ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2012

Asupra

conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

l. Obiectul acțiunii și procedura

derulată în fața primei instanțe sesizate

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal,

reclamanții I.D., B.A., M.D., S.S.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Universitatea A. Iași, Universitatea P.A. Iași și M.E.C.T.S., obligarea

universității competente la eliberarea diplomei de licența, în termen de 30 de

zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, potrivit Legii nr. 288/2004, Legii nr. 84/1995, precum

și a prevederilor art. 20 din Regulamentul M.E.C.T.S., aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S.,

nr. 2284/2007. Au solicitat obligarea respectivei universități și la plata

sumei de 8.000 lei, reprezentând prejudiciul creat în perioada 2009 - 2011.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au susținut că au frecventat cursurile Facultății de

Medicina Dentara - Specializarea Tehnica Dentara (acreditata prin Legea nr. 481/2002)

din cadrul Universității P.A., în perioada 2005-2008, iar în anul 2008, luna

septembrie, au susținut examenul de licența, ulterior li s-au eliberat

adeverințele nr. 80 și 79 din 27 octombrie 2008, respectiv nr. 85 din 3

noiembrie 2008 și nr. 66 din 6 octombrie 2008, prin care Universitatea P.A. din

Iași, recunoștea calitatea acestora de licențiați, refuzându-se însă eliberarea

diplomelor, deși termenul de 12 luni de valabilitate al adeverințelor a

expirat.

Prin

întâmpinare, Universitatea A. Iași a invocat excepția necompetenței materiale

și teritoriale în ceea ce privește cererea de despăgubiri, în opinia sa,

instanța de drept comun este competentă să soluționeze această cerere, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Universității A. Iași, apreciind că doar

Universitatea "Petre Andrei" lași are calitate în cauză, iar pe fond

a cerut respingerea acțiunii.

Totodată, a

formulat și cerere de chemare în garanție a Universității P.A. Iași și a M.E.C.T.S.

Prin

întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive, solicitând respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în ceea ce privește cererea de

chemare în garanție a cerut respingerea acesteia.

Prin încheierea

de ședință din 2 iunie 2011, Curtea de apel a respins excepția privind

necompetența materială și teritorială a instanței cu privire la soluționarea

capătului de cerere privind despăgubirile și excepția lipsei calități procesuale

pasive a Universității A. și a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a M.E.C.T.S., constatând că singurele entități care au atât dreptul, cât

și obligația de a elibera diplomele de licență sunt instituțiile de învățământ

superior acreditate.

La acel termen,

pârâta Universitatea A., prin reprezentant, a invocat excepția necompetenței

materiale a Curții de apel în soluționarea litigiului, motivat de faptul că

ministerul nu este parte în proces, ci doar Universitățile P.A. și A. Iași. 2.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență Prin sentința nr. 126

din 1 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, având în

vedere că pârâtele universități nu sunt instituții centrale și raportat la

dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Bacău, prin sentința nr. 19 din 12 ianuarie

2012, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat

competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr.

481/2002, Universitatea A. Iași este definitivă ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utitilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ, neputând fi primite susținerile acestei

pârâte în sensul că cele două universități sunt organe locale, în raport cu

sediul acestora. Criteriul indicat de parte nu are relevanță în caracterizarea

autorității publice, ci extinderea competenței persoanei juridice private

autorizate să presteze un serviciu public care, în cazul universităților, este

de nivel național.

Prin urmare,

competența de soluționare a cauzei revine Curții de apel, conform art. 10 din

Legea nr. 554/2004.

Totodată, a

constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța

competentă să soluționeze conflictul intervenit în soluționarea litigiului

dedus judecății.

II.

Considerentele înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

fapt și de drept relevante

Înalta Curte

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), 21 și 22 alin.

(3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu

obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Potrivit art. 1

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul

legitim poate fi atât privat, cât și public.

Obiectul

prezentului litigiu constă în obligarea unei instituții de învățământ superior

la eliberarea diplomelor de licență, ca urmare a studiilor universitare

efectuate între anii 2005-2008 de către reclamanți.

Instanța de

control judiciar constată că universitățile pârâte sunt încadrate în noțiunea

de autorități publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora „sunt asimilate autorităților publice, în sensul

prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au

obținut statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică

”

.

Prin Legea nr. 481/2002

se înființează Universitatea A. din Iași, ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică

asimilată unei autorități publice, competentă să presteze un serviciu public,

iar prin Legea nr. 408/2002 se înființează Universitatea P.A. din Iași, cu

același statut.

Înalta Curte

apreciază că aceste universități reprezintă unități descentralizate de

învățământ, care sunt parte a sistemului național de învățământ, dar nu sunt

instituții publice centrale ale cărei acte administrative, tipice sau

asimilate, să poată fi contestate, în primă instanță la curtea de apel.

Sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că

pârâta a chemat în garanție M.E.C.T.S. care este o autoritate publică centrală,

având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 face referire la

criteriul poziționării autorității emitente a actului administrativ contestat,

în sistemul autorităților publice.

Instanța de

control judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamanți) însă acest fapt

nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-1

suspenda din funcție.

Prin urmare,

aceste universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, nici un

act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâte în cauză și

astfel nu pot fi încadrate decât în ipoteza unor autorități publice locale.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel

”

.

Specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu

menționat.

În plus, se

impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu

de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt

autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. l lit. d)

C. proc. civ.

În fine, se va

avea în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la

20 februarie 2012, în ședința plenului judecătorilor Secției contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia

aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect

obligarea unei universități să emită un act administrativ sau să efectueze o operațiune

administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice

locale.

În temeiul art.

10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de

la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale.

În speță,

reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai

poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea

cauzei.

Conform art. 17

C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței

competente să judece cererea principală, în speță, cererea de chemare în

garanție fiind cerere incidentală, va fi soluționată de instanța competentă să

soluționeze acțiunea principală.

legal al regulatorului de competență

Având în vedere

toate considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bacău,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții I.D., B.A. (R.), M.D.,

S.S.C. în contradictoriu cu pârâtele Universitatea A. și Universitatea P.A. și

chemații în garanție M.E.C.T.S. și Universitatea P.A. Iași în favoarea

Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 martie 2012.