ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6181/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6181/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1078/2009, Tribunalul

Neamț a admis acțiunea reclamantului Z.A., în contradictoriu cu

pârâta SC F. SA, a obligat pârâta ca în termen de 10 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii să emită o dispoziție

motivată de soluționare a notificării reclamantului.

Reclamantul a susținut că

prin notificarea din 2001, adresată Primăriei Dumbrava Roșie, a

solicitat restituirea suprafeței de 1.620 m.p, preluată abuziv de

stat în anul 1959, de la autorul său, V.A.Z.

Prin dispoziția nr. 53/2005,

Primăria Dumbrava Roșie a respins notificarea pe motiv ca nu a

dovedit calitatea de proprietar și nu a depus actul doveditor al

preluării abuzive.

Prin sentința civilă nr.

219/C din 28 aprilie 2006, Tribunalul Neamț a admis contestația, a

anulat dispoziția Primăriei Dumbrava Roșie, a obligat-o să

înainteze notificarea, împreună cu toate actele anexate,

unității deținătoare a terenului, respectiv succesoarei în

drepturi a Uzinei F.F.S. Săvinești.

Primăria Comunei Dumbrava

Roșie, cu adresa din 2006, a transmis pârâtei notificarea și

toată documentația anexată, însă cu toate demersurile

făcute de reclamant, nici până la această dată pârâta nu a

emis decizia sau dispoziția prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pârâta, prin întâmpinarea

depusă la dosar, a arătat că la data de 15 aprilie 2009,

reclamantul Z.A. a depus o cerere prin care pretindea restituirea unei

suprafețe de 1.620 m.p. teren sau suma de 32.000 euro. Prin adresa din 13

mai 2009, i-a cerut reclamantului să precizeze elemente pentru

identificarea terenului respectiv, conform Legii nr. 10/2001

[

art. 21 alin. (2)]. Prin adresa din 9

iunie 2009, reclamantul a depus o schiță unde a marcat terenul la

care a făcut referire, însă terenul indicat ca fiind expropriat prin

Decretul nr. 260/1959 nu coincide cu documentele și datele găsite în

evidențele pe care le deține societatea.

În anul 1991, fostul Combinat F.F.S.

Săvinești s-a divizat în patru societăți: SC F.X. SA

(actuala SC F. SA), SC M. SA, SC I. SA, SC C. SA.

În anul 1995, Ministerul

Industriilor a emis către SC F.X. SA (actuala SC F. SA, prin schimbarea

denumirii) certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor în baza Legii nr. 15/1990 privind organizarea unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale

precum și în baza nr. 834/1991. Prin acest titlu de proprietate SC F. SA a

preluat doar stația de pompare Brășăuți (din

terenurile expropriate în baza Decretului nr. 260/1959). În concluzie, pârâta a

arătat că terenul revendicat de reclamantul nu se află în

proprietatea acesteia și nici nu are cunoștință cine este

deținător terenului.

În dovedirea susținerilor sale,

s-au depus la dosar, în copii: notificarea nr. 286/2001; sentința

civilă nr. 219/C/2006 a Tribunalului Neamț; decizia civilă nr. 110/2006

a Curții de Apel Bacău, secția civilă; decizia civilă nr.

139/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; adresa din

2006 a Primăriei Comunei Dumbrava Roșie către SC F. SA Săvinești;

certificat de atestare; schițe de plan.

La solicitarea instanței,

Primăria Comunei Dumbrava Roșie a depus la dosar copii ale adresei

din 16 ianuarie 2006; a notificării din 2001; extrase de rol agricol 1959

- 1961; acte de stare civilă; adresele din 2001 și 2002 ale

Prefecturii Județului Neamț; adresele din 2003 și 2008 emise de

Primăria Comunei Dumbrava Roșie; Dispoziția nr. 53/2005;

sentința civilă nr. 219/C/2006 a Tribunalului Neamț; raport de

expertiză din dosarul nr. 500/C/2005 al Tribunalului Neamț; decizia

civilă nr. 110/2006 a Curții de Apel Bacău; adresa din 2009.

Din examinarea probelor

administrate, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului

este întemeiată, întrucât pârâta, cu rea credință, refuză

să se pronunțe, prin dispoziție motivată, asupra

notificării din 2001, care i-a fost înaintată spre soluționare

încă din anul 2006.

Pârâta, indiferent de rezolvarea pe

care urma să o dea notificării, era obligată, așa cum

prevăd dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca în termen de 60

de zile de la data la care a primit notificarea de la Primăria Comunei

Dumbrava Roșie, să se pronunțe printr-o decizie motivată,

care să fie comunicată reclamantului în cel mult 10 zile de la

adoptare și care să-i deschidă acestuia (în situația

respingerii notificării) calea contestației prevăzută de

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Față de împrejurarea

că pârâta nu s-a conformat obligațiilor impuse de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, tribunalul în temeiul prevederilor art. 107

3

C. civ. a obligat pârâta ca, în

termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei, să

emită o dispoziție sau o decizie motivată de soluționare a

notificării.

Prin decizia civilă nr. 08 din 1

februarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins

apelul pârâtei, ca nefondat.

Pentru a pronunța această

hotărâre, au fost avute în vedere, în esență, aceleași considerente

de fapt și de drept.

Cu prioritate, instanța de apel

a înțeles să clarifice obiectul cererii deduse judecății de

către reclamant, acesta fiind obligarea pârâtei să soluționeze

prin decizie motivată notificarea nr. 286/2001.

Împotriva deciziei instanței de

apel a formulat cerere de recurs la data de 9 martie 2010, pârâta SC F. SA

Săvinești, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

În realitate, terenul în litigiu nu

se afla în patrimoniul pârâtei, în sensul că aceasta nu este nici

proprietara, dar nici deținătoarea terenului solicitat. Reclamantul a

identificat acest teren, însă nu pe raza terenului deținut

pârâtă, suprafața de teren solicitată fiind expropiată

conform Decretului nr. 260/1959, astfel de terenuri neaparținând

societății pârâte, cu excepția stației de pompare

Brasauți.

În dosarul anterior purtat între

reclamant și Primăria Dumbrava Roșie s-a efectuat un raport de

expertiză, terenul fiind identificat ca proprietate a fostei Uzine de

fibre si fire sintetice Săvinești, entitate care după anul 1990

s-a divizat în mai multe societăți comerciale, respectiv: SC F.X. SA

(actuala SC F. SA), SC M. SA, SC I. SA, SC C. SA.

Deși unitatea

administrativ-teritorială a transmis pârâtei documentația și

notificarea, aceasta pretinde că nu are calitate de unitate

deținătoare, în acest sens invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Raportat la cererea reclamantului de

obligare a pârâtei de a emite o dispoziție motivată, aceasta a

susținut că, nefiind unitate deținătoare nu putea emite o

dispoziție pe fondul notificării.

În drept, în susținerea

criticilor de pretinsă nelegalitate, recurenta a invocat și redat

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Conform Normelor Metodologice la

Legea nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin unitate

deținătoare se înțelege: unitate deținătoare este fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele

statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un

bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția

prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu

personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său,

indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii

(regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații

cooperatiste).

Pârâta precizează ca nu se

încadrează în aceste categorii și, prin urmare, nu poate fi

asimilată noțiunii de entitate învestită cu soluționarea

notificării.

Drept concluzie, s-a susținut

că o dispoziție motivată pe fondul notificării nu poate fi

emisă, recurenta neavând competența legală în acest sens, iar

unitatea deținătoare nu o poate identifica.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Cu prioritate, față de

conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat

anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea

extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații

preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară de atac

a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot

viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care

concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu

hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau

substanțial).

Scopul acestei căi de atac

este, esențialmente, de control al legalității hotărârii

atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care

relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor

administrate în cauză - sub toate aspectele susținute cu privire la

valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți,

inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la datele de identificare ale imobilului

în litigiu - evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes

patrimonial ocrotit, istoricul cauzei pendinte, toate cu consecințe

directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt

a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au

prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte,

expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la

soluția pronunțată în primă instanță, respectiv,

în apel.

Noua formulare a textului art. 304 C.

proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare

de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au

beneficiat de o judecată în primă instanță și una în

apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea

situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare

judiciară definitivă a conflictului existent între părțile

cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în

esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie

susținută prin invocarea expresă a textului de lege

încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin

stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta

Curte va răspunde punctual singurei critici de nelegalitate susținute

prin cererea de recurs, respectiv cea referitoare la interpretarea și

aplicarea la speță a dispozițiilor art. 25, art. 26 și art.

27 din Legea nr. 10/2001, în contextul cadrului procesual concret de învestire.

Prin sentința civilă nr. 1078/2009,

Tribunalul Neamț a admis acțiunea reclamantului și a obligat

pârâta SC F. SA. ca, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă

a hotărârii, să emită o dispoziție motivată de

soluționare a notificării expediate de reclamant.

Prima instanță, în

condițiile proprii de învestire corect stabilite, s-a conformat

dispozițiilor exprese ale art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001

- în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură, respectiv decizia sau, după caz,

dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite

în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.

După soluționarea

notificării, în funcție de soluția pronunțată și

în raport de voința și propriul interes patrimonial al reclamantului,

acesta va putea proceda sau nu la exercitarea dreptului de acces la

instanța de judecată.

În acest sens sunt relevante

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Lege, conform cărora decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării

sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, în termen

de 30 de zile de la comunicare.

Textele legale sus-menționate

conferă fundament juridic soluțiilor pronunțate în primă

instanță, respectiv în apel, cu precizarea suplimentară că

instanțele fondului au fost preocupate să respecte întocmai

principiul disponibilității părților, inclusiv în apel

reclamantul fiind invitat să clarifice obiectul cererii pendinte și

temeiul juridic al acesteia.

Criticile recurentei-pârâte relative

la lipsa calității de entitate învestită cu soluționarea

notificării, în accepțiunea Normelor Metodologice la Legea nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, susținute pe ideea că societatea nu

îndeplinește condiția de a fi unitate deținătoare, nu pot

fi primite, întrucât cadrul procesual de învestire configurează în mod

explicit doar conținutul unei obligații de a face grefată pe

dispozițiile legale sus-menționate, respectiv obligația de a

răspunde notificării reclamantului. Este motivul determinant pentru

care dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu-și găsesc

aplicabilitatea în cauză.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei.

În conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., recurenta SC F. SA. va fi obligată la plata sumei

de 63,15 lei către intimatul Z.A., reprezentând cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC F. SA împotriva deciziei nr. 8 din 1 februarie 2010 a

Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenta SC F. SA la

plata sumei de 63,15 lei către intimatul Z.A., reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.