ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 16/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș - Severin la data de 20 aprilie 2010,

reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O., au chemat în judecată Statul Român,

reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Caraș - Severin,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, pentru prejudiciul moral

suferit de soțul, respectiv tatăl lor, S.I.R., în lagărele de muncă forțată de

U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane.

Prin Sentința civilă nr. 1211 din 22

iunie 2010 Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea reclamanților

și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 17.000 euro, echivalentă în

lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a avut în vedere, în esență, că autorul reclamanților a fost

deportat la data de 16 ianuarie 1945 din localitatea de domiciliu, Dognecea,

județul Caraș - Severin, în U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție și că, prin

documentele depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada încadrării lor în

dispozițiile art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Luând în considerare consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte, și dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de

fond a admis acțiunea reclamanților pentru suma de 17.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O. și pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caras - Severin.

Reclamanții au solicitat admiterea

apelului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în totalitate,

arătând în motivare că suma de 17.000 euro acordată de prima instanță cu titlu

de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit și nu

reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesorul lor a avut de suferit

atât în timpul deportării, cât și ulterior, fiindu-i afectate sănătatea,

onoarea, demnitatea, viața de familie, sursele de venit și imaginea în

societate.

Prin apelul declarat, pârâtul a

solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii în totalitate.

În motivare, pârâtul apelant a arătat

că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează

cuantumul despăgubirilor, iar reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Prin decizia nr. 174/ A din 9 februarie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în parte sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea și a

respins apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că autorul reclamanților a fost deportat în fosta U.R.S.S.,

unde a fost folosit la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței

medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supus unor tratamente

inumane.

Antecesorul reclamanților, cetățean

român de etnie germană a fost supus unei măsuri administrative cu caracter

politic, însă nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în

texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta

miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în

România după data de 6 martie 1945, ci de autoritățile sovietice de ocupație.

Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a

acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație și prin însuși

titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat.

Cu referire la Decretul - Lege nr. 118/1990

chiar din titlul său voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc

exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă

nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs.

În critici se susține că și după

publicarea și Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010,

principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii Legii nr.

221/2009 subzistă, în sensul că aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor

aflate pe rol la data pronunțării lor, ci eventual cauzelor înregistrate

ulterior.

A aprecia altfel ar însemna să existe

un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

La data introducerii cererii de

chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicite despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1), lit.

a) astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dacă nu s-ar acorda despăgubiri în

baza Legii nr. 221/2009 ar fi încălcat principiul egalității în drepturi, s-ar

crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O.

Potrivit reglementărilor Uniunii

Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au

aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne,iar în lipsa unei

reglementări coerente judecătorul are obligația să facă aplicarea dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituția

României.

Prin neacordarea despăgubirilor s-ar

crea o discriminare între persoane care deși se găsesc în situații obiectiv

identice ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Măsurile luate împotriva autorului

reclamanților i-au creat acestuia prejudicii morale, i-au afectat viața de

familie, imaginea, sursele de venit.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Situația autorului reclamanților nu

intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se

raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie

1945, (fila 3 dosar fond),deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este

îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a

regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a

reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană,

capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada

celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului

fostei U.R.S.S.

Tatăl recurenților a fost deportat

pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a

regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a

acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al

autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi

prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.

Astfel, din perspectiva celor expuse,

nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, criticile recurenților nu se

circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O. împotriva deciziei nr. 174/ A din

9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 ianuarie 2012.