ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3941/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1748 din 14 octombrie 2009, Judecătoria Balș a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a contestației la executare formulată de contestatoarea - debitoare SC P.P. SRL în contradictoriu cu intimata - creditoare A.V.A.S. și B.C.R. SA - Sucursala Balș, și cu chematele în garanție C.N.A.S. și C.A.S. Olt, având ca obiect desființarea formelor de executare silită prin poprire înființată prin Ordinul nr. 93/2009, în favoarea Curții de Apel București. Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 53 din 25 martie 2010, a respins contestația la executare, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că, la 12 august 2009, debitoarea a formulat contestație prin care a arătat că A.V.A.S. a susținut că suma până la concurența căreia a dispus înființarea popririi reprezintă contribuția angajatorului la fondul de sănătate, pe care l-ar datora C.A.S. Olt anterior datei de 30 iunie 2003, dar a precizat că o atare afirmație este lipsită de suport real, întrucât a achitat integral aceste contribuții, anterior preluării prin cesiune a creanței de către A.V.A.S. A.V.A.S. a formulat excepția tardivității, care s-a apreciat, ca neîntemeiată, față de obiectul judecății care vizează contestarea măsurii înființării popririi prin raportare la dispozițiile art. 401 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Pe fond, a constatat că înființarea popririi este legală, iar apărările contestatoarei sunt nefondate. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (1) și (2) și art. 53 alin. (2) din Legea nr. 145/1997 a asigurărilor sociale de sănătate, atât angajatul, cât și angajatorul au obligația de a suporta câte o contribuție lunară de 7 % aplicată diferențiat (în situația angajatului, în funcție de venit sau de statutul acestuia, iar în cazul angajatorului, raportată de fondul de salarii). Ambele contribuții (și cea a angajatului, dar și cea a angajatorului) trebuie virate de către angajator, potrivit art. 8 alin. (1) din aceeași lege, iar neplata acestora atrage aplicarea unor majorări, conform art. 56. Începând cu data de 1 ianuarie 2003, au intrat în vigoare dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G.

nr. 150/2002, prin care contribuția angajatului asigurat a scăzut la 6,5 %, rămânând însă nemodificat procentul de 7 %, care reprezintă contribuția angajatorului (art. 52). Celelalte acte normative care au reglementat ulterior contribuțiile la asigurările sociale de sănătate nu au relevanță în cauză, întrucât doar cele evocate mai sus și-au produs efectele în perioada în care s-a născut creanța transferată intimatei A.V.A.S. Or, în raport de considerentele expuse mai sus, instanța a constatat că societatea contestatoare a achitat doar contribuția angajatului asigurat, dar nu și cea proprie, care îi revenea în calitate de angajator, motiv pentru care a apreciat că nu s-a dovedit stingerea întregului debit, care cuprinde atât contribuția angajatului, cât și a angajatorului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatoarea - debitoare fără a-l motiva în drept dar potrivit art. 304 1 C. proc. civ., va fi analizat în aceste limite, raportat la criticile formulate. S-a invocat faptul că soluția dată este nelegală și netemeinică, deoarece prima instanță nu a analizat ordinele de plată din care rezultă că sumele datorate au fost achitate în totalitate chiar dacă nu s-a indicat expres că ele reprezintă atât contribuția datorată de angajator cât și de angajat, corespunzând cotelor de 14 %, 13 %, respectiv 13,5 %, sens în care confirmă și adresa nr. 8158 din 1 martie 2010 a A.F.P. Balș. Chemata în garanție C.A.S. Olt a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se găsește nefondat. Potrivit Somației Colective pentru Plată nr. 4956 din 4 martie 2004, afișată la sediul chemată în garanție C.A.S. Olt la 12 martie 2004, s-a stabilit că recurenta - contestatoare datorează suma pentru care s-a înființat ulterior poprirea, și cum executarea silită s-a declanșat chiar prin somația colectivă, conform art. 6 alin. (2 1 ) din O.U.G. nr. 95/2003, aprobată și completată prin Legea nr. 557/2003, act de executare ce nu a fost contestat, rezultă că prezenta contestație având ca obiect doar înființarea popririi de către A.V.A.S. care a preluat creanța, prin cesiune, nu poate fi justificată legal doar pe considerentul că sumele ar fi fost deja achitate, anterior acestei somații.

De altfel, actele cu valoare de probă a plății datoriei nici nu sunt concludente în sensul invocat, astfel încât recursul fiind nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurenta SC P.P. SRL Balș, împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 53 din 25 martie 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.