ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei l. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața primei instanțe sesizate Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții I.D., B.A., M.D., S.S.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea A. Iași, Universitatea P.A. Iași și M.E.C.T.S., obligarea universității competente la eliberarea diplomei de licența, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit Legii nr. 288/2004, Legii nr. 84/1995, precum și a prevederilor art. 20 din Regulamentul M.E.C.T.S., aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S., nr. 2284/2007.

Au solicitat obligarea respectivei universități și la plata sumei de 8.000 lei, reprezentând prejudiciul creat în perioada 2009 - 2011. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că au frecventat cursurile Facultății de Medicina Dentara - Specializarea Tehnica Dentara (acreditata prin Legea nr. 481/2002) din cadrul Universității P.A., în perioada 2005-2008, iar în anul 2008, luna septembrie, au susținut examenul de licența, ulterior li s-au eliberat adeverințele nr. 80 și 79 din 27 octombrie 2008, respectiv nr. 85 din 3 noiembrie 2008 și nr. 66 din 6 octombrie 2008, prin care Universitatea P.A. din Iași, recunoștea calitatea acestora de licențiați, refuzându-se însă eliberarea diplomelor, deși termenul de 12 luni de valabilitate al adeverințelor a expirat.

Prin întâmpinare, Universitatea A. Iași a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale în ceea ce privește cererea de despăgubiri, în opinia sa, instanța de drept comun este competentă să soluționeze această cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive a Universității A. Iași, apreciind că doar Universitatea "Petre Andrei" lași are calitate în cauză, iar pe fond a cerut respingerea acțiunii. Totodată, a formulat și cerere de chemare în garanție a Universității P.A. Iași și a M.E.C.T.S. Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a cerut respingerea acesteia.

Prin încheierea de ședință din 2 iunie 2011, Curtea de apel a respins excepția privind necompetența materială și teritorială a instanței cu privire la soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile și excepția lipsei calități procesuale pasive a Universității A. și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.T.S., constatând că singurele entități care au atât dreptul, cât și obligația de a elibera diplomele de licență sunt instituțiile de învățământ superior acreditate. La acel termen, pârâta Universitatea A., prin reprezentant, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de apel în soluționarea litigiului, motivat de faptul că ministerul nu este parte în proces, ci doar Universitățile P.A.

și A. Iași. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin sentința nr. 126 din 1 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, având în vedere că pârâtele universități nu sunt instituții centrale și raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bacău, prin sentința nr. 19 din 12 ianuarie 2012, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 481/2002, Universitatea A. Iași este definitivă ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utitilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, neputând fi primite susținerile acestei pârâte în sensul că cele două universități sunt organe locale, în raport cu sediul acestora. Criteriul indicat de parte nu are relevanță în caracterizarea autorității publice, ci extinderea competenței persoanei juridice private autorizate să presteze un serviciu public care, în cazul universităților, este de nivel național. Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine Curții de apel, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă să soluționeze conflictul intervenit în soluționarea litigiului dedus judecății. II. Considerentele înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), 21 și 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Obiectul prezentului litigiu constă în obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomelor de licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate între anii 2005-2008 de către reclamanți.

Instanța de control judiciar constată că universitățile pârâte sunt încadrate în noțiunea de autorități publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică ” . Prin Legea nr. 481/2002 se înființează Universitatea A. din Iași, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorități publice, competentă să presteze un serviciu public, iar prin Legea nr. 408/2002 se înființează Universitatea P.A.

din Iași, cu același statut. Înalta Curte apreciază că aceste universități reprezintă unități descentralizate de învățământ, care sunt parte a sistemului național de învățământ, dar nu sunt instituții publice centrale ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanță la curtea de apel. Sub aspectul competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că pârâta a chemat în garanție M.E.C.T.S. care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 face referire la criteriul poziționării autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităților publice.

Instanța de control judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamanți) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-1 suspenda din funcție.

Prin urmare, aceste universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâte în cauză și astfel nu pot fi încadrate decât în ipoteza unor autorități publice locale.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel ” . Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat. În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. l lit. d) C. proc. civ.

În fine, se va avea în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la 20 februarie 2012, în ședința plenului judecătorilor Secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect obligarea unei universități să emită un act administrativ sau să efectueze o operațiune administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale. În temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

În speță, reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Conform art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, în speță, cererea de chemare în garanție fiind cerere incidentală, va fi soluționată de instanța competentă să soluționeze acțiunea principală. 3. Temeiul legal al regulatorului de competență Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții I.D., B.A. (R.), M.D., S.S.C. în contradictoriu cu pârâtele Universitatea A. și Universitatea P.A. și chemații în garanție M.E.C.T.S. și Universitatea P.A. Iași în favoarea Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.