ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 75/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 348/45/2012, reclamantul M.P.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Universitatea "S.H." și M.E.C.T.S., obligarea pârâților la eliberarea diplomei de licență, a suplimentelor la diplomă ca urmare a studiilor universitare efectuate în perioada 2005 - 2009, finalizate prin susținerea examenului de licență organizat de Facultatea de Drept si Administrație Publică București, specializarea Drept, din cadrul Universității S.H., în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii cu plata de daune cominatorii în cuantum de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere până la eliberarea actelor de studii solicitate și cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 239 din 9 iulie 2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.P.A., în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H.", a obligat pârâta la eliberarea către reclamant a diplomei de licență și, respectiv, a suplimentului de diplomă, urmare a finalizării studiilor universitare la Facultatea de drept și administrație publică din cadrul Universității S.H. București, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii și a respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea "S.H.", în contradictoriu M.E.C.T.S. și a obligat chematul în garanție M.E.C.T.S., ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății de 50 lei penalități pe zi de întârziere, să aprobe tipărirea formularului tipizat, constând în Diplomă de Licență și Suplimentul de Diplomă, în vederea asigurării realizării dreptului reclamantului de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învățământ superior efectuate în cadrul Universității S.H. din București. Totodată, a obligat pârâta Universitatea "S.H." la plata către reclamant a sumei de 4,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în raport de cadrul normativ și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, organizarea de către Universitatea „S.H.” din București a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializările drept și administrație publică ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995.

S-a apreciat că recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licență, însoțită de Supli­mentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universității ”S.H.” la data de 13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat din 21 mai 2009. Având însă în vedere că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T.

ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ supe­rior acreditate și nu conducătorului sistemului național de educație, judecătorul fondului a admis acțiunea reclamantului doar în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” din București, respingând acțiunea intentată pârâtului Ministerul Educației, pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a constat, însă, că între pârâta-reclamantă Universitatea ”S.H.” și pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, există un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC R. SA, a formularelor tipizate și că acest refuz constituie un exces de putere.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M.E.N. (fost M.E.C.T.S.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că instanța de fond nu a analizat și calitatea activă a reclamantului, raportat la capătul de cerere privind obligarea M.E.C.T.S. de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și suplimentul la diplomă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanța de fond, deși respinge excepția lipsei calității procesual pasive a ministerului, reține că procedura pentru avizarea tipizatelor se desfășoară între instituțiile de învățământ superior și minister, astfel încât reclamantul nu justifică calitate procesuală activă.

Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de fond, deși a reținut că „niciuna din adresele Universității S.H. nu a fost urmată de un răspuns pozitiv”, ulterior precizează că ministerul a avizat achiziționarea de formulare tipizate și, respectiv că, deși instanța de fond nu a fost sesizată pentru recunoașterea actelor de licență, a constatat, cu toate acestea, că reclamanta a susținut toate examenele în conformitate cu legislația în vigoare a învățământului și planul de învățământ, drept pentru care a obligat ministerul să aprobe necesarul de formulare tipizate solicitat. A mai invocat recurentul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ca motiv de recurs, împrejurarea că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior, că nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate să funcționeze provizoriu structurile de învățământ, luând în calcul doar contractele de studii, încheiate în afara cadrului legal, care însă nu sunt opozabile ministerului. Procedura în fața instanței de recurs. Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs. Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantului, absolvent al Universității „S.H.”. Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. M.E.N. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu M.E.N., neavând aceleași competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Reținând în mod greșit că este competentă să soluționeze cauza de față în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.N. împotriva sentinței nr. 239 din 9 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.