ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 793/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții O.E. și O.D. au chemat în judecată M.J. L.C. solicitând obligarea pârâtului să analizeze/avizeze cererea lor privind redobândirea cetățeniei române într-un termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale. Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că acțiunea a rămas fără obiect deoarece cererea reclamanților a fost analizată și avizată pozitiv în ședința din data de 5 februarie 2010, atașând dovezi în acest sens.

Prin Sentința civilă nr. 806 din 16 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a a dmis excepția rămânerii fără obiect a primului capăt de cerere; a re spins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să analizeze/avizeze cererea privind redobândirea cetățeniei române într-un termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, ca rămas fără obiect; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat și a o bligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 210,20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond în raport de obiectul acțiunii, susținerea reclamanților și poziția pârâtului a admis excepția și a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect.

În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, instanța a respins această solicitare, având în vedere pe de o parte, faptul că reclamanții nu au dovedit un prejudiciu moral, iar pe de altă parte faptul că nesoluționarea cererii într- un termen rezonabil de la data formulării primei cereri nu putea prin ea însăși să genereze un stres continuu și nici să afecteze condiția și demnitatea umană acestora. De asemenea, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamanți, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu soluționarea cauzei, reprezentând contravaloarea taxelor de timbru și onorariu avocat, potrivit dovezilor anexate. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul prin motivele de recurs critică hotărârea sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de față la cheltuieli de judecată, nu are fundament în condițiile în care ministerul nu a pierdut procesul, cauza fiind rămasă fără obiect. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. 3 al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Este adevărat că cererea reclamanților a fost soluționată favorabil, dar, așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 806 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.