ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2291/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 341 din 4 noiembrie 2009 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă acțiunea reclamantului Consiliul Local

al Comunei Socol - județul Caraș-Severin formulată în contradictoriu cu

A.P.I.A., în sensul că a fost anulată decizia de soluționare a contestației

formulată împotriva procesului-verbal de constatare din 27 ianuarie 2009.

Instanța a respins

cererea de suspendare a executării deciziei atacate ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive,

formulată de Consiliul Local al Comunei Socol în contradictoriu cu A.P.I.A., a

reținut că reclamantul a depus la A.P.I.A., la data de 18 mai 2007, cerere de

acordare a plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață pentru anul

2007.

Prin Decizia din 31

mai 2008 a fost acordată reclamantului suma de 80.644,24 RON, care urma să fie

utilizată pentru valorificarea superioară a pășunilor permanente comunale.

Instanța de fond a

reținut că, la data de 27 ianuarie 2009, D.A.C.I. din cadrul A.P.I.A. a

desfășurat un control pentru verificarea condițiilor de legalitate și

oportunitate privind acordarea sprijinului direct pe suprafață, aferent anului

2007, pentru fermele mai mari de 50 ha și a constatat, prin procesul-verbal de

constatare atacat, că în mod nelegal a fost aprobată suma de 80.644,24 RON

pentru reclamant.

Analizând actele și

lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că în momentul depunerii

cererii de finanțare și după aprobarea acesteia, pârâta a considerat că reclamantul

îndeplinește toate condițiile de eligibilitate impuse de legiuitor pentru a

beneficia de suma acordată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Înalta Curte sesizată

cu soluționarea recursului declarat, a constatat că excepția de necompetență

materială a instanței de fond invocată în cauză este întemeiată și urmează a fi

admisă, văzând dispozițiile art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și va

admite recursul constatând incident în cauză motivul prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată

îl reprezintă anularea Deciziei din 31 mai 2008 și a procesului-verbal de

constatare din 27 ianuarie 2009, acte administrative emise de pârât.

Înalta Curte a

reținut că, urmare a verificărilor efectuate la sediul reclamantei, a fost

încheiat procesul-verbal atacat, care constituie titlu de creanță pentru suma

de 80.644,24 RON conform O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea

fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate

necorespunzător, cu modificările ulterioare.

Împotriva acestui

proces-verbal s-a formulat contestație, pe care pârâtul a respins-o prin

decizia ce face, de asemenea, obiect al acțiunii de față, reținând că această

contestație nu este întemeiată, întrucât reclamanta nu a desfășurat propria

activitate agricolă.

În conformitate cu

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I-a din Legea nr. 554/2004 litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte a

reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială

de soluționare a cauzelor în concordanță cu dispozițiile C. proc. fisc., în

raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori

încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere

obiectul cauzei de față, care privește o creanță bugetară, rezultată din

nereguli privind utilizarea fondurilor comunitare și de cofinanțare,competența

de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul

cuantumului sumei stabilită de actul administrativ atacat de până la 500.000 de

RON, indiferent dacă actul atacat este emis de o autoritate centrală.

Soluția decurge și

din aplicarea prevederilor art. 9 din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și

recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente

utilizate necorespunzător, potrivit căruia sumele provenite din asistența

financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană, precum și

din fondurile de cofinanțare care sunt rezultatul unor nereguli sau fraude

reprezintă creanțe bugetare, a căror constatare urmează procedura din

legislația în vigoare privind contestarea de plată a creanțelor bugetare.

Prin urmare,

competența de soluționare a prezentului litigiu aparține în primă instanță

Tribunalului, iar Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va pronunța

în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de A.P.I.A. împotriva Sentinței nr. 341 din 4 noiembrie 2009 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Caraș-Severin.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2010.