ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 910 din 04 octombrie 2007, Tribunalul Dâmbovița - secția civilă a admis în parte cererea reclamantei M.I.E., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Târgoviște , a anulat dispozițiile nr. 1252 din 30 ianuarie 2006 și 02 iunie 2006, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 3.441 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză ing. D.M. - varianta I, a constatat că reclamanta este îndreptățită pentru restul suprafeței de teren de 3.579 mp, la măsuri reparatorii prin echivalent. În fapt, s-a constatat că M.I.E. și A.C.S. au formulat notificare , prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 mp, situat în Târgoviște.

În cursul judecății cauzei, intimata a emis dispoziția nr. 1252 din 30 ianuarie 2006, prin care a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 8.317 mp, a respins solicitarea privind restituirea în natură a suprafeței de 10.000 mp. Suprafața solicitată nu a putut fi restituită în natură, întrucât este ocupată de blocuri de locuințe, de trotuare, alei de acces, construcții definitive și infrastructura care face parte din obiectivul public ce aparține municipiului Târgoviște. În cursul judecății cauzei, intimata a emis dispoziția nr. 3445 din 2 iunie 2006, prin care a revocat dispoziția nr. 1252 din 30 ianuarie 2006 și a respins notificarea, întrucât reclamantele nu au făcut dovada deținerii/preluării imobilului de către stat.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care stabilește principiul restituirii în natură a imobilelor. Prin excepție, legea prevede stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent. În concepția Legii nr. 10/2001, în noțiunea imobilelor preluate în mod abuziv intră atât cele trecute cu titlu, cât și cele preluate fără titlu valabil de către stat. Cu actele de stare civilă și certificatul de moștenitor, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma foștilor proprietari. Autorii reclamantei, numiții A.C.S. și D.I.I., au fost proprietarii unui teren în suprafață de 10.850 mp, conform sentinței civile de partaj din 10 septembrie 1947 a Tribunalul Județului Dâmbovița.

Din această suprafață de teren au fost vândute/donate succesiv mai multe suprafețe de teren, totalul acestei suprafețe fiind de 3.830 mp, rămânând astfel o diferență de 7.020 mp. Expertiza a identificat terenul ce poate fi restituit, având în vedere vânzările/donațiile efectuate. Astfel, în varianta I, expertul a concluzionat în sensul că suprafața restituibilă în natură este de 3.441 mp, pentru restul suprafeței de teren de 3.579 mp, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. S-a reținut că în mod greșit pârâta a respins notificarea pe motiv că nu s-a făcut dovada deținerii/preluării terenului de către stat. Conform art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 22 din lege.

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, fără titlu. Reținând că terenul în litigiu se găsește în patrimoniul statului, tribunalul a constatat că operează prezumția relativă privitoare la preluarea abuzivă a imobilului de către stat. Imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără nici un titlu, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. S-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.441 m.p, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de ing.

D.M., în varianta I. Împrejurarea că acest teren a fost considerat domeniu public, nu este de natură a constitui un impediment la restituirea în natură, având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale numai bunurile intrate în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor internaționale la care România este parte, a legilor în vigoare la data preluării de către stat și a dispozițiilor imperative ale dreptului internațional public. În condițiile în care terenul a fost preluat de către stat fără nici un titlu, acest teren nu poate face parte din domeniul public al municipiului Târgoviște, chiar dacă a fost reținut ca atare în hotărârea de guvern.

Deși în ședința publică din 17 mai 2007, reclamanta a depus o „cerere de modificare și completare a acțiunii", prin care a arătat că își modifică câtimea obiectului cererii de restituire în natură de la 10.850 mp la 17.303 mp, tribunalul a reținut că pentru diferența de teren, contestatoarea nu a formulat notificare, neurmând procedura prealabilă și obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 276 din 28 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința, a anulat în parte dispozițiile nr. 1252 din 30 ianuarie 2006 și 02 iunie 2006, a constatat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 4111,5 mp, menționată în raportul de expertiză ing.

E.A., reprezentând cota de ½ din bunul ce a făcut obiectul notificării, a înlăturat dispoziția referitoare la restituirea în natură, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Apelului pârâtei a fost apreciat ca fondat în limitele și pentru argumentele de mai jos: Persoana care a formulat notificarea, A.C.S., împreună cu D.I., au devenit proprietari asupra mai multor suprafețe de teren situate în Târgoviște, în baza sentinței civile nr. 124 din 10 septembrie 1947. Ieșirea din indiviziune s-a realizat pe cale judecătorească, iar a susține că s-a partajat altceva decât se afla în proprietatea părților la acel moment ar însemna să se nesocotească o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce este inadmisibil.

După momentul ieșirii din indiviziune, cei doi coproprietari, din care unul este notificatoarea, în prezent decedată, având ca moștenitor pe reclamantă, au înstrăinat mai multe suprafețe de teren fie prin acte de vânzare-cumpărare, fie ca urmare a unor donații. Astfel de înstrăinări au avut ca obiect numai o parte din suprafața în litigiu. Restul terenului se află în prezent în administrarea apelantei-pârâte. În faza apelului s-a dispus efectuarea unei alte lucrări de specialitate și pe concluziile căreia s-a fundamentat soluția instanței. S-a apreciat că reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctei A.C., nu poate formula pretenții decât cu privire la cota ce i-a revenit în urma partajării averii rămase de pe urma defunctului D.S.

Prin acțiunea de ieșire din indiviziune, A.C. și D.I. au devenit coproprietari asupra loturilor atribuite acestora. Numai A.C. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietari ai bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun, respectiv normele metodologice care au stabilit că, în situația în care numai o parte din foștii proprietari au solicitat restituirea, decizia de restituire se va limita la cotele acestora.

În speța dedusă judecății, nu s-a făcut dovada că și celălalt coproprietar, prin moștenitorii săi, a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Curtea nu a primit susținerile apelantei-reclamante, formulate în faza de apel, în sensul că aceasta ar avea calitatea de moștenitor al unchiului său, D.I., întrucât nu există nici un act care să facă dovada calității de moștenitor al acesteia sau al autoarei sale. În ceea ce privește calitatea de erede testamentar, Curtea a constatat că singurul înscris depus la dosar este un testament, numai că, prin acesta, cea care testează este D.C., văduvă, probabil soția lui D.I., fără a se face vreo mențiune că aceasta, anterior, ar fi avut calitatea de moștenitor al fostului coproprietar.

De altfel, nici nu s-a produs vreo probă în sensul că testatoarea ar fi decedat, iar devoluțiunea de pe urma acesteia ar fi fost una testamentară, chiar legea specială cerând ca în cazul unei astfel de moșteniri, testamentul să fie însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor. Curtea nu a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. (4) din lege, care vizează o altă situație, anume aceea în care doar o parte din moștenitorii persoanei îndreptățite formulează notificare, ceea ce nu este cazul situației pendinte. Pentru toate argumentele, Curtea a constatat că reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostei coproprietare, are dreptul doar la cota de ½ din imobilul solicitat.

Sub aspectul criticilor potrivit cu care instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât suprafețele restituite în natură sunt afectate de amenajări sub și supraterane, servituți legale și amenajări de utilitate publică, respectiv piața agroalimentară, precum și dispozițiile legale potrivit cărora terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, și nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă sunt dezafectate din domeniul public, Curtea a constatat că acestea sunt numai în parte fondate. Astfel, în ceea ce privește apartenența la domeniul public al localității, în speță sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213//1998, dreptul de proprietate publică putând fi exercitat numai asupra bunurilor intrate cu titlu valabil în proprietatea statului, ceea ce nu este cazul imobilului în litigiu.

În ceea ce privește însă nerespectarea dispozițiilor speciale în materie de restituire în natură, Curtea a reținut că, într-adevăr, din concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de apel, a rezultat că terenul în litigiu este, pe de o parte, afectat de servituți subterane, iar, pe de altă parte, are destinație de alei de acces auto, parcare, WC public, trotuare, iar în parte se află sub blocuri de locuit. Toate acestea se încadrează în dispozițiile art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conducând la imposibilitatea restituirii în natură. Sub aspectul apelului reclamantei, Curtea a reținut că acesta vizează, în esență, două aspecte desprinse din conținutul cererilor formulate și care reprezintă, în cea mai mare parte, apărări față de calea de atac exercitată de partea adversă.

Un prim aspect este reprezentat de întinderea suprafeței pentru care prima instanță a dispus restituirea în natură. Curtea a apreciat deja că față de situația actuală a terenului și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu se poate dispune o astfel de măsură pentru nici o parte din suprafața solicitată. Cel de al doilea aspect vizează suprafața de 828 mp, donată, și pentru care reclamanta a obținut hotărâre judecătorească de constatare a nulității absolute a actului de înstrăinare. Curtea a reținut că notificarea a avut ca obiect o suprafață de 10.000 mp. În această suprafață nu a fost inclusă și suprafață donată. Pentru prima dată această suprafață este menționată într-o cerere formulată în temeiul Legii nr. 169/1997, deci în afara cadrului legal ce face obiectul litigiului pendinte, împrejurare recunoscută și de reclamantă prin notele scrise aflate la dosar.

Mai mult, această solicitare a fost făcută cu depășirea termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 martie 2011, reclamanta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Instanța de apel a apreciat în mod greșit că notificarea a vizat doar suprafața de 10.000 mp teren, câtă vreme aceasta se referea la imobilul preluat abuziv de către stat, identificat ca fiind zona Pieței 1 Mai, suprafața putând fi mărită sau micșorată în raport de expertizele ce urmau a fi efectuate în cauză, după scăderea suprafețelor înstrăinate, respectiv donate statului. Prin urmare, cota de 1/2 din 10.000 mp, restituibili, corespunde suprafeței de 5000 mp, și nu suprafeței de 4111,5 mp.

Instanța de apel s-a pronunțat în favoarea schimbării regimului juridic al terenului, considerând că acesta nu poate fi restituit în natură, ci doar prin echivalent. Concluzia instanței este injustă, întrucât la data deposedării, terenul avea aceeași destinație, de piață publică. Prin urmare, reclamanta nu schimbă cu nimic destinația terenului. Expertiza de la fond este mult mai laborioasă, mai amplă, mai detaliată și mai bine făcută decât cea din apel și aceasta s-a datorat faptului că pe parcursul judecății au apărut documente pe care municipiul Târgoviște a insistat să le administreze. Expertiza din apel s-a bazat pe toate detaliile prezentate de primul expert, reluând însă doar în parte concluziile acestuia.

Faptul că instanța de apel a preferat expertiza din apel, mai schematică, în detrimentul celei de la fond, conduce la concluzia că acuratețea evaluării și concluziile judecății au fost diminuate. Curtea a apreciat că terenul în litigiul, în întregul său, intră în categoria celor imposibil de restituit în natură, iar această "comasare" este contrară spiritului legii, respectiv art. 10 din legea specială, care face o detaliată prezentare a categoriilor de terenuri. În privința "servituților subterane" la care a făcut referire expertiza tehnică, dar și instanța, s-a susținut că nu este vorba de "rețele subterane", ci doar de o conductă de apă și de gaz natural. Instanțele fondului nu s-au pronunțat în legătură cu situația terenului de 511 mp, preluat în mod abuziv de către municipiul Târgoviște, pentru construcția noii Hale a Pieței 1 Mai, chiar în timpul litigiului pendinte.

Au fost invocate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care stipulează "dreptul la un proces public echitabil", respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001 care au stabilit că restituirea în natură este regula, iar plata prin echivalent, excepția. Cea de-a doua cerere de recurs depusă la dosarul cauzei a vizat următoarele motive de pretinsă nelegalitate: Procesul a fost soluționat în contradictoriu cu o entitate care nu are competența și abilitatea de a sta în instanță, astfel încât se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceiași instanțe. Primăria municipiului Târgoviște este o structura funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, astfel cum este definită de art. 77 din Legea nr. 215/2001.

Personalitate juridică are doar Municipiul Târgoviște iar acesta este reprezentat în relațiile cu terții, inclusiv în justiție, prin primar. Dispozițiile contestate în instanță au fost emise de primarul municipiului Târgoviște, iar nu de Primăria Târgoviște. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată, în sensul că notificarea trebuia să conțină elementele de identificare a imobilului, iar nu suprafața acestuia, dispoziția de restituire ori de acordare a despăgubirilor vizând imobilul în întregul său, unitatea deținătoare nefiind ținută de suprafața notificată, întrucât nu s-a promovat o acțiune în revendicare, ci o acțiune prevăzută de legea specială.

Instanța de apel a apreciat ca suprafața de 828 mp, donată de autoarea reclamantei, donație constatată nulă absolută prin sentința civilă nr. 421 din 28 februarie 2008 a Judecătoriei Târgoviște, irevocabilă, nu poate face obiectul litigiului, întrucât nu a fost inclusă în notificare. Motivarea nu poate fi acceptată, întrucât imobilul cu privire la care s-a făcut notificarea includea și suprafața sus-menționată. Instanța de apel a aplicat greșit legea și atunci când a apreciat că imobilul-teren nu este restituibil în natură, întrucât ar fi incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 pct. 3 din Normele metodologice. Potrivit dispozițiilor citate de instanța de apel, restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă era posibilă, astfel cum s-a stabilit de instanța de fond, parțial și de expertizele efectuate în cauză.

Potrivit art. 10 pct. 3 din Normele metodologice era posibilă restituirea în natură cu condiția neafectării amenajărilor subterane. Instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu ar fi moștenitoarea lui D.I., astfel că reclamanta are dreptul doar la ½ din imobilul notificat. Atunci când a analizat testamentul, instanța de apel a omis să constate calitatea autoarei sale de moștenitor legal, respectiv fiica, astfel că a pronunțat o hotărâre ce încalcă legea civilă în materie de moștenire. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Instanțele fondului, singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte, au reținut că, notificarea a vizat restituirea în natură a terenului în suprafață de 10.000 mp, situat în Târgoviște.

Prin raportare la o astfel de evidență, nu i se poate imputa instanței de apel neregularități în actul investirii, cu atât mai mult cu cât și actele care au însoțit notificarea au relevant aceleași elemente de identificare ale imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată - în sensul că notificarea trebuia să conțină doar elementele de identificare a imobilului, iar nu suprafața acestuia, câtă vreme nu s-a promovat o acțiune în revendicare, ci o acțiune prevăzută de legea specială - întrucât expresia utilizată de legiuitor vizează cu evidență, pentru situația particulară a terenurilor, și indicarea suprafeței acestora, pe lângă alte elemente - locul situației, persoana deținătoare la momentul preluării, respectiv momentul restituirii etc. Instanța de apel nu s-a pronunțat în favoarea schimbării regimului juridic al imobilului în litigiu, ci, luând act de dispozițiile explicite ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în contextul situației de fapt pe deplin stabilite și reținute în expunerea de motive - imobilul fiind afectat de amenajări sub și supraterane, servituți legale și amenajări de utilitate publică, respectiv piața agroalimentară - a constatat imposibilitatea restituirii în natură,cu toate consecințele în privința soluției pronunțate.

Toate celelalte susțineri ale recurentei-reclamante relative la modul de apreciere a materialului probator administrat în cauză, în special la concluziile raportului de expertiză efectuat în apel - s-a susținut că instanța de apel a preferat expertiza din apel, mai schematică, în detrimentul celei de la fond, situație care ar conduce la concluzia că acuratețea evaluării și concluziile judecății au fost diminuate - nu pot fi primite, întrucât cercetarea judecătorească în această etapă procesuală nu poate excede dispozițiile art. 304 C. proc. civ. O astfel de concluzie se impune și în privința chestiunii servituților subterane la care a făcut referire expertiza tehnică, respectiv expunerea de motive a instanței de apel, și cu care recurenta-reclamanta nu este de acord, cu argumente oarecum contradictorii, respectiv că nu ar fi vorba de "rețele subterane", ci doar de o conductă de apă și de gaz natural.

În privința criticii întemeiate pe nesocotirea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care stipulează dreptul la un proces public echitabil, cu referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001 care au stabilit că restituirea în natură este regula, iar plata prin echivalent, excepția, Înalta Curte nu o poate primi, cât timp, în circumstanțele cauzei pendinte, redate cu acuratețe în expunerea hotărârii atacate, nu s-au putut invoca/contura neregularități procedurale, carențe în stabilirea deplină a situației de fapt, nesocotiri ale normelor legii speciale, de natură a configura vreun element concret din conținutul dreptului reclamat. Cât timp desfășurarea procedurii judiciare s-a realizat cu respectarea drepturilor și garanțiilor procedurale - partea însăși nefiind în măsură să indice care aspecte ale procedurii ar fi fost nesocotite - aceasta nu poate pretinde încălcarea art. 6 din Convenție.

Împrejurarea că instanțele fondului nu s-ar fi pronunțat în legătură cu situația terenului de 511 mp, preluat în mod abuziv de către municipiul Târgoviște, pentru construcția noii Hale a Pieței 1 Mai, chiar în timpul litigiului pendinte, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, întrucât excede noului conținut al art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Critica referitoare la faptul soluționării cauzei în contradictoriu cu o entitate care nu are competența și abilitatea de a sta în instanță - Primăria municipiului Târgoviște fiind doar o structura funcțională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, astfel cum este definită de art. 77 din Legea nr. 215/2001; personalitate juridică are doar Municipiul Târgoviște iar acesta este reprezentat în relațiile cu terții, inclusiv în justiție, prin primar; dispozițiile contestate în instanță au fost emise de primarul municipiului Târgoviște, iar nu de Primăria Târgoviște - nu este întemeiată câtă vreme, pe de o parte, reclamanta a fost cea care a inițiat procesul pendinte, pe de altă parte, pentru că primarul a fost cel care a stat efectiv în proces, hotărârea pronunțată fiindu-i pe deplin opozabilă acestuia, aspect necontestat în cauză.

S-a avut în vedere și faptul că legitimarea procesuală a primăriei fusese deja recunoscută în cadrul unei judecăți definitive, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi primită nici o critică sub acest aspect într-o cale de atac extraordinară - efect al incidenței principiului non omisso medio - cu atât mai mult cu cât interesul recurentei pentru rejudecarea cauzei este strâns legat de soluția pronunțată, dintr-o perspectivă, defavorabilă acesteia, și nicidecum de neregularități în determinarea persoanei juridice în contradictoriu cu care aceasta ar putea să-și valorifice pretențiile.

Împrejurarea că instanța de apel a constatat că suprafața de teren de 828 mp - donată de autoarea reclamantei, donație constatată nulă absolută prin sentința civilă nr. 421 din 28 februarie 2008 a Judecătoriei Târgoviște, irevocabilă - nu face obiectul litigiului, întrucât nu a fost inclusă în notificare, nu poate constitui o critică pertinentă de nelegalitate, întrucât vizează în mod explicit stabilirea situației de fapt în actul de investire, atribut exclusiv al instanțelor fondului.

De altfel, chiar prima instanță a clarificat cu prioritate acest context al investirii, reținând faptul că, deși în ședința publică din 17 mai 2007, reclamanta a depus o „cerere de modificare și completare a acțiunii", prin care a arătat că își modifică câtimea obiectului cererii de restituire în natură de la 10.850 mp la 17.303 mp, pentru diferența de teren reclamată, contestatoarea nu a formulat notificare, neurmând procedura prealabilă și obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut că, prin acțiunea de ieșire din indiviziune, A.C. și D.I. au devenit coproprietari asupra loturilor atribuite acestora, respectiv că numai A.C. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, corect s- a apreciat că reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctei A.C., nu poate formula pretenții decât cu privire la cota ce i-a revenit în urma partajării averii rămase de pe urma defunctului D.S. Cât privește pretinsa omisiune a instanței de apel de a constata calitatea autoarei sale de moștenitor legal al celuilalt coproprietar, critica nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că se încearcă o reevaluare a probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial al reclamantei, fără nici un corespondent în circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte pe deplin stabilite, pe de altă parte, pentru că nu s-a formulat notificare care să vizeze în mod explicit cota acestuia din averea partajată.

Instanța de apel a reținut cu evidentă pertinență că, în cauza dedusă judecății, nu s-a făcut dovada că și celălalt coproprietar, prin moștenitorii săi, a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.I.E. împotriva deciziei nr. 267 din 28 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.