ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4593/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 3 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții M.N. și M.E.,

în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care

solicita obligarea primei pârâte la recunoașterea

dreptului pretins și a celei de-a doua pârâte la emiterea unei decizii

reprezentând

titlu de despăgubire în dosarul înregistrat sub nr. 8332/CC/2006

la valoarea de 54.000 Euro (176.526 lei) conform raportului de evaluare

întocmit de către SC C. SA Timișoara, sumă ce urmează a fi actualizată cu

indicele inflației, sub sancțiunea plății unor daune de 1000 lei/zi de

întârziere până la emiterea deciziei. Prin aceeași sentință a fost respinsă

cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Lugoj formulată de

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritatea

pârâtă urmează să emită titlul de despăgubire numai după

parcurgerea etapelor evaluării și întocmirii

raportului de evaluare, conform Legii

nr. 247/2005.

Instanța de

fond a reținut că pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților nu are calitate procesual pasivă întrucât în

conformitate

cu dispozițiile cuprinse la art. 16 Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, competența emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire

revine exclusiv pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Referitor la

cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Lugoj, formulată de

către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a reținut că

o asemenea cerere este inadmisibilă, întrucât raportul juridic dedus judecății

vizează exclusiv modul de soluționare de către pârâtă a dosarului nr. 8332/CC,

sub acest aspect neexistând nicio obligație a emitentului dispoziției emise în

baza Legii nr. 10/2001 față de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

reclamanții.

In motivarea

recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanții arată, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond că

etapa evaluării nu a fost parcursă și, de aceea, nu poate fi emisă decizia

reprezentând titlul de despăgubire.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este întemeiat.

Astfel,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată, nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri este definită ca „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen

de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede

alt termen".

Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de

despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.

Totuși,

jurisprudența Înaltei Curți în materie a considerat că termenul de 30 de zile

prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi

aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este

rezultatul unui proces ce însumează mai multe

etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în

mod firesc, depășirea unei perioade

scurte de timp, de 30 zile.

Jurisprudența

constantă a Înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea

emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate

cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce

va fi apreciat de la caz la caz.

Din actele dosarului rezultă că autoritatea

pârâtă a fost învestită în vederea

emiterii deciziei, încă din anul

2006, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunțării instanței de

fond - 10 ianuarie 2011 și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs

- 6 octombrie 2011, adică o perioadă de aproximativ 5 ani.

Este

binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu

se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui, act

administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi

rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că,

unul dintre principiile care

trebuie să guverneze activitatea organelor

administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice

structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general dar și a

drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze

în mod prompt, eficace și eficient.

In acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM

(2007/7) privind buna

administrare, prin care Comitetul de Miniștri al

Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul

bunei administrări

(administrații), ca

administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un

termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care

există

în cauza respectivă.

Într-adevăr,

ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul

I

din

versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și

principiile

prevăzute în Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie

2000, cetățenii români

sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în

raport cu statutul lor de cetățeni Europeni.

Astfel,

potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să

fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în

vedere dispozițiile art.20 din Constituție, prevederile legale interne, atât

cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât

și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia C.C.S.D.

nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la

procedura de soluționare a cererilor

care au ca scop acordarea

despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot

fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună

administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor

respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Fiind vorba de

o perioadă de aproape 5 ani, în care Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor nu a dat curs solicitării reclamanților de evaluare a imobilului

și emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui „termen

rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne

aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de

recurenții-reclamanți, ceea ce impune aplicarea în speță a prevederilor art. 18

din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi

primită, drept justificare a refuzului de soluționare a cererii reclamanților,

susținerea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit căreia

întârzierea procedurii de emitere a titlului de despăgubire a fost determinată

de suspiciunile cu privire la legalitatea dispoziției nr. 1022/2002 emisă de

Primarul Municipiului Lugoj, prin care se propune acordarea de despăgubiri

bănești reclamanților.

Aceasta,

întrucât, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligația să analizeze

dosarele numai în privința legalității respingerii cererii de restituire în

natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare

de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a

imobilului de către stat, etc.

In acest

context se va reține și că excepția de nelegalitate a Dispoziției

nr. 1022/2002 emisă de Primarul Municipiului

Lugoj nu este admisibilă, întrucât

are caracter civil, ceea ce exclude

posibilitatea controlului legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă

în cauză, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, conform cărora atribuția emiterii deciziei referitoare

la titlurile de despăgubire revine Comisiei Centrale, capătul de cerere al

acțiunii

ce privește această autoritate

urmând a fi respins, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul

formulat de reclamanți este

fondat, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1)

teza

I

C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, modificată și completată, să se dispună admiterea acestuia, casarea

sentinței recurate și admiterea, în parte, a acțiunii reclamanților.

În temeiul

art. 18 alin. (1), (5) și (6) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată,

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată să

emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, cu respectarea dispozițiilor

art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 6

luni de la pronunțarea prezentei decizii, sub sancțiunea unor penalități de 100

lei pe zi de întârziere, în cazul neexecutării hotărârii. Vor fi respinse

celelalte cereri formulate de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții M.N. și M.E. împotriva sentinței nr. 3 din 10

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și admite acțiunea

reclamanților, în parte.

Obligă pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând

titlu de despăgubire, în termen de 6 luni de la data pronunțării prezentei

decizii, sub sancțiunea unor penalități de 100 lei pe zi de întârziere, în

cazul neexecutării hotărârii.

Respinge celelalte cereri formulate de

reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.