ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 427/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 427/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Iași sub nr. 797 din 19 septembrie 2012 reclamanții au chemat în judecată
pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și pe
Universitatea S.H. București, solicitând ca acestea să fie obligate să
elibereze diploma de licența și suplimentele la diplomă, care să ateste
finalizarea studiilor universitare efectuate, prin susținerea examenului de
licență organizat de facultatea de Științe Juridice și Administrative din
cadrul Universității S.H. București.
Pârâtul Ministerul
Educației, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale
active a reclamanților și excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în
judecată, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că, atâta timp cât a fost
urmată o formă de învățământ în afara cadrului legal, studiile desfășurata nu
pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile.
Prin sentința nr. 326
din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de Z.C., T.C.A.,
I.Z.D., G.M.D., C.C. și C.D., a obligat pârâta Universitatea S.H. București să
elibereze actul de studii cu regim special, denumit „Diplomă de licență”,
însoțit de Suplimentul de Diplomă, prin care să ateste că reclamanții au
susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea urmată, obținând
„Titlul de Licențiat”, a respins acțiunea introdusă de reclamanți în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și
Sportului, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă
Universitatea S.H. București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a obligat pe
pârâtul-chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și
Sportului să aprobe tipărirea, în termen de 30 zile de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în „Diploma
de Licență” și „Suplimentul de Diplomă”, într-un număr care să asigure dreptul
reclamanților de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special,
prin care se confirmă studiile de învățământ superior absolvite de cei în
cauză, în cadrul Universității S.H. București, a respins, ca prematură,
solicitarea reclamantelor de a se obliga pârâta Universitatea S.H. și
respectiv Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, la plata
de despăgubiri, în cuantum de
2
.
000 RON, cu titlu de
penalități pe zi întârziere și a obligat pe pârâta Universitatea S.H.
București să plătească reclamantelor suma de 4,3 RON cheltuieli de judecată, a
obligat pe chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului
și Sportului să plătească pârâtei-reclamante Universitatea S.H. București suma
de 4,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
hotărâre Curtea a reținut că reclamanții au încheiat, în anul 2006, un contract
de studii cu Universitatea S.H. București, având cu obiect pregătirea în cadrul
formei denumită „învățământ la distanță”, Facultatea de Științe Juridice și Administrative.
În urma promovării examenului
de licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-a eliberat adeverințe, prin
care se atesta că a fost „susținut și promovat examenul de licența”, obținându-se
„Titlul de Licențiat” în specialitatea urmată, la finalul înscrisului menționat
făcându-se precizarea că adeverința are „termen de valabilitate până la eliberarea
Diplomei de Licență” și că „Universitatea S.H., având învățământ de zi autorizat
sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță și cu frecvența redusă”.
Au mai arătat reclamanții
că prin adresa din 25 iunie 2009, Ministerul Educației a adus la cunoștința instituțiilor
de învățământ acreditate că SC R.D. SA, Compania de Material Didactic eliberează
formularele tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților, numai cu
aprobarea scrisă a Ministerului Educației, cerându-li-se celor vizați să „solicite
Ministerului Educației aprobarea notei de comandă, printr-o cerere conform machetei”.
Urmare acestei solicitări,
Universitatea S.H. București prin adresa din 25 august 2009 a înaintat Ministerul
Educației necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților
anului 2009.
S-a arătat că întrucât
reclamanților nu li s-a eliberat diploma de licență, prin cererea adresată Ministerului
Educației și Universității S.H. aceștia au solicitat eliberarea actului administrativ
care să ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006-2009,
cerere căreia nu i s-a dat curs.
Apreciind refuzul de eliberare
a diplomei de licență ca fiind nejustificat, reclamanții au promovat prezenta acțiune,
în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Curtea a constatst că
Universitatea S.H. a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca persoană juridică
de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ,
și că, prin H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcționeze
provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență, printre care
se numără și „Științe Administrative”.
Curtea a apreciat că organizarea
de către Universitatea S.H. a formei de învățământ la distanță, pentru specialitatea
„Științe Administrative”, concomitent cu forma de pregătire prin cursuri de zi,
ține de exercițiul autonomiei universitare, autonomie care este garantată de
art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995.
Ca atare, recunoașterea,
prin chiar art. 8 din ordinul nr. 3404/2006, emis de Ministerul Educației, a posibilității
organizării, de către universitățile acreditate, a formei de învățământ la distanță,
pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă
reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze diploma de licență, însoțită
de suplimentul la diplomă, drept recunoscut și de pct. VII din metodologia organizării
și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul Universității
S.H., la data de 13 mai 2009, act ce a fost înregistrat din 21 mai 2009.
Curtea a apreciat că acest
drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat.
S-a reținut că persistența
în refuzul organului administrativ, cu rol de conducător al sistemului național
de educație, de a aproba eliberarea formularelor tipizate, la nivelul solicitat
de Universitatea S.H., prin adresa din 25 august 2009, doar pentru că are rezerve
în ceea ce privește faptul că specializarea „Științe Admnistrative” la forma de
„învățământ la distanță”, nu se regăsește în nici o hotărâre de Guvern, în perioada
anilor 2005-2009, este nejustificat, atâta timp cât art. 8 din ordinul nr. 3404/2006,
emis de ministrul educației, permitea posibilitatea organizării acestei forme de
învățământ în cazul în care forma de învățământ prin cursuri de zi, pentru acea
specialitate, fusese acreditată și dacă existau departamente specializate în cadrul
universității organizatoare.
Întrucât s-a constatat
că între reclamanți și pârâtul Ministerul Educației nu exista nici un raport juridic
direct, legat de procesul de finalizare a studiilor și de eliberare a actelor de
studii, Curtea a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acesta, pentru
lipsa calității procesuale pasive în prezenta cauză.
Curtea a constatat însă
că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea S.H. și Ministerul
Educației, născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC
R.D. SA, a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat
ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut
de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod decisiv pentru
a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal de desfășurare a activității,
prin organizarea formei de învățământ la distanță, în condițiile în care ordinul
nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituției de învățământ să desfășoare
această activitate, dacă forma de învățământ prin cursuri de zi fusese acreditată,
astfel că cererea de chemare în garanție a fost admisă, în sensul obligării Ministerului
Educației să aprobe tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului
reclamanților.
Cât privește solicitarea
reclamanților și respectiv cererea pârâtei de a se obliga părțile chemate în judecată
la plata de penalități, în caz de refuz de a se aduce la îndeplinire dispozițiile
prezentei hotărâri, Curtea a considerat-o ca fiind prematură, acest drept putând
fi valorificat doar după împlinirea termenului stabilit de instanță și numai în
procedura prevăzută de art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004
Împotriva acestei hotărâri
a declarat recurs Ministerul Educației Naționale criticând sentința atacată pentru
nelegalitate și netemeinicie.
La termenul din 30
ianuarie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat
necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privința acestui motiv
de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor
de competență.
Obiectul litigiului, în
fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități
la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și Ministerul
Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H.
poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.
(1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție
orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează
în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speța de față,
prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca
instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate
publică, parte a sistemului național de învățământ.
În altă ordine de idei,
potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului
și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate
juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea
strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării
științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile
de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,
în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul
finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful
ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare
prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația
directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației
care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere
a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste prerogative legale
revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ
superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
În acest context, trebuie
subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea
Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile
administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de față, Universitatea
S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative
pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii
sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem
național de învățământ.
În mod evident, Universitatea
S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere
teritorial.
În alți termeni, Universitatea
S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept
organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține
o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de
universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
În raport de prevederile
art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența
de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios
administrativ și fiscal.
De asemenea, trebuie precizat
că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale
sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de față,
este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală
care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.
Față de cele anterior
prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.
civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa
sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui,
secția de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Ministerul Educației Naționale împotriva sentinței nr. 326 din 22 octombrie 2012
a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.
Casează hotărârea atacată
și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 30 ianuarie 2014.