ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1768/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 2976 din 18 iunie 2010

a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantului V.A. în

contradictoriu cu pârâtul M.A.E.

Instanța a recunoscut dreptul

reclamantului de a depune cererea de redobândire a cetățeniei la Sediul S.C.A.R.

la Chișinău, a constatat refuzul pârâtului de a soluționa cererea de programare

a datei de depunere a dosarului, obligând pârâtul să primească cererea

reclamantului de redobândire a cetățeniei de îndată, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut faptul că reclamantul a transmis, în luna octombrie

2006, la Secția C.A.R. la Chișinău o cerere prin care a solicitat programarea

de primire a cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei

române, revenind cu o nouă cerere în acest sens, la data de 22 octombrie 2008

și apoi la 18 noiembrie 2009.

Cu privire la toate aceste cereri,

Curtea a reținut că reclamantul nu a primit răspuns.

Curtea constată că, potrivit

dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, solicitanții pot depune

oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind reglementată o

procedură ca cea derulată de pârâtă, constând în programarea pentru depunerea

cererii și a documentelor necesare.

Se înțelege din susținerile pârâtului

că o asemenea procedură a fost determinată de numărul foarte mare al cererilor,

de personalul redus al secției consulare și de insuficiența spațiului, dar

aceste aspecte nu sunt imputabile reclamantului și nu pot constitui o

justificare pentru depășirea unui termen rezonabil de soluționare a unei

cereri.

Este adevărat că legea cetățeniei

române nu prevede un termen în care pârâtul să proceseze cererile formulate

pentru redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie, însă trecerea unui termen mai

mare de trei ani de la data depunerii primei cereri are drept consecință imposibilitatea

reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de lege.

Chiar dacă Legea nr. 21/1997 a fost

modificată prin O.U.G. nr. 36/2009, în sensul că cererile și documentele vizând

recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate și la birourile

teritoriale aflate în subordinea A.N.C., aceasta nu înlătură obligația

pârâtului de a primi aceste documente atunci când îi este adresată o asemenea

solicitare.

Curtea apreciază că pasivitatea

pârâtului cu privire la cererile repetate care i-au fost transmise de reclamant

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin.

(l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin amânarea, la un termen nedeterminat, a

stabilirii datei la care reclamantul să se prezinte pentru depunerea cererii de

redobândire a cetățeniei române.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâtul, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Recurentul a arătat că instanța a

pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât

autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în

discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a

faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamantului

de redobândire a cetățeniei române.

Autoritatea recurentă a precizat că

există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de

această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat că nu a fost

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un

termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Recurentul a arătat că instanța de

fond nu motivează aspectul arătat de autoritatea pârâtă și care nu încorporează

un refuz explicit de soluționare a cererilor adresate autorității pârâte, cu

privire la stabilirea, în cadrul activității M.A.E., a unei ordini cronologice

de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul a

precizat că în baza de date a Secției C.R. în

Republica Moldova se regăsesc peste 300.000 de cereri de

programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățeniei, criteriu

cronologic de programare fixat deja în practica M.A.E., care a dobândit suport

legal și care are un caracter obligatoriu.

Recurentul a arătat că autoritatea

recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a menționat că,

la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

S-a arătat și faptul că, de la data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară

devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de

ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile

birourilor teritoriale ale A.N.C.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul, ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 12

alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii

reclamantei, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de

redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în

condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.

Înalta Curte a constatat că

reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea

cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. l din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că în

jurisprudența constantă a C.E.D.O. se constată că prin Convenție se apără

drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de

aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele

interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus

dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza S. și L.;

cauza Străin și alții împotriva R.).

Or, din această perspectivă Înalta

Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de

motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în

dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei

române.

Principiul legalității

înseamnă, înainte de toate, existența

unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza

de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul

cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna

durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare

criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza

litigiului pentru persoana interesată (cauza F. împotriva Franței și cauza H.

împotriva Republicii Cehe).

În opinia Înaltei Curți litigiul

născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a

crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care

privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte

nu poate primi apărarea formulată de

recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția

recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia

toate diligentele pentru rezolvarea situației create.

Orice amânare în soluționarea cererii

reclamantei ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de

dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Prin urmare, așa cum în mod corect a

reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea

depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea

art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată.

De asemenea, Înalta Curte are în

vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul

și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept

suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea specială nu

prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei

române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002 (M. Of. nr. 490/9.07.2002), dispoziții conform cărora se impune

fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

Nici motivele cu privire la

modificările legislative intervenite nu pot fi primite de Înalta Curte, pentru

invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai

există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei

române, întrucât sunt apărări pe care Înalta Curte nu le poate primi și le va

respinge, ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum.

Înalta Curte a constatat că, până la

data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare

efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea, nu

intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea

pârâtă.

Faptul că în prezent reclamantul ar

putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea

vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a

cererilor sale, formulate inițial în anul 2006.

Pentru aceste considerente, văzând că

nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de M.A.E.

împotriva sentinței nr. 2976 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția a Vll-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 martie 2011.