ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5973/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5973/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01

octombrie 2002 la Judecătoria Târgoviște sub nr. 7122/2002, reclamanta G.E. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Titu, restituirea în natură sau

prin echivalent a clădirilor și terenului eferent de aproximativ 1.000 m.p.,

situate la sediul pârâtei din Târgoviște, județul Dâmbovița.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că imobilele au aparținut autorului D.N., fiind edificate în anul 1882,

iar deposedarea s-a efectuat în considerația unui act de donație, de către regimul

autoritar postbelic.

La data de 04

noiembrie 2002, Judecătoria Târgoviște a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Dâmbovița, conform art. 2 lit. f) C. proc. civ.

S-a reținut că prin sentința

civilă nr. 134 din 19 martie 2003 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă

în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și s-a luat act de învoiala părților intitulată

„tranzacție”, iar prin sentința civilă nr. 307 din 25 iunie 2003, pronunțată în

același dosar, a fost respinsă cererea reclamantei privind restituirea imobilului

deținut de Primăria Târgoviște, cu motivarea că imobilul a fost preluat în baza

unui contract de donație valabil încheiat, nefiind astfel incidente dispozițiile

art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 102 din 20 ianuarie 2004, însă prin decizia nr. 9684 din 26 noiembrie 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta G.E.,

a casat decizia pronunțată în apel, a admis apelul, desființând și decizia nr. 102/2004

cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a reținut că acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 este justificată, urmând a se analiza modalitățile de soluționare

a pretențiilor cu privire la terenul - parte a imobilului revendicat.

Rejudecând cauza în fond,

s-a format Dosarul nr. 661/120/2010 în cadrul căruia s-a efectuat un raport de expertiză

topografică de identificare a terenului revendicat care a concluzionat că suprafața

liberă este de 739 m.p. și se află în administrarea Primăriei Târgoviște, fiind

amenajate o parcare și un spațiu verde.

Tribunalul, examinând

cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, cu respectarea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a reținut

că reclamanta a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului

construcții și teren aferent, imobil situat în Târgoviște, județul Dâmbovița.

În cauză s-a dovedit că,

prin contractul din 22 august 1958, autorii reclamantei au donat un teren în suprafață

de 1.851,45 m.p., situat în Târgoviște, împreună cu clădirile construite pe el,

act a cărui nulitate absolută s-a constatat prin sentința civilă nr. 2580 din 08

mai 2001 a Judecătoriei Târgoviște.

În temeiul art. 315

alin. (1) C. proc. civ., respectând decizia de casare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a identificat terenul parte a imobilului revendicat, constatându-se

că din suprafața de 1.851,45 m.p., există o suprafață de 739 m.p. teren aflat în

administrarea Primăriei Târgoviște, pe care se află amenajată o parcare și un spațiu

verde, restul fiind deja restituit prin sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001,

teren ce se poate restitui în natură deoarece pentru parcare Primăria Târgoviște

nu a făcut dovada existenței unei autorizații de construire, potrivit art. 10

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, așa cum au fost menționate mai sus, acțiunea

reclamantei a fost admisă în parte, cu privire la suprafața de 739 m.p. ce a mai

rămas de restituit din întregul imobil revendicat, suprafață care în prezent se

află în administrarea Primăriei Târgoviște ce urmează a o restitui în natură.

În ceea ce privește cererea

de intervenție a numitei O.M., aceasta a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada

unui contract de închiriere a terenului ce face obiectul prezentei judecăți, iar

cu privire la cererea de intervenție a Primăriei Târgoviște și aceasta a fost respinsă

deoarece în cauză nu există autoritate de lucru judecat, acțiunea anterioară fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței Tribunalului

Dâmbovița a declarat apel Primăria Municipiului Târgoviște care a fost admis prin

decizia civilă nr. 164/2011 a Curții de Apel Ploiești, s-a schimbat în parte sentința

civilă în sensul că s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul de 739 m.p. fiind respinsă cererea de restituire în natură.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Este de necontestat faptul

că Legea nr. 10/2001, republicată prin art. 1, 7 și 9, consacră principiul restituirii

în natură a imobilelor preluate abuziv, dar, în același timp, ea reglementează și

excepțiile, care fac imposibil acestui lucru.

În acest sens, prevederile

art. 10 și 11 limitează restituirea în natură numai la acele suprafețe de teren

care nu sunt afectate servituților legale ori altor amenajări de utilitate publică

sau nu sunt ocupate de construcții noi. Astfel, art. 10 alin. (2) din lege face

referire expresă la exceptarea de la restituirea în natură a terenului pe care s-au

realizat amenajări de utilitate publică.

Sintagma „amenajări de

utilitate publică”, astfel cum este ea detaliată la pct. 10.1 și art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are în vedere suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv cele supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoilor comunității, și anume: căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, parcări)

amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, precum și piețe pietonale.

Din cuprinsul raportului

de expertiză efectuat de ing. G.V. a rezultat că partea de imobil disponibilă în

raport cu întinderea și compunerea acestuia la momentul deposedării autorului reclamantei

și cea restituită în baza altor hotărâri judecătorești anterioare (sentința civilă

nr. 2580 din 08 mai 2001, sentința civilă nr. 134 din 19 martie 2003 și sentința

civilă nr. 307 din 25 iunie 2003) este de 739 m.p.

În ceea ce privește destinația

terenurilor ce compuneau această suprafață, experta a menționat că 418 m.p. sunt

ocupați de parcare, 131 m.p. reprezintă trotuar, iar 190 m.p. constituie spațiu

verde.

În raport de situația

expusă anterior, instanța a constatat că terenul în litigiu nu este liber, în accepțiunea

art. 10 din Legea nr. 10/2001, așa cum greșit s-a reținut de Tribunalul Dâmbovița,

întrucât parcarea, trotuarul și spațiul verde reprezintă amenajări de interes public.

Pe cale de consecință,

în baza art. 296 C. proc. civ., instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința,

în sensul că a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 739 m.p., situat în Târgoviște, identificat potrivit

raportului de expertiză G.V. și a respins cererea de restituire în natură, menținându-se

restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei civile

nr. 164 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat

recurs reclamanta

G.E. care a susținut următoarele motive

de nelegalitate a hotărârii recurate.

Decizia recurată a fost

dată cu încălcarea unor forme esențiale de procedură, anume dispozițiile art. 295

alin. (1) și (2) C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod.

În speță, prin cererea

de recurs nu s-a invocat nicio dovadă nouă și nu s-a cerut refacerea sau completarea

probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse

în condițiile art. 292 C. proc. civ.

Cu toate acestea, în ședința

din 15 iunie 2011, după recalificarea căii de atac ca fiind apel, din oficiu, instanța

a solicitat apelantului să-i comunice înscrisuri în legătură cu calificarea utilității

terenului în litigiu, apelantul comunicând apoi înscrisuri întocmite pro-causa,

în cursul judecății.

Se mai susține că hotărârea

atacată a făcut o greșită aplicație a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, cu raportare la dispozițiile pct. 10 alin. (1) și 10 alin. (3) din

Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

În speță, prin probele

administrate în cauză, nu s-au făcut dovezile corespunzătoare pentru calificarea

„amenajări de utilitate publică”.

În primul rând, localizarea

terenului nu era certă; cu fotografiile depuse la dosar, necontestate de către intimat,

s-a probat că str. C.B. are opt parcări, dintre care două cu suprafețe mai mari

de 2.000 m.p.

Apoi, scindarea suprafeței

unei parcări de 2.294 m.p., cu singurul element de identificare „str. C.B.”, făcută

prin hotărârea Consiliului Local Târgoviște din 10 ianuarie 2011, în timpul soluționării

litigiului la prima instanță, pentru a se reclama aparența că suprafața de 987 m.p.

este una și aceeași cu cea de 793 m.p. identificată de expertiza G.V., nu a fost

decât o operațiune birocratică, pentru a paraliza acțiunea reclamantei.

Se mai consideră că instanța

de apel nu a observat că acțiunea a fost introdusă ca o acțiune în revendicare,

împotriva deținătorului de la acea epocă - SC A. SA Târgoviște, în anul 1997, formând

obiectul Dosarului nr. 6041/1997 (devenit nr. 2554/2000) al Judecătoriei Târgoviște,

admisă prin sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001, pentru restituirea clădirilor

și a terenului în suprafață de 970 m.p., din care 531 m.p. ocupată de construcții

teren afectat construcțiilor (după admiterea apelului pârâtului SC A. SA, împotriva

acestei hotărâri, după respingerea recursului împotriva hotărârii de apel, după

admiterea cererii de revizuire împotriva hotărârii de apel și după respingerea recursului

formulat de intimat împotriva hotărârii de apel revizuite);

Asupra acestei acțiuni

părțile au încheiat o tranzacție, consfințită prin sentința nr. 134 din 19 martie

2003, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul nr. 9349/2002;

În concluzie, se solicită

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu modificarea soluției, în sensul

admiterii acțiunii pentru terenul în suprafață de 608 m.p., amenajat din inițiativă

particulară ca spațiu verde și ca parcare.

Analizând decizia recurată

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor incidente, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. prevăd că este incident acest motiv de nelegalitate atunci

când hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau când

e lipsită de temei legal.

Prin prevederile art.

1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 se instituie principiul prevalenței

restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv, acordarea celorlalte măsuri reparatorii

operând numai în situația în care această măsură nu este posibilă sau este expres

înlăturată de la aplicare.

Potrivit dispozițiilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „î

n situația imobilelor preluate în mod abuziv și

ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea

în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate,

iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se

stabilesc prin echivalent. Alin. (2) din textul citat limitează ipoteza restituirii

în natură a imobilelor vizate de normă, numai la acele terenuri ce nu sunt ocupate

de construcții noi, ori nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar pentru cazul în care

o parte din teren are o astfel de afectațiune, restituirea se convertește în măsuri

reparatorii în echivalent strict delimitate la alin. (10) al art. 10 din lege.

Sintagma „amenajări de

utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi

n

evoile comunității,

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare,

etc

.) dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini

publice, piețe pietonale și altele.

Prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 9689 din 26.11.2009 s-a casat decizia pronunțată în apel,

s-a admis apelul, s-a desființat decizia nr. 102/2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul Dâmbovița, constatând că acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, este întemeiată.

Criticile recurentei-reclamante

sunt fondate, față de situația juridică a terenului ce se solicită a fi restituit

în natură.

Individualizarea acestor

suprafețe afectate unei amenajări de utilitate publică, în cadrul procedurilor administrative

de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea

notificării, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale,

cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism; tot unității deținătoare

îi revine obligația de a verifica destinația terenului pentru a nu se afecta căile

de acces, ori existența unor amenajări subterane.

În cauză, din concluziile

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul identificat

de expert ca fiind disponibil este delimitat astfel: 418 m.p. parcare, 131 m.p.

trotuar și 190 m.p. spațiu verde.

Pentru a se valida imposibilitatea

restituirii în natură, era necesar ca intimatul să facă dovada că aceste suprafețe

de teren solicitate să fie afectate unei astfel de utilități publice. Or, din analiza

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv acea hotărâre privind actualizarea

inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Târgoviște

din 10 ianuarie 2011 rezultă că există o parcare pe str. C.B. în suprafață de 1.307

m.p.; o parcare în suprafață de 987 m.p.; de asemenea, prin hotărârea din 29

mai 2003 privind actualizarea domeniului public al municipiului Târgoviște se face

mențiunea că există o parcare pe str. C.B. în suprafață de 2.294 m.p.

Aceste înscrisuri nu atestă

astfel că suprafața de teren solicitată, de 793 m.p., este una și aceeași cu suprafața

de teren cuprinsă în hotărârile Consiliului Local Târgoviște. Mai mult, amenajarea

unei părți a terenului în litigiu ca spațiu verde și parcare este rezultatul unor

lucrări efectuate de societățile care exploatează construcțiile aflate pe teren,

conform contractelor de vânzare-cumpărare și a facturilor fiscale depuse la dosar.

De altfel, și pârâtul,

în motivarea cererii de recurs a susținut că terenul deja restituit reclamantei

în baza sentinței civile nr. 2580/2001, împreună cu parte din cel restituit conform

hotărârii recurate, alcătuiesc o platformă pietonală care mijlocește accesul spre

construcțiile situate pe acest teren.

Neexistând niciun fundament

juridic pentru a atrage aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 decât

pentru suprafața de 131 m.p. (care este trotuar), Înalta Curte de Casație și Justiție

va constata că pentru suprafața de 608 m.p. identificată conform raportului de expertiză,

reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură.

Pentru aceste considerente,

se va admite recursul, în baza art. 312 C. proc. civ., se va casa în parte decizia

atacată, se va modifica în parte sentința civilă nr. 587 din 09 martie 2011 a Tribunalului

Dâmbovița în sensul că se va dispune restituirea în natură a terenului de 608 m.p.

și se va constata dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 131 m.p.

Se vor

menține restul dispozițiilor

din decizia atacată.

Se va luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta

G.E.

împotriva deciziei civile

nr. 164 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, casează

în parte decizia atacată și modifică în parte sentința civilă nr. 587 din 09 martie

2011 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, în sensul că dispune restituirea în

natură a terenului de 608 m.p. identificat în raportul de expertiză efectuat de

expert G.V. și constată dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru suprafața de teren de 131 m.p.

Menține restul dispozițiilor

din decizia atacată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 octombrie 2012.