ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 427/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 797 din 19 septembrie 2012 reclamanții au chemat în judecată pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și pe Universitatea S.H. București, solicitând ca acestea să fie obligate să elibereze diploma de licența și suplimentele la diplomă, care să ateste finalizarea studiilor universitare efectuate, prin susținerea examenului de licență organizat de facultatea de Științe Juridice și Administrative din cadrul Universității S.H. București.

Pârâtul Ministerul Educației, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că, atâta timp cât a fost urmată o formă de învățământ în afara cadrului legal, studiile desfășu­rata nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile. Prin sentința nr. 326 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de Z.C., T.C.A., I.Z.D., G.M.D., C.C. și C.D., a obligat pârâta Universitatea S.H.

București să elibereze actul de studii cu regim special, denumit „Diplomă de licență”, însoțit de Suplimentul de Diplomă, prin care să ateste că reclamanții au susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea urmată, obținând „Titlul de Licențiat”, a respins acțiunea introdusă de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H.

București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a obligat pe pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formula­relor tipizate, constând în „Diploma de Licență” și „Suplimentul de Diplomă”, într-un număr care să asigure dreptul reclamanților de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învățământ superior absolvite de cei în cauză, în cadrul Universității S.H. București, a respins, ca prematură, solicitarea reclamantelor de a se obliga pârâta Universi­tatea S.H.

și respectiv Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, la plata de despăgubiri, în cuantum de 2 . 000 RON, cu titlu de penalități pe zi întârziere și a obligat pe pârâta Universi­tatea S.H. București să plătească reclamantelor suma de 4,3 RON cheltuieli de judecată, a obligat pe chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să plătească pârâtei-reclamante Universi­tatea S.H. București suma de 4,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut că reclamanții au încheiat, în anul 2006, un contract de studii cu Universitatea S.H. București, având cu obiect pregătirea în cadrul formei denumită „învățământ la distanță”, Facultatea de Științe Juridice și Administrative.

În urma promovării examenului de licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-a eliberat adeverințe, prin care se atesta că a fost „susținut și promovat examenul de licența”, obținându-se „Titlul de Licențiat” în specialitatea urmată, la finalul înscrisului menționat făcându-se precizarea că adeverința are „termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licență” și că „Universitatea S.H., având învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță și cu frecvența redusă”. Au mai arătat reclamanții că prin adresa din 25 iunie 2009, Ministerul Educației a adus la cunoștința instituțiilor de învățământ acreditate că SC R.D. SA, Compania de Material Didactic eliberează formularele tipi­zate pentru actele de studii destinate absolvenților, numai cu aprobarea scrisă a Ministerului Educației, cerându-li-se celor vizați să „solicite Ministerului Educației aprobarea notei de comandă, printr-o cerere conform machetei”.

Urmare acestei solicitări, Universitatea S.H. București prin adresa din 25 august 2009 a înaintat Ministerul Educației necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților anului 2009. S-a arătat că întrucât reclamanților nu li s-a eliberat diploma de licență, prin cererea adresată Ministerului Educației și Universității S.H. aceștia au solicitat eliberarea actului administrativ care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006-2009, cerere căreia nu i s-a dat curs. Apreciind refuzul de eliberare a diplomei de licență ca fiind nejustificat, reclamanții au promovat prezenta acțiune, în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004. Curtea a constatst că Universitatea S.H.

a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, și că, prin H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență, printre care se numără și „Științe Administrative”. Curtea a apreciat că organizarea de către Universitatea S.H. a formei de învățământ la distanță, pentru specialitatea „Științe Administrative”, concomitent cu forma de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, autonomie care este garantată de art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995.

Ca atare, recunoașterea, prin chiar art. 8 din ordinul nr. 3404/2006, emis de Ministerul Educației, a posibilității organizării, de către universitățile acreditate, a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze diploma de licență, însoțită de suplimentul la diplomă, drept recunoscut și de pct. VII din metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studii­lor, aprobată de Senatul Universității S.H., la data de 13 mai 2009, act ce a fost înregistrat din 21 mai 2009. Curtea a apreciat că acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat.

S-a reținut că persistența în refuzul organului administrativ, cu rol de conducător al sistemului național de educație, de a aproba elibe­rarea formularelor tipizate, la nivelul solicitat de Universitatea S.H., prin adresa din 25 august 2009, doar pentru că are rezerve în ceea ce privește faptul că specializarea „Științe Admnistrative” la forma de „învățământ la distanță”, nu se regăsește în nici o hotărâre de Guvern, în perioada anilor 2005-2009, este nejustificat, atâta timp cât art. 8 din ordinul nr. 3404/2006, emis de ministrul educației, permitea posibilitatea organizării acestei forme de învățământ în cazul în care forma de învățământ prin cursuri de zi, pentru acea specialitate, fusese acreditată și dacă existau departamente specializate în cadrul universității organizatoare.

Întrucât s-a constatat că între reclamanți și pârâtul Ministerul Educației nu exista nici un raport juridic direct, legat de procesul de fi­nalizare a studiilor și de eliberare a actelor de studii, Curtea a respin­s acțiunea promovată în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calității pro­cesuale pasive în prezenta cauză. Curtea a constatat însă că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea S.H. și Ministerul Educației, născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R.D.

SA, a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal de desfășurare a activității, prin organiza­rea formei de învățământ la distanță, în condițiile în care ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituției de învățământ să desfășoa­re această activitate, dacă forma de învățământ prin cursuri de zi fusese acreditată, astfel că cererea de chemare în garanție a fost admisă, în sensul obligării Ministerului Educației să aprobe tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului reclamanților.

Cât privește solicitarea reclamanților și respectiv cererea pârâtei de a se obliga părțile chemate în judecată la plata de penalități, în caz de refuz de a se aduce la îndeplinire dispozițiile prezentei hotărâri, Curtea a considerat-o ca fiind prematură, acest drept putând fi valorificat doar după împlinirea termenului stabilit de instanță și numai în procedura prevăzută de art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004 Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Educației Naționale criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 30 ianuarie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva sentinței nr. 326 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.