ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 709/2011

Asupra

recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 371 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulată de petentul S.I.V.

împotriva rezoluțiilor date la 13 august 2010 și respectiv 20 septembrie 2010

ale Parchetulului de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost

obligat petentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

dispune în acest sens, judecătorul primei instanțe a reținut următoarele:

La data de 13

octombrie 2010 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, plângerea formulată de petentul

S.I.V., formulată în baza dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva rezoluției din 13 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, astfel cum a fost confirmată prin rezoluția din 20 septembrie 2010 a

procurorului general al aceluiași unități de parchet, despre care a arătat că

sunt nelegale și netemeinice. Petentul a solicitat desființarea acestora

deoarece, în opinia sa, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de numita

V.M., executor judecătoresc în cadrul „Biroului Executorilor Judecătorești

Asociați B.C.E. și V.M." este greșită. A arătat că solicită să se dispună

trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva

acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 220 C. pen. - tulburare

de posesie, și art. 246 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor.

În motivarea

plângerii adresată instanței s-a arătat, sub un prim aspect, că este eronată

mențiunea din rezoluțiile atacate cu privire la lipsa laturii subiective a

infracțiunii de tulburare de posesie. Nu poate fi reținută convingerea

executorului judecătoresc, bazată pe dovezi, în sensul că punerea în posesie a

persoanelor ce aveau calitatea de creditori era legală. Or, a arătat petentul

că el a probat cu înscrisuri că este proprietarul și posesorul terenului

intravilan situat în comuna Petrăchioaia, județul Ilfov, în suprafață de 1331

mp, teren peste care se suprapun loturile atribuite persoanelor interesate în

efectuarea executării silite. în mod abuziv, în opinia sa, executorul

judecătoresc a continuat executarea deși petentul nu avusese calitatea de parte

în proces și, deci, hotărârea judecătorească nu îi era opozabilă. În aceste

condiții - susține petentul - faptele s-au comis cu intenție directă, în scopul

deposedării sale de o parte din suprafața de teren ce-i aparține, prin

încălcarea abuzivă a dispozițiilor legale aplicabile în materie.

În cursul

soluționării plângerii nu s-a solicitat administrarea altor probatorii, copiile

unor schițe și planșe privind terenul respectiv fiind depuse deja la dosarul de

urmărire penală.

Examinând

întregul material probator administrat în cauză, judecătorul primei instanțe a

apreciat că plângerea este neîntemeiată, soluția de neîncepere a urmăririi

penale față de executorul judecătoresc, cu motivarea că lipsește latura

subiectivă specifică infracțiunii de tulburare de posesie - intenția - fiind

corectă.

În opinia

judecătorului, din dovezile administrate rezultă, cu certitudine, că la data de

25 noiembrie 2009, când au avut loc formalitățile de punere în executare a

sentinței civile nr. 355/2004 a Judecătoriei Buftea, executorului judecătoresc

reclamat în plângerea de față i s-au prezentat hotărâri judecătorești prin care

titlul de proprietate al petentului era parțial anulat. Pe de altă parte, așa

cum a reținut și instanța civilă prin sentința civilă nr. 139 din 13 ianuarie 2010

a Judecătoriei Buftea, punerea în posesie a persoanelor interesate a fost pur

formală (scriptică), executorul judecătoresc neefectuând nici un act specific

infracțiunii prevăzute de art. 220 C. pen. Faptul că prin sentința civilă nr. 139

din 13 ianuarie 2010 contestația la executare a petentului a fost admisă nu

poate duce, prin el însuși, la concluzia că executorul judecătoresc ar fi

săvârșit vreo infracțiune.

În fine, a

mai apreciat judecătorul primei instanțe că împrejurarea potrivit căreia

executorul judecătoresc i-a pus în vedere petentului să nu pătrundă pe teren,

în condițiile în care acesta era terț față de executare, nu are conotații

penale și nu poate constitui infracțiunea de abuz în serviciu.

Împotriva

sentinței, în termen legal, petentul a declarat prezentul recurs, motivele

fiind menționate în partea introductivă deciziei.

Înalta Curte

constă, pe de o parte, că în recurs nu au fost administrate probe noi, iar pe

de altă parte, că motivele de recurs constituie, în realitate, motivele

plângerii adresate primei instanțe, dar și o reiterare a aspectelor reclamate

prin plângerea penală, toate fiind examinate de către organele judiciare

anterioare (procuror, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București și, respectiv, judecătorul primei instanțe), în fiecare dintre

actele emise de către aceștia fiind prezentate argumentele de fapt și de drept

pentru care s-a concluzionat că intimatul-executor judecătoresc nu se face

vinovat de infracțiunile reclamate în plângerea penală.

Înalta Curte,

însușindu-și în totalitate aceste argumente de fapt și de drept, apreciază că

nu se impune reluarea lor, suplimentar adăugând însă următoarele:

În

conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5

2

din C. proc.

pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice

cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri

judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în

condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen.,

organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221

C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din

cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă

vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art.

224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de

urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

În

respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte

premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format

dosarul penal menționat care cuprinde toate înscrisurile cu relevanță

probatorie pentru legala și completa soluționare a plângerii penale.

În urma

efectuării acestor acte premergătoare - necesare pentru soluționarea plângerii

penale formulată de petentă, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a

vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen. - nu au fost relevate minime indicii

temeinice - în sensul art. 68

1

C. proc. pen. - care să justifice

presupunerea rezonabilă că intimatul-executor judecătoresc, față de care s-au

efectuat acte premergătoare, ar fi săvârșit, cu vinovăția cerută de lege,

faptele expuse în plângerea penală.

Din situația

de fapt - expusă atât în actele de dispoziție a procurorului, cât și în

sentința judecătorului primei instanțe - situație rezultată în urma actelor

premergătoare efectuate, s-a constatat că faptele descrise în plângerea penala

formulată de petent nu constituie infracțiuni.

Așa cum s-a

menționat, în realizarea unor drepturi și obligații civile, părțile au dreptul

să se adreseze instanțelor civile de judecată care, prin sentințe civile, să se

pronunțe asupra celor solicitate ori reclamate, după care să exercite - atunci

când apreciază - căile de atac specifice. Soluționarea pe fond a unor cauze

civile se poate realiza numai prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv,

accesul la justiție în realizarea drepturilor și exercitarea căilor de atac

prevăzute de lege (art. 21, art. 126 și art. 129 din Constituția României), iar

nu prin intermediul unor proceduri penale urmare formulării unor plângeri

penale.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul petentului.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul S.I.V.

Împotriva

sentinței penale nr. 371/ F din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 februarie 2011.