ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7571/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7571/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Iași, reclamantul S.N.M.N. a chemat în judecată pârâtele Universitatea S.H.
și M.E.C.T.S., solicitând obligarea pârâților la eliberarea diplomei de
licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate între anii 2006-2009,
studii finalizate prin susținerea și promovarea examenului de licență organizat
de către F.D.A.P. București, facultate acreditată din cadrul Universității S.H.
București, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de
acest proces.
M.E.C.T.S. a formulat
întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a
M.E.C.T.S., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei
de obiect a acțiunii reclamantului.
Universitatea S.H. a
formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ. și art. l8
din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art 28 din aceeași lege, cerere de chemare
în garanție a M.E.C.T.S., pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor
tipizate constând în Diploma de Licența și suplimentul la diplomă pentru
reclamant sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,
în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea
irevocabila a hotărârii.
Hotărârea instanței
de fond
Prin sentința nr. 282
din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel Iași
a fost admisă acțiunea formulată de
reclamantul
S.N.M.N., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.
, în sensul că
a fost obligată pârâta
la eliberarea către
reclamanți a diplomelor de licență și respectiv a suplimentelor de diplomă,
prin care să se ateste că a susținut și promovat examenul de licență, în
specialitatea „D.A.P.";
Instanța a respins acțiunea reclamantului formulată în
contraditoriu cu pârâta M.E.C.T.S., pentru lipsa calității procesuale pasive a
pârâtei și a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea
"S.H.", în contradictoriu cu M.E.C.T.S., fiind obligată chemata în
garanție ca
în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 50 lei
penalități pe zi de întârziere,
să
aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în Diplomă de Licență și
Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului
reclamantului de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special
prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul
Universității S.H. din București, cu obligarea pârâtei Universitatea S.H.
la
plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a încheiat, în anul 2006,
contract de studii cu Universitatea „S.H.” București, având ca obiect
pregătirea, în cadrul formei denumită „învățământ la distanță”, la Facultatea
de Drept și administrație publică, și că, în urma promovării examenului de
licență, în sesiunea iulie 2009, reclamantului i s-a eliberat adeverința din 9
iulie 2009, prin care se atestă că a fost „susținut și promovat examenul de
licența”, obținându-se „Titlul de Licențiat” în specialitatea urmată, iar la
finalul înscrisului menționat se face precizarea că adeverința are „termen de
valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licență” și că „Universitatea S.H.,
având învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la
distanță și cu frecvență redusă”.
Instanța de fond
reține că, prin adresa din 25 iunie 2009, M.E.N. a adus la cunoștința
instituțiilor de învățământ acreditate că SC R. SA - Compania de Material
Didactic eliberează formularele tipizate pentru actele de studii destinate
absolvenților, numai cu aprobarea scrisă a M.E.N., cerându-li-se celor vizați
să „solicite M.E.N. aprobarea notei comandă, printr-o cerere conform machetei”.
Urmare acestei solicitări,
Universitatea „S.H.” București, prin adresa din 25 august 2009 a înaintat
M.E.N. necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate
absolvenților anului 2009 (estimat la cca. 70.000 de absolvenți), cerere la
care s-a revenit prin adresele din 8 octombrie 2009 și din 5 august 2010,
confirmându-se primirea unui număr de formulare tipizate.
Întrucât
reclamantului nu i s-a eliberat diploma de licență, prin cererea adresată
M.E.N. și Universității „S.H.” la data de 25 mai 2012, acesta a solicitat
eliberarea actului administrativ, care atestă absolvirea formei de învățământ
urmate, în perioada anilor 2006 - 2009; cerere căreia nu i s-a dat curs.
În raport de această
situație de fapt, Curtea a constatat că Universitatea „S.H.” a fost înființată
prin Legea nr. 443/2002, ca persoană juridică de drept privat și de utilitate
publică, parte a sistemului național de învățământ, și că, prin H.G. nr. 676/2007,
au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de
învățământ de zi, domeniile de licență, printre care se numără și „drept”.
Ca parte a sistemului
național de învățământ, Universitatea „S.H.” se bucură, conform Legii nr. 84/1995,
în vigoare în perioada în care reclamantul a urmat cursurile acestei instituții
de învățământ superior, de autonomie universitară, care presupune, printre
altele, și dreptul comunității universitare respective de a-și conduce și a-și
exercita libertățile academice, precum și de a-și asuma un ansamblu de competențe
și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a asigura funcționarea facultăților,
a colegiilor și a specializărilor universitare.
În raport de acest
cadru normativ, care permitea (chiar dacă nu într-o formă suficient de clară)
Universității „S.H.” să organizeze forme de învățământ cu frecvență redusă sau
învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată
să organizeze cursuri de zi, Curtea, constatând că Facultatea de „Drept și
administrație publică” figurează în anexa nr. 3 la H G. nr. 676/2007, apreciază
că forma de învățământ urmată de reclamant nu poate fi considerată ca fiind „în
afara cadrului legal”, astfel cum susține M.E.N.
În acest sens, se
constată că, nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8
din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008,
și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea
calității educației, nici unul din factorii cu atribuții de decizie în cadrul
sistemului național de educație nu numai că nu a sesizat nereguli semnificative
în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul
Universității „S.H.”, dar, în aceeași perioadă, M.E.N. a autorizat chiar și
eliberarea de diplome de licență, pentru absolvenți ai formei de învățământ la
distanță, organizată de universitatea menționată, ceea ce echivalează cu o
confirmare, fie ea și indirectă, a legalității procesului de învățământ în acel
domeniu.
În acest context,
Curtea apreciază că, atâta timp cât, nici până la încheierea perioadei de
monitorizare și nici ulterior acestui moment, M.E.N., în exercitarea atribuției
sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale referitoare la
organizarea și funcționarea unităților de învățământ superior de stat și
particulare, nu a reclamat nereguli în organizarea admiterii, în funcționarea
domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de
funcționare provizorie, și nici cu privire la susținerea examenelor de licență,
acesta, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, având rol
de organizator și conducător al sistemului național de educație, este obligat
sa recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamantă și să ia măsurile
administrative corespunzătoare, care să permită satisfacerea dreptului celei în
cauză de ai se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de
Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ
superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007; act administrativ
cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverințelor eliberate de
universitatea organizatoare a examenului de licență la maxim 12 luni.
În atare condiții,
Curtea apreciază că refuzul pârâtului-chemat în garanție de a aproba eliberarea
formularelor tipizate, solicitate de Universitatea „S.H.”, nu poate acoperi sau
suplini lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuții în domeniul
asigurării calității educației, atâta timp cât O.U.G. nr. 75/2005 obliga pe
furnizorii de educație ca, după obținerea acreditării, să transmită anual
A.R.A.C.I.S. rapoarte anuale de evaluare internă, iar pe instituția de interes
public național menționată să avertizeze pe furnizorul de educație, atunci când
ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, și să procedeze
la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor naționale în
vigoare.
Întrucât instanța a
constatat că între reclamanți și pârâtul M.E.N. nu există nici un raport
juridic direct, legat de procesul de finalizare a studiilor și de eliberare a
actelor de studii, Curtea a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acesta,
pentru lipsa calității procesuale pasive în prezenta cauză.
Curtea constată însă
că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea „S.H.” și M.E.N.,
născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a
numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca
fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au
trecut de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod
decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal prin
organizarea formei de învățământ la distanță, în condițiile în care Ordinul nr.
3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituției de învățământ să desfășoare
această activitate, dacă forma de învățământ prin cursuri de zi fusese
acreditată.
Așa fiind, cererea de
chemare în garanție a fost admisă, în sensul obligării M.E.N. să aprobe
tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării hotărâri, a
tipăririi formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului reclamanților,
sub sancțiunea plății sumei de 50 lei penalități întârziere.
Recursul formulat
de M.E.N.
Prin cererea de
recurs formulată, recurentul a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală
și netemeinică, fiind indicate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art.
304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.
Având în vedere
motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a
arătat că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în garanție, în
condițiile în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru
admiterea unei astfel de cereri.
Recurentul a precizat
că nu există un raport juridic între Universitatea S.H. și M.E.N., care ar
putea determina admiterea unei astfel de cereri.
Cu privire la
motivele subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a
susținut că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care
au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de
învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform
legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. S-a
arătat că aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri
de guvern care se actualizează anual.
S-a susținut că prin
hotărârea pronunțată, care a stabilit că anumite programe de studii nu au
nevoie de obținerea acreditării prevăzute de lege, instanța de fond s-a
substituit M.E.C.T.S., A.R.A.C.I.S. și Instituțiilor de Învățământ superior,
depășind astfel limitele puterii judecătorești.
II. Decizia instanței
de recurs.
Înalta Curte de
Casație și Justiție în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., analizând cu
prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C.
proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C.
proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza
spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, pentru
considerentele ce urmează.
În conformitate cu
dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot
fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art.
304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere
când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.
Analizând actele
dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată
se referă la obligarea pârâților la eliberarea diplomei de licență.
Înalta Curte reține
că pârâta Universitatea „S.H.” este încadrată în noțiunea de autoritate
publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,
care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Prin Legea nr. 443/2002
a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de
învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,
parte a sistemului național de învățământ.
Potrivit art. 1 din
H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației
publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol
de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în
domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării
tehnologice, tineretului și sportului.
Înalta Curte a
reținut că Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor
pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,
niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în
discuție.
În speță, o asemenea
universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice
locale.
În conformitate cu
dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004, litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se
soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a
reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art.
10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii
și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al
cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii
vamale, precum și accesorii ale acestora.
Având în vedere
obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ ce trebuie emis de
o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei este stabilită
exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul ce va emite actul.
Văzând și
dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care
reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la
domiciliul pârâtului, constatând că prin cererea introductivă a fost sesizată o
instanță de la domiciliul reclamantului, Înalta Curte va respecta alegerea de
instanță formulată de reclamant, conform normei legale arătate.
Pentru aceste
considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o
instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 - 313 teza finală C. proc.
civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite
cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
formulat de M.E.N. împotriva sentinței nr. 282 din 24 septembrie 2012 a Curții
de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința
atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui,
secția contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 decembrie 2013.