ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 75/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 348/45/2012, reclamantul M.P.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtele Universitatea "S.H." și M.E.C.T.S., obligarea

pârâților la eliberarea diplomei de licență, a suplimentelor la diplomă ca

urmare a studiilor universitare efectuate în perioada 2005 - 2009, finalizate

prin susținerea examenului de licență organizat de Facultatea de Drept si

Administrație Publică București, specializarea Drept, din cadrul Universității

S.H., în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii cu plata de daune

cominatorii în cuantum de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere până la

eliberarea actelor de studii solicitate și cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința

nr. 239 din 9 iulie

2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul M.P.A., în contradictoriu cu pârâta

Universitatea "S.H.", a obligat pârâta la eliberarea către reclamant

a diplomei de licență și, respectiv, a suplimentului de diplomă, urmare a

finalizării studiilor universitare la Facultatea de drept și administrație

publică din cadrul Universității S.H. București, în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii și a respins acțiunea

reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., pentru lipsa

calității procesuale pasive a acestuia.

A admis cererea de chemare în garanție formulată

de pârâta Universitatea "S.H.", în contradictoriu M.E.C.T.S. și a

obligat chematul în garanție M.E.C.T.S., ca în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea plății de 50 lei

penalități pe zi de întârziere, să aprobe tipărirea formularului tipizat,

constând în Diplomă de Licență și Suplimentul de Diplomă, în vederea asigurării

realizării dreptului reclamantului de a li se elibera documentul oficial de

stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învățământ superior

efectuate în cadrul Universității S.H. din București.

Totodată, a obligat pârâta Universitatea

"S.H." la plata către reclamant a sumei de 4,3 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că, în raport de cadrul normativ și în raport de conduita

adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat

să organizeze și să conducă sistemul național de educație, organizarea de către

Universitatea „S.H.” din București a admiterii la forma de învățământ la

distanță, pentru specializările drept și administrație publică ca și pentru

celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de

pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate

prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995.

S-a apreciat că recunoașterea, prin chiar art.

8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității

organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la

distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze

cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze

Diploma de licență, însoțită de Supli­mentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor

de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universității ”S.H.” la data de

13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat din 21 mai 2009.

Având însă în vedere că obligația de

eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ

superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin

Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind ”document oficial de stat, cu regim

special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”, revine

instituției de învățământ supe­rior acreditate și nu conducătorului sistemului

național de educație, judecătorul fondului a admis acțiunea reclamantului doar

în contradictoriu cu pârâta Universitatea ”S.H.” din București, respingând

acțiunea intentată pârâtului Ministerul Educației, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

S-a constat, însă, că între pârâta-reclamantă

Universitatea ”S.H.” și pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, există

un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanție de

a aproba tipărirea de către SC R. SA, a formularelor tipizate și că acest refuz

constituie un exces de putere.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

pârâtul M.E.N. (fost M.E.C.T.S.), criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, a arătat, în

esență, că instanța de fond nu a analizat și calitatea activă a

reclamantului, raportat la capătul de cerere privind obligarea M.E.C.T.S. de a

aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și

suplimentul la diplomă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În susținerea acestui motiv de recurs,

recurentul a arătat că instanța de fond, deși respinge excepția lipsei

calității procesual pasive a ministerului, reține că procedura pentru avizarea

tipizatelor se desfășoară între instituțiile de învățământ superior și minister,

astfel încât reclamantul nu justifică calitate procesuală activă.

Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct.

8 și art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de fond, deși a reținut

că „niciuna din adresele Universității S.H. nu a fost urmată de un răspuns

pozitiv”, ulterior precizează că ministerul a avizat achiziționarea de

formulare tipizate și, respectiv că, deși instanța de fond nu a fost sesizată

pentru recunoașterea actelor de licență, a constatat, cu toate acestea, că

reclamanta a susținut toate examenele în conformitate cu legislația în vigoare

a învățământului și planul de învățământ, drept pentru care a obligat

ministerul să aprobe necesarul de formulare tipizate solicitat.

A mai invocat recurentul, în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., ca motiv de recurs, împrejurarea că instanța de fond a

ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior, că nu a

analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate să funcționeze

provizoriu structurile de învățământ, luând în calcul doar contractele de

studii, încheiate în afara cadrului legal, care însă nu sunt opozabile

ministerului.

Procedura în fața instanței de

recurs.

Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția

instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta

Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Obiectul prezentului litigiu de contencios

administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantului,

absolvent al Universității „S.H.”.

Nu se poate ignora faptul că pârâta este

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție

persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de

utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de

putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ.

M.E.N. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu

justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ pe același palier cu M.E.N., neavând aceleași competențe

și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și

aplicarea strategiei globale a învățământului.

Aceste prerogative legale revin unui organ

central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul

că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi

considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu

conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate

fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte

reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material,

două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz,

încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul

criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice

pârâte - Universitatea „S.H.”- competența de soluționare a litigiului revine

tribunalului.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile

art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt

în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul

că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Reținând în mod greșit că este competentă să

soluționeze cauza de față în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile

legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în

condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3

C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.N. împotriva sentinței

nr. 239 din 9 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14

ianuarie 2014.