ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1193/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr. 5559/315/2007, reclamantul C.R.A. a chemat în judecată pe pârâta R. SA și a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului (construcție și teren) în suprafață de 2533 mp, situat în Târgoviște, și pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie acest imobil. În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul situat la adresa indicată anterior a aparținut autorului reclamantului M.I.C., care la rândul său l-a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1906, autentificat de Tribunalul Județului Dâmbovița, imobil dobândit de la Dimitrie Atanasiu.

Reclamantul a mai precizat că imobilul a fost deținut de tatăl său cu titlu de locuință, în mod continuu, până în anul 1941 și că ulterior a fost preluat de către stat, fără titlu și transformat în restaurant. După anul 2001 imobilul a intrat în posesia pârâtului, care l-a lăsat să se degradeze, deși era monument istoric, iar în urma demersurilor efectuate pentru retrocedarea lui s-a emis decizia nr. 5 din 06 ianuarie 2006, prin care s-a comunicat pârâtului că nu a prezentat suficiente documente care să-l îndreptățească la retrocedarea lui și i s-au dat îndrumări să se adreseze organelor competente pentru acordarea eventualelor despăgubiri. Față de starea de degradare a imobilului s-a solicitat admiterea acțiunii și constatarea calității de proprietar a reclamantului în condițiile art. 111 C. proc.

civ. Prin precizarea de acțiune din 02 noiembrie 2007 reclamantul a învederat că pârâta SC R. SA s-a divizat, situație în care s-a înființat o altă societate, respectiv SC R.M.R.T. – Mag SA care a preluat în activele sale și acest imobil, menționându-se că înțelege să continue procesul în contradictoriu cu această societate. Prin cererea formulată la aceeași dată s-a solicitat și a fost încuviințată cererea de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a acestei societăți, iar la 30 noiembrie 2007 s-a formulat o nouă precizare a acțiunii prin care s-a indicat obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiune în revendicare de drept comun, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul fiind evaluat la 187.900 Ron în vederea stabilirii competenței materiale.

Prin sentința civilă nr. 513 din 14 decembrie 2007, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, menționând că acțiunea este îndreptată împotriva a două societăți comerciale, imobilele fac parte din fondul de comerț al pârâtei SC R.M.R.T. Mag SA, obiectul acțiunii fiind mai mare de 100.000 lei. Prin sentința civilă nr. 181 din 25 februarie 2008, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, susținând că litigiile ce privesc stabilirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile sunt de drept comun, iar competența soluționării în primă instanță revine judecătoriei, și că numai aspectele legate de rezolvarea patrimoniului societății comerciale au caracter comercial.

S-a mai reținut că, nu se aplică competența jurisdicției comerciale ori de câte ori una dintre părțile litigante este o societate comercială, ci numai atunci când comercianții săvârșesc acte de comerț. Fiind sesizată cu soluționarea regulatorului de competență, Curtea de Apel Ploiești, prin sentința civilă nr. 62/CC din 04 aprilie 2008 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște pe considerentul că acțiunile reale, așa cum este cea din cauza de față, nu figurează printre faptele obiective și subiective de comerț potrivit art. 3 și art. 4 C. com., iar obligația generală de a nu aduce atingere dreptului de proprietate nu face parte din obligațiile comercianților la care se referă textele enunțate.

În atare situație s-a reținut că, deși imobilul în litigiu face parte din fondul de comerț al unei societăți comerciale, o atare împrejurare nu este de natură să confere caracter comercial litigiului și, pe cale de consecință, s-a stabilit în favoarea Judecătoriei Târgoviște competența de soluționare a pricinii, instanță în a cărei rază teritorială se află imobilul în litigiu, ținând cont și de valoarea acestuia inferioară sumei de 500.000 lei. Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Târgoviște și prin precizarea de acțiune din 03 septembrie 2008 s-a menționat că valoarea imobilului revendicat este de 187.900 Ron. Prin încheierea de ședință din 07 ianuarie 2009 s-a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC R. SA și s-a dispus scoaterea acesteia din cauză și instanța a luat act că reclamantul și-a modificat obiectul cererii, în sensul revendicării numai a suprafeței de 1835 mp.

și a construcțiilor aflate pe acesta, care în prezent aparțin SC R.M.R.T. Mag SA. Prin sentința civilă nr. 3094 din 3 iunie 2009 Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Dâmbovița. A reținut în esență că, în urma expertizei evaluatorie efectuată în speță (ca urmare a contestării de către pârâte a sumei la care s-a evaluat inițial imobilul de către reclamant), obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare de 1.031.876 lei, astfel nefiind incidente dispozițiile art. 18 ind. 1 C. proc. civ., atâta timp cât a fost necesară efectuarea unei expertize în vederea stabilirii valorii reale a bunului.

Astfel, s-a considerat că, în speță, competența de soluționare a pricinii aparține Tribunalului Dâmbovița, iar o atare declinare se întemeiază pe o situație diferită și pe un alt motiv decât cel care a stat la baza declinării competenței conform sentinței civile nr. 5103 din 14 decembrie 2007. Prin sentința civilă nr. 347 din 17 februarie 2010, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, având în vedere dispozițiile art. 18 ind. 1 C. proc. civ., care statuează că instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să o judece, chiar dacă ulterior investirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

La stabilirea acestei măsuri s-au avut în vedere dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece prin precizarea acțiunii, reclamantul a indicat valoarea de 187.900 lei și față de declinările reciproce de competență, cauza a fost înaintată Curții de Apel Ploiești în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin sentința nr. 4/CC a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiunea în revendicare în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut în esență următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată pentru termenul din 30 noiembrie 2007, reclamantul a învederat că obiectul acțiunii îl reprezintă revendicare de drept comun a imobilelor teren și casă situate la adresa indicată anterior, iar în vederea stabilirii competenței, bunurile au fost evaluate la suma de 187.900 Ron., valoare de inventar a bunurilor menționată în evidențele Primăriei Târgoviște. După soluționarea unui prim regulator de competență vizând natura comercială sau civilă a litigiului, la data de 3 septembrie 2008 reclamantul a formulat o nouă precizare de acțiune prin care a indicat valoarea imobilului revendicat la 187.900 Ron., valoare în raport de care s-a stabilit și taxa de timbru și s-a timbrat acțiunea.

S-a mai reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este un element esențial de individualizare a acțiunii, motiv pentru care art. 112 pct. 3 C. proc. civ. impune stabilirea exactă a acestuia, dar și o evaluare a sa, atunci când prețuirea este cu putință (respectiv în cadrul acțiunii patrimoniale sau a altor cereri care ar putea fi evaluate pecuniar). Prin urmare, valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar momentul care interesează pentru stabilirea acestei valori și determinarea competenței materiale este acela al înregistrării sale. În acest sens, dispozițiile art. 18 ind. 1 C. proc. civ., statuează că instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior, intervin modificări în ceea ce privește cuantificarea valorii obiectului.

Rațiunea introducerii acestui text prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost aceea de a evita declinările reciproce de competență impuse de modificările intervenite pe parcursul procesului cu privire la valoarea obiectului litigiului. În speța de față s-a reținut că prin două precizări consecutive (realizate în noiembrie 2007 și septembrie 2008) reclamantul a evaluat imobilele ce fac obiectul revendicării la suma de 187.900 lei, care potrivit art. 1 pct. I lit. a) C. proc. civ. atrage competența de soluționare a judecătoriei ca primă instanță. De altfel, în acest sens s-a reținut și faptul că, în momentul soluționării primului regulator de competență Curtea de Apel Ploiești statuând că litigiul este de natură civilă a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Târgoviște ținând cont de valoarea imobilului revendicat ce se afla sub plafonul de 500.000 lei.

În atare situație, față de considerentele expuse și raportat la art. 18 ind. 1 C. proc. civ., Curtea a reținut și în raport de valoarea imobilului că instanța competentă să soluționeze cauza este judecătoria, chiar în condițiile în care ulterior, pe baza unei evaluări efectuate prin rapoartele de expertiză dispuse în cauză, valoarea imobilului a depășit plafonul de 500.000 lei. Împotriva ultimei hotărâri, respectiv sentința nr. 4/CC/ din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC R.M.R.T. – Mag SA pe care a criticat-o pentru nelegalitate, susținând că s-a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 18 ind. 1 C. proc. civ. Recurenta susține că reclamantul a evaluat imobilele revendicate la suma de 187.900 lei, valoare ce nu s-a reținut de către instanță, considerând imobilele vădit subevaluate, motiv pentru care valoarea a fost stabilită prin expertiză, depășindu-se plafonul de 500.000 lei.

Menționează că, instanța nu s-a aflat în situația în care întâi s-a stabilit o valoare a imobilului și ulterior altă valoare, caz în care se aplică art. 18 ind. 1 C. proc. civ., în speță singura valoare acceptată de instanță a imobilului revendicat a fost cea stabilită prin expertiză. Recurenta susține că interpretarea instanței stabilită prin sentința recurată este eronată, deoarece art. 18 ind. 1 C. proc. civ. nu se referă la situația în care instanța neacceptând valoarea imobilului declarată de reclamant trece la evaluarea imobilului potrivit legii; susține că are în vedere situația în care, după ce a fost stabilită incontestabil valoarea obiectului litigiului, datorită modificărilor condițiilor economice se ajunge la situația ca valoarea să fie modificată ulterior.

Recursul este nefondat și în afara criticilor prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod corect Curtea de Apel Ploiești a stabilit competența de soluționare a acțiunii în revendicare formulată de reclamantul C.R.A. în favoarea Judecătoriei Târgoviște, prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 18 ind. 1 C. proc. civ. Astfel, s-a reținut că valoarea imobilului este cea indicată inițial de reclamant la suma de 187.900 lei, instanța competentă să judece fiind judecătoria și în condițiile în care ulterior stabilirii acestei valori, pe baza unei evaluări efectuate prin expertiză dispusă în speță, se stabilește o valoare mai mare ce depășește plafonul de 500.000 lei. Se impune a fi reținut că, prin cererea din 30 noiembrie 2007 (fila 38 dosar nr. 5559/315/207 al Judecătoriei Târgoviște), reclamantul și-a precizat acțiunea ca o acțiune în revendicare de drept comun, iar bunurile revendicate s-au evaluat la 187.900 Ron.

Printr-un prim regulator de competență s-a stabilit natura litigiului, conflictul vizând natura comercială sau civilă. Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde printre altele, obiectul și valoarea acestuia, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. În speță, valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar momentul stabilirii acestei valori pentru determinarea competenței materiale este cel al înregistrării acțiunii. Astfel, dispozițiile art. 18 ind. 1 C. proc. civ., stabilesc că „instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.”.

Prin introducerea acestui text, legiuitorul a dorit să evite declinările reciproce de competență datorate de modificările intervenite pe parcursul procesului cu privire la valoarea obiectului litigiului. În speță, la momentul investirii instanței reclamantul a stabilit valoarea obiectului litigiului care, potrivit art. 1 pct.1 lit. a) C. proc. civ., a atras competența judecătoriei pentru soluționarea acestuia în primă instanță. De fapt, urmărind evoluția litigiului, se constată că după soluționarea primului regulator de competență, când Curtea de Apel Ploiești a stabilit că litigiul este de natură civilă, a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Târgoviște, având în vedere faptul că valoarea imobilului era sub plafonul de 500.000 lei.

Reținând că valoarea imobilului revendicat este cea stabilită după prețuirea făcută de reclamant la momentul investirii instanței, în mod corect s-au interpretat dispozițiile art. 18 ind. 1 C. proc. civ. și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, astfel că recursul pârâtei urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.M.R.T. MAG S.A împotriva sentinței nr. 4 CC din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2011.