ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1768/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 2976 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantului V.A. în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. Instanța a recunoscut dreptul reclamantului de a depune cererea de redobândire a cetățeniei la Sediul S.C.A.R. la Chișinău, a constatat refuzul pârâtului de a soluționa cererea de programare a datei de depunere a dosarului, obligând pârâtul să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei de îndată, cu cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că reclamantul a transmis, în luna octombrie 2006, la Secția C.A.R.

la Chișinău o cerere prin care a solicitat programarea de primire a cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române, revenind cu o nouă cerere în acest sens, la data de 22 octombrie 2008 și apoi la 18 noiembrie 2009. Cu privire la toate aceste cereri, Curtea a reținut că reclamantul nu a primit răspuns. Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, solicitanții pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind reglementată o procedură ca cea derulată de pârâtă, constând în programarea pentru depunerea cererii și a documentelor necesare. Se înțelege din susținerile pârâtului că o asemenea procedură a fost determinată de numărul foarte mare al cererilor, de personalul redus al secției consulare și de insuficiența spațiului, dar aceste aspecte nu sunt imputabile reclamantului și nu pot constitui o justificare pentru depășirea unui termen rezonabil de soluționare a unei cereri.

Este adevărat că legea cetățeniei române nu prevede un termen în care pârâtul să proceseze cererile formulate pentru redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie, însă trecerea unui termen mai mare de trei ani de la data depunerii primei cereri are drept consecință imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de lege. Chiar dacă Legea nr. 21/1997 a fost modificată prin O.U.G. nr. 36/2009, în sensul că cererile și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate și la birourile teritoriale aflate în subordinea A.N.C., aceasta nu înlătură obligația pârâtului de a primi aceste documente atunci când îi este adresată o asemenea solicitare.

Curtea apreciază că pasivitatea pârâtului cu privire la cererile repetate care i-au fost transmise de reclamant reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin amânarea, la un termen nedeterminat, a stabilirii datei la care reclamantul să se prezinte pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentul a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române.

Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt. Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat că instanța de fond nu motivează aspectul arătat de autoritatea pârâtă și care nu încorporează un refuz explicit de soluționare a cererilor adresate autorității pârâte, cu privire la stabilirea, în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei. Recurentul a precizat că în baza de date a Secției C.R. în Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățeniei, criteriu cronologic de programare fixat deja în practica M.A.E., care a dobândit suport legal și care are un caracter obligatoriu. Recurentul a arătat că autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a menționat că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G.

nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991. S-a arătat și faptul că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile birourilor teritoriale ale A.N.C. Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii reclamantei, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate. Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. l din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza S. și L.; cauza Străin și alții împotriva R.). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza F. împotriva Franței și cauza H. împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care privește cu speranță legitimă. Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia toate diligentele pentru rezolvarea situației create. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (M. Of. nr. 490/9.07.2002), dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va respinge, ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum. Înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea, nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a cererilor sale, formulate inițial în anul 2006. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.A.E. împotriva sentinței nr. 2976 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vll-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.