, că nu au fost

reziliate și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei A.D.S la întocmirea

actelor adiționale la contractele de preluare a drepturilor și obligațiilor de la M.A.A.P. în baza Ordinului nr. 17/2002, precum și obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să

întocmească actele adiționale la contractele de concesionare privind

identificarea și înregistrarea animalelor în baza Legii nr. 127/2005.

A mai precizat reclamanta că renunță

la capătul de cerere privind obligarea D.S.V.S.A. Timiș la plata acțiunilor

efectuate, pe considerentul că prin încheierea actelor adiționale se creează

cadrul juridic necesar în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 531 din 06

septembrie 2008, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale și a

declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, la data de 1 septembrie 1999, a încheiat cu M.A.A. 19 contracte de concesionare pentru activități sanitar – veterinare publice de interes

național și al bunurilor imobile destinate asistenței sanitar – veterinare la

circumscripțiile din 19 localități, devenind concesionarul acestor contracte în

raport cu concendentul M.A.A.

Prin sentința civilă nr. 55 din 23

februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâți și a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.C. SA Timișoara, așa

cum aceasta a fost precizată.

Prima instanță a constatat că nu a

operat rezilierea contractelor de concesiune, obligând pârâta A.D.S. la

întocmirea actelor adiționale la contractele de concesionare de preluare a

drepturilor și obligațiilor de la M.A.A.P. în baza Ordinului nr. 17/2002 și pe

pârâta A.N.S.V.S.A., prin D.S.V.S.A. Timiș să întocmească actele adiționale la

contractele de concesionare menționate privind identificarea și înregistrarea

animalelor.

S-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea D.S.V.S.A.

Timiș, la plata acțiunilor efectuate de către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 55 din 23

februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, au formulat recurs D.S.V.S.A., A.N.S.V.S.A. și A.D.S., criticând

hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5239 din 19

noiembrie 2009, a admis recursurile formulate de recurentele D.S.V.S.A. Timiș

și A.N.S.V.S.A. a casat sentința atacată și pe fond a respins acțiunea

reclamantei.

Totodată, a respins, ca tardiv

formulat, recursul declarat de A.D.S.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a reținut cu privire la recursul formulat de A.D.S. că recurenta A.D.S.

a primit comunicarea la data de 10 martie 2009, iar recursul a fost declarat și

motivat la 27 martie 2009 peste termenul prevăzut de lege.

Cu privire la recursurile formulate

de D.S.V. Timiș și A.N.S.V.S.A., Curtea a reținut că, în speță, nu are

relevanță că, concesionarul nu a fost despăgubit astfel cum stipulează art. 9

din contractele de concesiune.

Neplata despăgubirii nu atrage

nevalabilitatea actului de reziliere unilaterală a celor 18 contracte de

concesiune.

S-a mai reținut că, nu era necesară

introducerea unei acțiuni în justiție pentru rezilierea contractelor, având în

vedere că, contractele încheiate sunt administrative și conțin dispoziții

derogatorii de la prevederile Codului civil.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de A.N.S.V.S.A., s-a reținut că nu poate

fi primită în raport de obiectul acțiunii, care urmărește obligarea

autorităților la întocmirea actelor adiționale.

Împotriva soluției pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, prin decizia nr. 5239 din 19 noiembrie 2009, SC S.C. SA Timișoara a

formulat prezenta contestație în anulare, solicitând suspendarea executării

hotărârii conform art. 319 C. proc. civ.

În motivarea contestației, s-a

arătat că decizia nr. 5239 din 19 noiembrie 2009 este nelegală și netemeinică

pentru că dezlegarea dată se bazează pe o eroare materială pe care instanța a

omis din greșeală să o cerceteze.

Se arată astfel că, în mod greșit a

considerat, instanța de recurs că: - cele 18 contracte de concesionare

încheiate de către M.A.A. în data de 1 septembrie 1999 cu SC S.C. SA Timișoara,

au fost reziliate unilateral de către acesta, fără despăgubiri față de concesionar,

prin adresa nr. 144499 din 12 noiembrie 2001 și că, rezilierea a fost adusă la

cunoștința concesionarului prin adresa nr. 6977 din 7 octombrie 2002.

Consideră contestatoarea că greșeala

materială invocată constă în faptul că există neconcordanță între temeiul de

reziliere a contractelor cap. VIII, art. 9 lit. c) (nerespectarea obligațiilor

contractuale) menționat în adresa nr. 144.499 din 12 noiembrie 2001 și temeiul

invocat de instanța de recurs prevăzut în cap. VIII – art. 9, lit. b) din

contractul de concesiune - (denunțare unilaterală).

În ceea ce privește adresa nr. 6977

din 7 octombrie 2002, aceasta nu constituie dovada comunicării către concesionarul

SC S.C. SA Timișoara, aceasta este adresată M.A., de către D.S.V. Timiș pentru

a cere lămuriri.

În drept contestația în anulare se

întemeiază pe dispozițiile art. 317 – art. 321 C. proc. civ.

Intimatul M.A.D.R. a formulat întâmpinare

și a solicitat respingerea contestației, arătând că niciunul din ipotezele

prevăzute de art. 317 și 318 nu sunt incidente în cauză, contestatoarea urmărind

transformarea unei căi extraordinare de atac, într-o cale ordinară.

Intimata – pârâtă A.N.S.V.S.A. a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, asupra contestației în

anulare de față, constată că aceasta nu este fondată pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește suspendarea

executării deciziei nr. 5239 din 19 noiembrie 2009 în conformitate cu art. 319 C.

proc. civ., se constată că pentru ca instanța să examineze cererea de

suspendare este obligatorie depunerea unei cauțiuni în cuantumul fixat de

instanță. În cauză, contestatoarea nu a solicitat și nu s-a pus în discuție

depunerea unei cauțiuni pentru examinarea cererii de suspendare.

În ceea ce privește temeiul de drept

al contestației în anulare, din coroborarea precizărilor făcute de contestatoare

ca temei de drept cu motivele de fapt dezvoltate în cerere, se observă că

prevederile art. 318 C. proc. civ., au fost avute în vedere de contestatoare.

Art. 318 C. proc. civ., prevede două

ipoteze: 1) dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

2) instanța a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Prima ipoteză a prevederilor art. 318

C. proc. civ., nu este îndeplinită în contestația de față. Astfel, greșeala materială

invocată de contestatoare (și anume două înscrisuri cu același număr de

înregistrare dar cu date diferite (5 noiembrie 2001 și 12 noiembrie 2001) și cu

destinații diferite) nu privește o problemă de procedură, care să fi dus la decizia

pronunțată.

Se observă în primul rând că acest

motiv așa cum a fost invocat nu a condus în mod direct la admiterea recursului

ci constituie unul dintre argumentele folosite pentru susținerea raționamentului

instanței de recurs.

În al doilea rând, așa zisa eroare

materială nu poate fi verificată fără o reexaminare a fondului sau o

reapreciere a probelor, ceea ce nu este posibil.

A doua ipoteză, a prevederilor art. 318

C. proc. civ., de asemenea, nu este îndeplinită. Nici înscrisurile cu nr. 144499

și nici adresa nr. 6977 din 7 octombrie 2002 nu constituie vreunul din motivele

de recurs de modificare sau casare.

În realitate, contestatoarea invocă

o stabilire eronată a situației de fapt, ceea ce determină o apreciere asupra

probelor și echivalează cu o greșeală de judecată, ceea ce nu este permis pe calea

contestației în anulare.

Având în vedere, cele expuse anterior,

apreciind că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 318 C.

proc. civ., se va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge contestația în anulare

formulată de SC S.C. SA Timișoara împotriva sentinței civile nr. 5239 din 19

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 septembrie 2010.