ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4851/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4851/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții A.T. și A.M., în
contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au
solicitat obligarea acesteia în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă
a hotărârii să numească un evaluator autorizat în vederea stabilirii
cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Lugoj, jud. Timiș
și să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire, cu cheltuieli de
judecată.
In motivarea cererii,
reclamanții au arătat că prin Dispoziția Primarului nr. 1427/2002 s-a dispus
acordarea de despăgubiri bănești, dosarul administrativ nr. 326/2001 în care a
fost emisă Dispoziția nr. 1427/2002 a fost transmis Instituției Prefectului
jud. Timiș sub nr. 11161 din 25 octombrie 2005, care mai apoi a transmis
dosarul Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorității pentru
Restituirea proprietăților, însă nici până în prezent nu s-a efectuat plata
efectivă a despăgubirilor.
Prin
întâmpinare, pârâta a arătat că întârzierea numirii evaluatorului a fost
determinată de faptul că în dosarul întocmit pe numele reclamanților nu există
toate documentele necesare, acestea fiind solicitate Consiliului Județean Timiș
prin adresa nr. 7872/CC din 23 noiembrie 2010 precum și Primăriei Municipiului
Lugoj.
Prin Sentința
nr.493 din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de
reclamanții A.T. și A.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor , a obligat pârâtul să numească un
evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea
stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul din Lugoj, jud.
Timiș și să emită pentru reclamanți o decizie reprezentând titlul de despăgubire,
ținând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Totodată,
Curtea de Apel Cluj a obligat pârâtul să achite reclamanților suma de 1488 lei,
cheltuieli de judecată.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că deși Legea
specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru
finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de
retrocedare, totuși având în vedere data emiterii dispoziției nr. 1427,
respectiv 28 august 2002, este evident refuzul nejustificat al autorității
pârâte de a-i soluționa cererea într-un termen rezonabil, respectiv prin
neemiterea deciziei în termenul menționat.
S-a mai arătat
în considerentele sentinței atacate că justificarea autorității prin invocarea
caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară,
legală și proporțională cu scopul urmărit, și deși decizia autorității
administrative de opțiune a soluționării dosarelor ar putea fi justificată de
un scop legitim, metodele și mijloacele de soluționare prin introducerea
elementului aleatoriu nu sunt adecvate și necesare.
In ceea ce
privește lipsa documentelor din dosarul reclamanților, invocată de pârâtă, ce
ar fi împiedicat desfășurarea procedurii, prima instanță a constatat că cele
două cereri sunt datate cu data de 23 noiembrie 2010, după ce pârâta a primit
citația din prezenta cauză, în data de 08 noiembrie 2010, existând astfel
temerea că acele demersuri au fost justificate, în principal, de faptul
acționării în judecată a pârâtei.
Împotriva
sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Printr-o primă
critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de
apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate
face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII
din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca
dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr.
2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca
rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele
aflate în situații similare.
Recurenta-pârâtă
susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând
încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea dosarului de
despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei
nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în
drepturi a persoanelor îndreptățite.
In ceea ce
privește dispoziția instanței care vizează obligarea recurentului-pârât la
trimiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de
evaluare pentru imobilul din Lugoj, jud. Timiș, se arată, în esență, că această
măsură a fost dispusă iară a se ține seama de faptul că la dosar nu există
înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestui imobil, sub aspectul
suprafeței și descrierea imobilului notificat.
Se mai arată
în motivele de recurs că scopul Comisie Centrale este acela de a acorda
despăgubiri juste și rezonabile persoanelor care au dreptul la astfel de
despăgubiri, evitând astfel acordarea unor despăgubiri pentru imobile care pot
fi restituite în natură.
Susține
recurenta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile unui refuz nejustificat,
așa cum a fost acesta reglementat prin dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea
nr. 554/2004, întrucât prin răspunsul adresat reclamanților, le sunt aduse la
cunoștință detaliile în legătură cu procedura de soluționare a dosarelor, fără
a conține e exprimare neechivocă a intenției de a nu respecta prevederile
legale reprezentând titlul de despăgubire.
Recurenta-pârâtă
critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum
de 1488 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare față de munca
avocatului depusă în soluționarea cauzei.
Totodată,
recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de
judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără
buget propriu.
Analizând
cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct.
9 și art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursul este
nefondat pentru următoarele considerente:
In mod corect,
în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII
„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în
mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și
completările ulterioare, instanța de fond a obligat recurentul-pârât să
transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare
pentru imobilul situat în situat în Lugoj, jud. Timiș, aceasta fiind o etapă
premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile care
vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al
legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității
respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu
a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu
motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului
situat în Lugoj, jud. Timiș .
Ori, dacă
recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri și aprecia că Dispoziția nr.
1427/2002 nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele
metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin
H.G. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorității emitente, fie să
solicite lămuriri de natură a furniza informațiile pe care le considera
necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o
astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor
procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanții
sunt îndreptățiți, urmare a Dispoziției nr. 1427/2002 .
De asemenea,
susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în
lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu
poate fi reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens.
Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare
sunt în realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.
Soluția
instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la
evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul
de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei
acestuia, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a
procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de
despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă
obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului
operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.
Înalta Curte
constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu
cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță,
ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în
derularea acesteia.
Intervalul
mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a
reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care
calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin
Dispoziția nr. 1427/2002, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 11161 din
25 octombrie 2005 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă
consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a tergiversat
soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului
soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful
1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Cu referire
concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de
fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea
dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat
de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui
incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și
desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de
Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că
legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă
suport susținerilor autorității publice recurente, pentru
că, în temeiul art. 20 din Constituția României,
normele naționale cuprinse în
legislația
primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de
acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate
și aplicate într-un sens care să
contravină principiului soluționării
cauzelor într-un termen rezonabil,
consacrat
de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces
echitabil,
aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul
procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil
și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună
administrație, drept
fundamental al
cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și
care reprezintă un reper în
orientarea conduitei administrative a
autorităților publice ale statelor
membre,
acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor
aduse
hotărârii recurate.
Complexitatea
etapelor procedurale reglementate de lege poate
constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil,
dar nu
poate fi invocată pentru
justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității
autorității
publice.
Referitor la
critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte
constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa
personalității
juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are
capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a
obligat pârâta la
plata cheltuielilor de
judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
, potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care
cade în pretenții.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță
a făcut o corectă
aplicare a art. 274
alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor
de judecată până
la suma de 1488 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speței.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte
constată că sentința recurată
este legală și temeinică, neexistând
motive de casare sau modificare în
sensul
dispozițiilor art. 304 și art. 304
1
C. proc. civ., astfel că, în
temeiul art. 20
alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge,
ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.
proc. civ. recurenta-
pârâtă Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la
plata
cheltuielilor de judecată către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin
Comisia Centrală
pentru Stabilirea
Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 493 din 17 decembrie
2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,
contencios administrativ și
fiscal.
Obligă recurenta la 2480 lei cheltuieli de
judecată către intimați.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie
2011.