ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 300/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 300/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, reclamantul S.Ș. a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL
SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PRIN PREȘEDINTELE ACESTUIA, F.B. solicitând
obligarea pârâtei să răspundă de îndată sesizării reclamantului nr. 90/21 din
01 din 30 august 2009, să stabilească nominal persoanele vinovate de tentativă
de mușamalizare a cazului și să dispună îndepărtarea lor din aparatul
Consiliului Superior al Magistraturii, să plătească o penalitate de 10.000 RON
în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea cu vinovăție a
atribuțiilor de serviciu.
Reclamantul și-a
completat acțiunea cu două capete de cerere prin care a solicitat obligarea
pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secției
pentru judecători a Inspecției Judiciare să formuleze răspunsuri în numele
Consiliului Superior al Magistraturii și cine îi permite să blocheze o
cercetare care are serioase indicii penale.
Pârâta a formulat întâmpinare
prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în temeiul
dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004 și a precizat că memoriul adresat
de reclamant Consiliului Superior al Magistraturii a fost înaintat spre
competentă soluționare Inspecției Judiciare care a efectuat verificările ce se
impuneau sub acest aspect.
Hotărârea Curții
de Apel
Prin Sentința nr.
1815 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea
formulată de reclamantul S.Ș. în contradictoriu cu pârâta F.B., ca
neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța a reținut că la data de 30 august 2009, reclamantul
a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, prin intermediul Colegiului de
Conducere al Curții de Apel București, sesizarea nr. 90/21/01 referitoare la
declarațiile de avere completate de d-na judecător S.D.A. de la Curtea de Apel
București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal.
În cuprinsul
sesizării, reclamantul menționează care sunt aspectele privind bunurile și
veniturile obținute de d-na judecător care ar trebui analizate și solicită ca
entitățile sesizate să stabilească dacă este vorba despre declarații
mincinoase, evaziune fiscală prin nedeclararea veniturilor din chirii și
posibilitatea unor infracțiuni.
De asemenea, s-a
solicitat Colegiului de Conducere al Curții de Apel București să îi fie
comunicate concluziile sale și numărul scrisorii de însoțire de trimitere către
Consiliul Superior al Magistraturii.
Cu adresa nr.
2/8725/C din 03 septembrie 2009, Curtea de Apel București înaintează
Consiliului Superior al Magistraturii memoriul formulat de reclamant, iar prin
adresa nr. 3/8725/C din 03 septembrie 2008 îi aduce la cunoștință reclamantului
această împrejurare.
Prin adresa nr.
2496/IJ/2120/SIJ/2009 din 16 martie 2010, Inspecția Judiciară - Serviciul de
Inspecție Judiciară pentru Judecători, din cadrul Consiliul Superior al
Magistraturii, îi comunică reclamantului, cu privire la memoriul formulat, că
angajarea răspunderii disciplinare a unui magistrat pentru conținutul inexact
sau fraudulos al declarației de avere este condiționată de constatarea Agenției
Naționale de Integritate privind caracterul nejustificat al averii, iar
procedura nu poate fi declanșată înainte de a fi cunoscute constatările Agenției
Naționale de Integritate.
Consiliul Superior al
Magistraturii nu este abilitat de lege să efectueze cercetări sub aspectul
celor sesizate de reclamant.
În acțiune,
reclamantul opinează că singura măsură corectă este excluderea din magistratură
a d-nei judecător și sesizarea Ministerului Public, iar în cererea
completatoare apreciază că Secția pentru Judecători a Inspecției Judiciare nu
poate formula răspunsuri în numele CSM.
Sub aspectul acestor
susțineri, se reține că excluderea din magistratură este o sancțiune
disciplinară prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, ce poate fi
aplicată pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 din
aceeași lege, de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a se ajunge la
aplicarea unei sancțiuni disciplinare, este necesară sesizarea secției
Consiliului Superior al Magistraturii de către comisia de disciplină în vederea
soluționării acțiunii disciplinare, ulterior primirii rezultatului cercetării
disciplinare, potrivit art. 46 alin. (11) din Legea nr. 317/2004.
Conform art. 45
1
din Legea nr. 317/2004 orice persoană interesată, inclusiv conducătorii
instanțelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecției judiciare aspecte în
legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau
procurorilor, cu încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu
justițiabilii ori cu săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.
Orice semnalare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor,
greșit îndreptată la instanțe sau parchete, va fi înaintată Inspecției
judiciare în termen de 5 zile de la înregistrare. Aspectele semnalate sunt
supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii din cadrul
Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv ai Serviciului
de inspecție judiciară pentru procurori, în cadrul cărora se stabilește dacă
există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Dacă în urma efectuării
verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei
abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat
sesizarea și persoanei vizate de sesizare. În cazul în care se constată că
există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, Serviciul de inspecție judiciară
pentru judecători, respectiv Serviciul de inspecție judiciară pentru procurori
sesizează comisia de disciplină corespunzătoare.
În raport de aceste
dispoziții legale, Curtea apreciază că în mod corect răspunsul la sesizarea
reclamantului a fost formulat de Inspecția Judiciară - Serviciul de inspecție
judiciară pentru judecători, având în vedere că aspectele semnalate în sesizare
se refereau la eventuala săvârșire a unor abateri disciplinare, competența
verificării acestora aparținând Serviciului de inspecție judiciară și nu
Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât nu se poate
reține că pârâta nu a răspuns sesizării în termen legal, în sensul art. 2 alin.
(1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul a invocat
în acțiune dispozițiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conform cărora
orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau
prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea
sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea
obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de
către aceștia a unor abateri disciplinare, dar din aceste dispoziții nu rezultă
că atribuția de a răspunde acestor sesizări aparține Președintelui Consiliului
Superior al Magistraturii, Legea nr. 317/2004 stabilind în mod expres cine are
competența de a verifica aspectele semnalate în sesizările de acest tip și de a
răspunde autorului sesizării.
Ca temei de drept al
prezentei acțiuni, reclamantul invocă și dispozițiile art. 46 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 potrivit cărora președinții și vicepreședinții instanțelor
judecătorești iau măsuri pentru organizarea și buna funcționare a instanțelor
pe care le conduc și, după caz, a instanțelor din circumscripțiile acestora,
asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de
către judecători și personalul auxiliar de specialitate, dar acestea nu pot fi
reținute ca temei al obligației pârâtei de a răspunde sesizării reclamantului,
în condițiile în care acestea se referă la președinții și vicepreședinții
instanțelor judecătorești și nu la Președintele Consiliului Superior al
Magistraturii.
Având în vedere toate
cele arătate, instanța de primă jurisdicție a reținut ca neîntemeiat primul
capăt al acțiunii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să
răspundă de îndată sesizării nr. 90/21 din 01 din 30 august 2009.
Cât privește cel
de-al doilea capăt al acțiunii referitor la obligarea pârâtei de a stabili
nominal persoanele vinovate de tentativă de mușamalizare a cazului și de a
dispune îndepărtarea lor din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii,
Curtea a apreciat că este vorba despre o interpretare eronată a răspunsului
primit la sesizare, răspuns care a fost formulat cu respectarea dispozițiilor
legale invocate în cuprinsul său, care stabilesc că activitatea de verificare
privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii
funcțiilor ori demnităților publice, după caz, a conflictelor de interese și a
incompatibilităților se efectuează de către Agenția Națională de Integritate,
reclamantul având posibilitatea de a se adresa Agenției Naționale de
Integritate sau organelor de cercetare penală.
Susținerea privind
"tentativa de mușamalizare a cazului" reprezintă o supoziție a
reclamantului, lipsită de suport probator în condițiile în care Agenția
Națională de Integritate, și nu Consiliul Superior al Magistraturii procedează
la verificarea sesizării, a declarațiilor de avere prezentate și la compararea
datelor din sesizare cu cele din declarațiile de avere.
Instanța a reținut
caracterul neîntemeiat al celui de-al treilea capăt al acțiunii prin prisma
caracterului accesoriu al acestuia în raport de primele două capete de cerere,
iar cu privire la ultimele două capete ale acțiunii completate, instanța a
constatat că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, așa cum s-a arătat,
Inspecția Judiciară având competența de a răspunde sesizării reclamantului, iar
susținerea privind blocarea cercetării care are serioase indicii penale nu a
putut fi reținută.
Recursul declarat
de S.Ș.
Prin motivele de
recurs formulate, recurentul a criticat ca nelegală și netemeinică hotărârea
instanței de fond, dezbătând pe larg starea materială a judecătorului analizat
de reclamant. Astfel, recurentul a făcut calcule și a apreciat că magistratul
vizat a realizat venituri din vânzarea unui teren, din închirieri de locuințe,
iar dinamica cumpărărilor efectuate de magistrat îl conduce pe recurent la
concluzia că s-a efectuat o activitate comercială destinată realizării de
venituri, activitate considerată că excede cerințelor imperative ale legii
privind statutul magistraților.
Recurentul a criticat
hotărârea instanței de fond arătând că serviciul inspecție judiciară pentru
judecători nu a efectuat verificări prealabile, ci a executat un ordin al
președintelui Consiliului Superior al Magistraturii - dna F.B., care a pus
rezoluția "rog răspuns în sensul că nu intră în competență cazul".
II. Decizia instanței
de recurs
Înalta Curte de
Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând
motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator
și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat
pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acțiunii
judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispozițiile art. 8
din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text
de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un
interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de
răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns
în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios
administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a
actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.
De asemenea, se poate
adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat
într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau
prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Noțiunea de
contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în
art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către
instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel
puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie
din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul
prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim.
Verificând actele și
lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei
deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii
reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă, obligarea
pârâtei - Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de a răspunde de
îndată la sesizarea nr. 90/21/01 din 30 august 2009, indicând măsura corectă ce
ar trebui luată, respectiv propunerea de excludere din magistratură a
judecătoarei indicate și sesizarea Ministerului Public. De asemenea,
reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să stabilească nominal persoanele
vinovate de tentativă de mușamalizare a cazului și să dispună îndepărtarea lor
din Consiliul Superior al Magistraturii, precum și obligarea la plata unei
penalități de 10.000 RON în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea
cu vinovăție a atribuțiilor de serviciu.
Instanța de control
judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat nesoluționarea în termenul
legal a unei cereri, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi
comunicat un răspuns în termen de 30 de zile.
De asemenea,
reclamantul și-a completat cererea introductivă cu cererea de obligare a
pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secției
pentru judecători a Inspecției Judiciare să formuleze răspunsuri în numele
Consiliului Superior al Magistraturii și cine îi permite să blocheze o cercetare
care are serioase indicii penale.
În cauza de față,
Înalta Curte a reținut că nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu
a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns,
întrucât inspecția judiciară a răspuns la sesizările reclamantului prin adresa
nr. 2496/IJ/2120/SIJ/2009, menționându-se că angajarea răspunderii disciplinare
a unui magistrat pentru conținutul inexact sau fraudulos al declarației de
avere este condiționată de constatarea Agenției Naționale de Integritate
privind caracterul nejustificat al averii, iar procedura nu poate fi declanșată
înainte de a fi cunoscute constatările ANI.
De asemenea, s-a
reținut că Consiliul Superior al Magistraturii nu este abilitat de lege să
efectueze cercetări sub aspectul celor sesizate de reclamant, iar competența și
modalitatea de aplicare a unei sancțiuni disciplinare unui magistrat sunt
strict reglementate de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și
procurorilor.
În aceste condiții,
Înalta Curte a constatat că în cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în
conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea
că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz
nejustificat de rezolvare a unei cereri.
Nici celelalte critici
formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute, întrucât hotărârea
instanței de fond a fost motivată în fapt și în drept și, pentru aceste
considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței
atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul
formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul
formulat de S.Ș. împotriva Sentinței nr. 1815 din 8 martie 2011 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 ianuarie 2012.