ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 709/2011

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 371 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de petentul S.I.V. împotriva rezoluțiilor date la 13 august 2010 și respectiv 20 septembrie 2010 ale Parchetulului de pe lângă Curtea de Apel București. A fost obligat petentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, judecătorul primei instanțe a reținut următoarele: La data de 13 octombrie 2010 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, plângerea formulată de petentul S.I.V., formulată în baza dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., împotriva rezoluției din 13 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel cum a fost confirmată prin rezoluția din 20 septembrie 2010 a procurorului general al aceluiași unități de parchet, despre care a arătat că sunt nelegale și netemeinice. Petentul a solicitat desființarea acestora deoarece, în opinia sa, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de numita V.M., executor judecătoresc în cadrul „Biroului Executorilor Judecătorești Asociați B.C.E. și V.M." este greșită. A arătat că solicită să se dispună trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 220 C. pen. - tulburare de posesie, și art. 246 C. pen.

- abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. În motivarea plângerii adresată instanței s-a arătat, sub un prim aspect, că este eronată mențiunea din rezoluțiile atacate cu privire la lipsa laturii subiective a infracțiunii de tulburare de posesie. Nu poate fi reținută convingerea executorului judecătoresc, bazată pe dovezi, în sensul că punerea în posesie a persoanelor ce aveau calitatea de creditori era legală. Or, a arătat petentul că el a probat cu înscrisuri că este proprietarul și posesorul terenului intravilan situat în comuna Petrăchioaia, județul Ilfov, în suprafață de 1331 mp, teren peste care se suprapun loturile atribuite persoanelor interesate în efectuarea executării silite.

în mod abuziv, în opinia sa, executorul judecătoresc a continuat executarea deși petentul nu avusese calitatea de parte în proces și, deci, hotărârea judecătorească nu îi era opozabilă. În aceste condiții - susține petentul - faptele s-au comis cu intenție directă, în scopul deposedării sale de o parte din suprafața de teren ce-i aparține, prin încălcarea abuzivă a dispozițiilor legale aplicabile în materie. În cursul soluționării plângerii nu s-a solicitat administrarea altor probatorii, copiile unor schițe și planșe privind terenul respectiv fiind depuse deja la dosarul de urmărire penală. Examinând întregul material probator administrat în cauză, judecătorul primei instanțe a apreciat că plângerea este neîntemeiată, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de executorul judecătoresc, cu motivarea că lipsește latura subiectivă specifică infracțiunii de tulburare de posesie - intenția - fiind corectă.

În opinia judecătorului, din dovezile administrate rezultă, cu certitudine, că la data de 25 noiembrie 2009, când au avut loc formalitățile de punere în executare a sentinței civile nr. 355/2004 a Judecătoriei Buftea, executorului judecătoresc reclamat în plângerea de față i s-au prezentat hotărâri judecătorești prin care titlul de proprietate al petentului era parțial anulat. Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța civilă prin sentința civilă nr. 139 din 13 ianuarie 2010 a Judecătoriei Buftea, punerea în posesie a persoanelor interesate a fost pur formală (scriptică), executorul judecătoresc neefectuând nici un act specific infracțiunii prevăzute de art. 220 C. pen. Faptul că prin sentința civilă nr. 139 din 13 ianuarie 2010 contestația la executare a petentului a fost admisă nu poate duce, prin el însuși, la concluzia că executorul judecătoresc ar fi săvârșit vreo infracțiune.

În fine, a mai apreciat judecătorul primei instanțe că împrejurarea potrivit căreia executorul judecătoresc i-a pus în vedere petentului să nu pătrundă pe teren, în condițiile în care acesta era terț față de executare, nu are conotații penale și nu poate constitui infracțiunea de abuz în serviciu. Împotriva sentinței, în termen legal, petentul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă deciziei.

Înalta Curte constă, pe de o parte, că în recurs nu au fost administrate probe noi, iar pe de altă parte, că motivele de recurs constituie, în realitate, motivele plângerii adresate primei instanțe, dar și o reiterare a aspectelor reclamate prin plângerea penală, toate fiind examinate de către organele judiciare anterioare (procuror, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, respectiv, judecătorul primei instanțe), în fiecare dintre actele emise de către aceștia fiind prezentate argumentele de fapt și de drept pentru care s-a concluzionat că intimatul-executor judecătoresc nu se face vinovat de infracțiunile reclamate în plângerea penală. Înalta Curte, însușindu-și în totalitate aceste argumente de fapt și de drept, apreciază că nu se impune reluarea lor, suplimentar adăugând însă următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5 2 din C. proc.

pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc.

pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format dosarul penal menționat care cuprinde toate înscrisurile cu relevanță probatorie pentru legala și completa soluționare a plângerii penale. În urma efectuării acestor acte premergătoare - necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petentă, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. - nu au fost relevate minime indicii temeinice - în sensul art. 68 1 C. proc.

pen. - care să justifice presupunerea rezonabilă că intimatul-executor judecătoresc, față de care s-au efectuat acte premergătoare, ar fi săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală. Din situația de fapt - expusă atât în actele de dispoziție a procurorului, cât și în sentința judecătorului primei instanțe - situație rezultată în urma actelor premergătoare efectuate, s-a constatat că faptele descrise în plângerea penala formulată de petent nu constituie infracțiuni. Așa cum s-a menționat, în realizarea unor drepturi și obligații civile, părțile au dreptul să se adreseze instanțelor civile de judecată care, prin sentințe civile, să se pronunțe asupra celor solicitate ori reclamate, după care să exercite - atunci când apreciază - căile de atac specifice.

Soluționarea pe fond a unor cauze civile se poate realiza numai prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv, accesul la justiție în realizarea drepturilor și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege (art. 21, art. 126 și art. 129 din Constituția României), iar nu prin intermediul unor proceduri penale urmare formulării unor plângeri penale. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul petentului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul S.I.V. Împotriva sentinței penale nr. 371/ F din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 februarie 2011.