ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 300/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.Ș. a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PRIN PREȘEDINTELE ACESTUIA, F.B. solicitând obligarea pârâtei să răspundă de îndată sesizării reclamantului nr. 90/21 din 01 din 30 august 2009, să stabilească nominal persoanele vinovate de tentativă de mușamalizare a cazului și să dispună îndepărtarea lor din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii, să plătească o penalitate de 10.000 RON în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea cu vinovăție a atribuțiilor de serviciu.

Reclamantul și-a completat acțiunea cu două capete de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secției pentru judecători a Inspecției Judiciare să formuleze răspunsuri în numele Consiliului Superior al Magistraturii și cine îi permite să blocheze o cercetare care are serioase indicii penale. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004 și a precizat că memoriul adresat de reclamant Consiliului Superior al Magistraturii a fost înaintat spre competentă soluționare Inspecției Judiciare care a efectuat verificările ce se impuneau sub acest aspect.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 1815 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.Ș. în contradictoriu cu pârâta F.B., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la data de 30 august 2009, reclamantul a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, prin intermediul Colegiului de Conducere al Curții de Apel București, sesizarea nr. 90/21/01 referitoare la declarațiile de avere completate de d-na judecător S.D.A. de la Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal. În cuprinsul sesizării, reclamantul menționează care sunt aspectele privind bunurile și veniturile obținute de d-na judecător care ar trebui analizate și solicită ca entitățile sesizate să stabilească dacă este vorba despre declarații mincinoase, evaziune fiscală prin nedeclararea veniturilor din chirii și posibilitatea unor infracțiuni.

De asemenea, s-a solicitat Colegiului de Conducere al Curții de Apel București să îi fie comunicate concluziile sale și numărul scrisorii de însoțire de trimitere către Consiliul Superior al Magistraturii. Cu adresa nr. 2/8725/C din 03 septembrie 2009, Curtea de Apel București înaintează Consiliului Superior al Magistraturii memoriul formulat de reclamant, iar prin adresa nr. 3/8725/C din 03 septembrie 2008 îi aduce la cunoștință reclamantului această împrejurare.

Prin adresa nr. 2496/IJ/2120/SIJ/2009 din 16 martie 2010, Inspecția Judiciară - Serviciul de Inspecție Judiciară pentru Judecători, din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii, îi comunică reclamantului, cu privire la memoriul formulat, că angajarea răspunderii disciplinare a unui magistrat pentru conținutul inexact sau fraudulos al declarației de avere este condiționată de constatarea Agenției Naționale de Integritate privind caracterul nejustificat al averii, iar procedura nu poate fi declanșată înainte de a fi cunoscute constatările Agenției Naționale de Integritate. Consiliul Superior al Magistraturii nu este abilitat de lege să efectueze cercetări sub aspectul celor sesizate de reclamant.

În acțiune, reclamantul opinează că singura măsură corectă este excluderea din magistratură a d-nei judecător și sesizarea Ministerului Public, iar în cererea completatoare apreciază că Secția pentru Judecători a Inspecției Judiciare nu poate formula răspunsuri în numele CSM. Sub aspectul acestor susțineri, se reține că excluderea din magistratură este o sancțiune disciplinară prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, ce poate fi aplicată pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 din aceeași lege, de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a se ajunge la aplicarea unei sancțiuni disciplinare, este necesară sesizarea secției Consiliului Superior al Magistraturii de către comisia de disciplină în vederea soluționării acțiunii disciplinare, ulterior primirii rezultatului cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (11) din Legea nr. 317/2004.

Conform art. 45 1 din Legea nr. 317/2004 orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanțelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecției judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori cu săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. Orice semnalare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, greșit îndreptată la instanțe sau parchete, va fi înaintată Inspecției judiciare în termen de 5 zile de la înregistrare. Aspectele semnalate sunt supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv ai Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori, în cadrul cărora se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.

Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. În cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv Serviciul de inspecție judiciară pentru procurori sesizează comisia de disciplină corespunzătoare.

În raport de aceste dispoziții legale, Curtea apreciază că în mod corect răspunsul la sesizarea reclamantului a fost formulat de Inspecția Judiciară - Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători, având în vedere că aspectele semnalate în sesizare se refereau la eventuala săvârșire a unor abateri disciplinare, competența verificării acestora aparținând Serviciului de inspecție judiciară și nu Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât nu se poate reține că pârâta nu a răspuns sesizării în termen legal, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a invocat în acțiune dispozițiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conform cărora orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, dar din aceste dispoziții nu rezultă că atribuția de a răspunde acestor sesizări aparține Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, Legea nr. 317/2004 stabilind în mod expres cine are competența de a verifica aspectele semnalate în sesizările de acest tip și de a răspunde autorului sesizării.

Ca temei de drept al prezentei acțiuni, reclamantul invocă și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești iau măsuri pentru organizarea și buna funcționare a instanțelor pe care le conduc și, după caz, a instanțelor din circumscripțiile acestora, asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate, dar acestea nu pot fi reținute ca temei al obligației pârâtei de a răspunde sesizării reclamantului, în condițiile în care acestea se referă la președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești și nu la Președintele Consiliului Superior al Magistraturii.

Având în vedere toate cele arătate, instanța de primă jurisdicție a reținut ca neîntemeiat primul capăt al acțiunii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să răspundă de îndată sesizării nr. 90/21 din 01 din 30 august 2009. Cât privește cel de-al doilea capăt al acțiunii referitor la obligarea pârâtei de a stabili nominal persoanele vinovate de tentativă de mușamalizare a cazului și de a dispune îndepărtarea lor din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a apreciat că este vorba despre o interpretare eronată a răspunsului primit la sesizare, răspuns care a fost formulat cu respectarea dispozițiilor legale invocate în cuprinsul său, care stabilesc că activitatea de verificare privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice, după caz, a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează de către Agenția Națională de Integritate, reclamantul având posibilitatea de a se adresa Agenției Naționale de Integritate sau organelor de cercetare penală.

Susținerea privind "tentativa de mușamalizare a cazului" reprezintă o supoziție a reclamantului, lipsită de suport probator în condițiile în care Agenția Națională de Integritate, și nu Consiliul Superior al Magistraturii procedează la verificarea sesizării, a declarațiilor de avere prezentate și la compararea datelor din sesizare cu cele din declarațiile de avere. Instanța a reținut caracterul neîntemeiat al celui de-al treilea capăt al acțiunii prin prisma caracterului accesoriu al acestuia în raport de primele două capete de cerere, iar cu privire la ultimele două capete ale acțiunii completate, instanța a constatat că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, așa cum s-a arătat, Inspecția Judiciară având competența de a răspunde sesizării reclamantului, iar susținerea privind blocarea cercetării care are serioase indicii penale nu a putut fi reținută.

3. Recursul declarat de S.Ș. Prin motivele de recurs formulate, recurentul a criticat ca nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond, dezbătând pe larg starea materială a judecătorului analizat de reclamant. Astfel, recurentul a făcut calcule și a apreciat că magistratul vizat a realizat venituri din vânzarea unui teren, din închirieri de locuințe, iar dinamica cumpărărilor efectuate de magistrat îl conduce pe recurent la concluzia că s-a efectuat o activitate comercială destinată realizării de venituri, activitate considerată că excede cerințelor imperative ale legii privind statutul magistraților. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond arătând că serviciul inspecție judiciară pentru judecători nu a efectuat verificări prealabile, ci a executat un ordin al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii - dna F.B., care a pus rezoluția "rog răspuns în sensul că nu intră în competență cazul". II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă, obligarea pârâtei - Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de a răspunde de îndată la sesizarea nr. 90/21/01 din 30 august 2009, indicând măsura corectă ce ar trebui luată, respectiv propunerea de excludere din magistratură a judecătoarei indicate și sesizarea Ministerului Public. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să stabilească nominal persoanele vinovate de tentativă de mușamalizare a cazului și să dispună îndepărtarea lor din Consiliul Superior al Magistraturii, precum și obligarea la plata unei penalități de 10.000 RON în beneficiul bugetului de stat pentru neîndeplinirea cu vinovăție a atribuțiilor de serviciu.

Instanța de control judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în termen de 30 de zile. De asemenea, reclamantul și-a completat cererea introductivă cu cererea de obligare a pârâtei să răspundă cu indicarea textului de lege, care îi permite Secției pentru judecători a Inspecției Judiciare să formuleze răspunsuri în numele Consiliului Superior al Magistraturii și cine îi permite să blocheze o cercetare care are serioase indicii penale.

În cauza de față, Înalta Curte a reținut că nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, întrucât inspecția judiciară a răspuns la sesizările reclamantului prin adresa nr. 2496/IJ/2120/SIJ/2009, menționându-se că angajarea răspunderii disciplinare a unui magistrat pentru conținutul inexact sau fraudulos al declarației de avere este condiționată de constatarea Agenției Naționale de Integritate privind caracterul nejustificat al averii, iar procedura nu poate fi declanșată înainte de a fi cunoscute constatările ANI. De asemenea, s-a reținut că Consiliul Superior al Magistraturii nu este abilitat de lege să efectueze cercetări sub aspectul celor sesizate de reclamant, iar competența și modalitatea de aplicare a unei sancțiuni disciplinare unui magistrat sunt strict reglementate de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

În aceste condiții, Înalta Curte a constatat că în cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri. Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute, întrucât hotărârea instanței de fond a fost motivată în fapt și în drept și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul formulat de S.Ș. împotriva Sentinței nr. 1815 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.