ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 16/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș - Severin la data de 20 aprilie 2010, reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O., au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Caraș - Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de soțul, respectiv tatăl lor, S.I.R., în lagărele de muncă forțată de U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente și pedepse inumane. Prin Sentința civilă nr. 1211 din 22 iunie 2010 Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 17.000 euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere, în esență, că autorul reclamanților a fost deportat la data de 16 ianuarie 1945 din localitatea de domiciliu, Dognecea, județul Caraș - Severin, în U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție și că, prin documentele depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada încadrării lor în dispozițiile art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009. Luând în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte, și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților pentru suma de 17.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caras - Severin. Reclamanții au solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în totalitate, arătând în motivare că suma de 17.000 euro acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit și nu reprezintă o despăgubire echitabilă, întrucât antecesorul lor a avut de suferit atât în timpul deportării, cât și ulterior, fiindu-i afectate sănătatea, onoarea, demnitatea, viața de familie, sursele de venit și imaginea în societate. Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin decizia nr. 174/ A din 9 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea și a respins apelul reclamanților. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că autorul reclamanților a fost deportat în fosta U.R.S.S., unde a fost folosit la munci grele, într-o lipsă a igienei și a asistenței medicale, cu mâncare puțină și fără calorii, fiind supus unor tratamente inumane.

Antecesorul reclamanților, cetățean român de etnie germană a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, însă nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945, ci de autoritățile sovietice de ocupație. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație și prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat. Cu referire la Decretul - Lege nr. 118/1990 chiar din titlul său voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs. În critici se susține că și după publicarea și Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010, principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii Legii nr. 221/2009 subzistă, în sensul că aceste decizii nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunțării lor, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior. A aprecia altfel ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicite despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a) astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Dacă nu s-ar acorda despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 ar fi încălcat principiul egalității în drepturi, s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O. Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne,iar în lipsa unei reglementări coerente judecătorul are obligația să facă aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituția României. Prin neacordarea despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care deși se găsesc în situații obiectiv identice ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Măsurile luate împotriva autorului reclamanților i-au creat acestuia prejudicii morale, i-au afectat viața de familie, imaginea, sursele de venit. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul este nefondat. Situația autorului reclamanților nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, (fila 3 dosar fond),deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S. Tatăl recurenților a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată. Astfel, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.B., S.I.R., S.F.R. și P.M.O. împotriva deciziei nr. 174/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.